322 matches
-
Neculai". Mai periculoasă decît șicul lui }ircădău e șpanga lui Chiriac, dar el, la conflict, nu o întreaptă spre Veta, ci spre sine. Pentru Rică ar fi utilizat însă pușca din dotare. Mița aruncă la necaz cu vitrion. Restul personajelor caragialești se rezumă la palme pe care le încasează amicii infideli sau adversarii politici, chiar la cafiné central. Cu excepția dureroasă a preotului din Păcat... care își ucide copiii incestuoși cu pușca din două focuri fără avertisment. Chiar mai crud se poartă
Agresiuni, încăierări și arme by Horia Gârbea () [Corola-journal/Journalistic/10392_a_11717]
-
a reconstrui astmosfera de cultură și civilizație fin de siècle din decorurile selectate cu minuția unui Luchino Visconti. Emil (Werner Stocker), un mic don Juan bulevardier, amestec de autor vagant de cărțulii cu aventuri siropoase și circar, cu un șarm caragialesc, mustața îi lipsește și pălăria dată pe ceafă, intră în atenția a două femei care și-l dispută. Bertha (Dominique Sanda) și Lissy (Dana Vavrova) aparțin aceleiași bresle, una este o damă de companie trăind într-un lux orbitor, cealaltă
Retrospectivă Radu Gabrea by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/5338_a_6663]
-
totul accidental dar cu clară intenție stilistică, cîțiva termeni depreciativi românești. În romanul Mon ami Pierrot apar, la un moment dat, în mulțimea de gură-cască, ,mitocans et mocofans", cărora li se adaugă, pe aceeași pagină, și badarans; cuvintele românești - și caragialești - sînt inconfundabile și e plăcut să ne imaginăm efectul lor misterios-eufonic asupra cititorului francez. Tot Al. Graur semnala, în 1947, pronunțarea Obeur, care s-a păstrat pînă azi, cu diverse inovații de transcriere: ,vedeam cozi (...) prin Obeurre & Pantelimon market / plazza
"Mitocain" și "michteaux" by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/10988_a_12313]
-
noi cu niste indemnizații redobândite, dacă statul nostru ar fi condus dictatorial, împotriva libertăților, drepturilor și voinței majorității? Ne găsim în momente de cumpănă națională. Nu sunt vorbe mari și nu intenționăm să vă ținem un discurs politic în ton caragialesc. Este fundamental să ne concentrăm pe ceea ce este important pentru întreaga națiune în aceste zile, să ne recâștigam dreptul de fi respectați. După aceeea, vom putea privi în continuare pe oricine în ochi, așa cum n-o vor putea face cei
Revoluționarii continuă lupta cu regimul Băsescu () [Corola-journal/Journalistic/42778_a_44103]
-
întreaga Istorie a Manuelei Tănăsescu. Excepție nu fac decât două capitole, situate la cuprins printre ultimele, ce se ridică deasupra mediei modeste: cel despre Psaltirea lui Dosoftei (intitulat Vremea verșului tocmit) și cel despre pamfletarele letopisețe muntenești (intitulat, cu umor caragialesc, Ludescu și Popescu). În rest, insistența în a explica totul coboară multe din paginile cărții în spațiul platitudinii dezinteresate. Nu o dată, încercările de introspecție colectivă au rezultate ridicole. Aflăm, bunăoară, cum trebuie să fi gândit, omenește și ticăit, populația nord
O istorie promițătoare by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6989_a_8314]
-
un gest polemic, dar poate și un mimetism tineresc. Să fie Caragiale "mai" actual decît Maiorescu? Nu se poate pune problema așa. Și nici nu se poate judeca întoarcerea la real a generației '80, ca pe o întoarcere la realul caragialesc. "Caragialismul" deturnează atenția de la programe de notație poetică a realului extrem de complexe și de novatoare. Perspectiva critică asupra "caracteristicilor" pe care le-am enumerat mai sus este din ce în ce mai greu de acceptat fără comentarea adecvării lor. Dintre cele șase eseuri dedicate
Poezia optzecistă în stil academic by C. Rogozanu () [Corola-journal/Journalistic/15797_a_17122]
-
cu o modificare semnificativă de registru. Valer Dellakeza găsește clou-ul pentru un diriginte de poștă pungaș și veșnic cherchelit care trăiește dependent de scormoneala în intimitățile (scrisorile) celorlalți, un viciu ce-l concurează zdravăn pe cel al băuturii. Ceva caragialesc se regăsește în atmosfera spectacolului. Excelenți Angel Rababoc și Nicolae Poghirc în Dobcinski și Bobcinski, un fel de Farfuridi și Brînzovenescu, chiar de la nivelul replicii. Adrian Andone în Luka Lukici Hlopov este un nătîng și cabotin inspector școlar, terorizat de
Rîsul lui Gogol și mustăceala lui Goga by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/15480_a_16805]
-
elită. Al. Paleologu găsește nimerit a se pune sub egida lui Caragiale, cinicul. E adevărat, făcînd apel la o motivație contradictorie, în cuprinsul aceluiași text, ce ne poate pune în gardă asupra presupusei lor afinități. Pe de o parte, "rîsul caragialesc este un antidot vitriolant și nimicitor", opera în cauză fiind "una de ecarisaj, de salubrizare morală a societății", pe de altă parte același rîs n-ar fi "unul care vrea să evacueze societatea de personajele ei rizibile", "care nu vrea
Recitindu-l pe Alexandru Paleologu (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7015_a_8340]
-
postura critică "implacabilă, dură, tăioasă ca diamantul" a autorului Scrisorii pierdute e turnată apă de trandafir. Astfel, Al. Paleologu se apropie pînă la identificare, la un moment dat, de opinia luminos-absolutorie a lui N. Steinhardt, dispus a idealiza "subumanitatea" universului caragialesc. Cum așa? Să fie o pauză a vigilenței critice? În realitate, Al. Paleologu e incompatibil cu Caragiale. Provenit din "lumea bună", e radical deosebit de scriitorul cu rădăcini sociale și temperamentale înfipte în humusul gras al periferiei balcanice, consubstanțiat pînă la
Recitindu-l pe Alexandru Paleologu (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7015_a_8340]
-
sale de care s-a desprins printr-o mutație a marii dotări creatoare. Histrionic uneori, cum observa I. Negoițescu, însă la modul său particular, aristocratic, Al. Paleologu n-ar fi fost în stare a se transpune în pielea unui erou caragialesc, neputînd fi decît un spectator al pieselor lui Nenea Iancu. Gata a aplauda din sală, a se entuziasma, dar la o igienică distanță ireductibilă. Admirator înmănușat al lui Caragiale, pretinsul său emul e incapabil de cinism, nu numai prin ținuta
Recitindu-l pe Alexandru Paleologu (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7015_a_8340]
-
atunci cînd vrea să pară implacabilă, nu are nimic comun cu demonia plebeiană a lui Caragiale, care-l atrage, îl incită, dar căreia nu i-ar putea fi cu adevărat părtaș. De unde o impresionantă turnură a interpretării. "Inteligenței dizolvante", "nihilismului" caragialesc, trecute rapid în revistă, li se preferă un aspect inopinat, cel al seninătății, al chietudinii: "pe mine unul rîsul lui Caragiale m-a reconfortat întotdeauna, liniștindu-mă, împăcîndu-mă dacă nu cu lumea, în tot cazul cu Creațiunea. Vreau să spun
Recitindu-l pe Alexandru Paleologu (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7015_a_8340]
-
anevoie sustrage. Prozatorul e un cinic cultivat, educat la școala intelectului sever inclusiv cu sine, aidoma autorului Momentelor căruia îi calcă pe urme cu dezinvoltură (să menționăm că o bună parte din tabletele argheziene înfățișează și ele o puternică amprentare caragialescă). Un scepticism bonom îl îndeamnă către înscenări în maniera cool: ,Eram, într-o zi, cu prietenul meu, sufleurul, la o coadă, la lapte, în Beldiman. Coada, ce noroc, era scurtă. Avurăm după aceea tot timpul, pe drumul nostru de întoarcere
Constantin Țoiu, memorialist by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11161_a_12486]
-
bani de la chinezul Chen (George Guoqignyun) vânzător de petarde și pastișe de Moș Crăciuni, chinez bălăcărit cu o zi înainte într-un chef monstru. De la De ce trag clopotele, Mitică? (1981) al lui Lucian Pintilie puține filme mai au un filon caragialesc atât de accentuat, atât de pur. În fața camerei, Mănescu inventează un episod revoluționar inexistent, care ne trimite la o esențială provincie caragialiană, Ploieștul republicanei Mița Baston, unde s-a turnat strașnica revoluție cu aportul "boborului" burzuluit. În provincia Caragiale, fie
Locul unde nu s-a întâmplat mai nimic by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/7253_a_8578]
-
proxim și diferența specifică: absurdul și fantasticitatea, dinamitarea formelor consacrate, sfidarea conveniențelor cu înțelesul mai adânc al neliniștii existențiale, al "exasperării creatoare" (Geo Bogza), gen Jarry, Kafka, Beckett, Ionesco etc. Mai puțin a fost relevat comicul umoristic absurd de tip caragialesc, precum acela din, bunăoară, Căldură mare. Iată, asociațiile automate, dereglarea sensului, tehnica echivocului, stereotipiile subminate din interior, derizoriul și ironia grandioasă constituie arsenalul "tehnic" al romanului "în patru părți", Pâlnia și Stamate, care începe cu o descriere "realist-clasică" și continuă
Înainte-mergătorul fără voie by C. Trandafir () [Corola-journal/Journalistic/7550_a_8875]
-
ce par lipsite de orice normative interne, există anumite coordonate în stare să facă din "metoda" absurdului urmuzian un mijloc inovator. Avem de-a face cu un mecanism de perfectă luciditate în mânuirea limbajului cu semnificație multiplă. Despre scrupulul scrisului, caragialesc, Arghezi consemnează reacțiile lui Urmuz când i s-a cules prima scriere pentru tipar: Se scula în toiul nopții și trimetea o scrisoare foarte urgentă, ca să mă întrebe dacă virgula de după un Ťcăť nu ar fi fost mai bine să
Înainte-mergătorul fără voie by C. Trandafir () [Corola-journal/Journalistic/7550_a_8875]
-
petrecere a călătoriei (1982) o bucată lămuritoare, Sancho Panza al doilea, pentru ca după un număr de ani, în 1986, să publice romanul Cu cărțile pe iarbă, o parodie la parodia lui Cervantes. Personaje urmuziene deșurubate în planul credibilității, cu nume caragialești (Don Mitache, un ,hidalgo" în drum spre Tupilați și bătrînul șofer Anghelache, pe post de scutier), dau piept cu morile de vînt ale absurdului cotidian dintr-un Bugatti 1905. Rabla, surogat de Rosinantă, fusese botezată duios după o Dulcinee la fel de
Iulie by Gabriela Ursachi () [Corola-journal/Journalistic/11502_a_12827]
-
colectivului, fiecare individ fiind înarmat cu plăsuța și recipientul de colectare cu numele său, la „statua lui Mihai Viteazul”, în tonul unei muzici milităroase este de un comic uriaș, una dintre scenele cele mai reușite ale filmului într-un spirit caragialesc netrucat. Călătoria cu trenul, luarea cu asalt a clinicii, revolta maselor păgubite de ultima speranță, resemnarea într-un umor blajin, trist, pe pajiște, în fața Casei Poporului, toate aceste episoade fac parte dintr-o mizanscenă existențială care depășește cadrul comicului. Cercetate
După melci by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/4295_a_5620]
-
contesta. Și totuși, privit cu mai multă atenție, Constantin Brâncuși este mai aproape de Caragiale, iar absolutul lui este un enorm parcurs printre relativități. El privește lumea secvențial, depășește etapă cu etapă stadiile ei diverse, pentru ca, finalmente, întregul să se articuleze caragialesc, prin logica lui internă, și nu eminescian, prin apriorismul proiectului. Față de patetismul existenței eminesciene, față de zbuciumul lui grav, de turbulențele și de dramele asumate fiziologic și moral în același timp, Brâncuși este un histrion, o fire hîtră și cîrcotașă, un
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/10208_a_11533]
-
al timpului său. Ce a ce, însă, îl apropie fundamental de Caragiale, este antiretorismul său. Față de imensa retorică eminesciană, de viziunile lui eruptive și aluvionare, Brâncuși, asemenea lui Caragiale, este eliptic și nonfigurativ. La fel cum cele mai imprevizibile proze caragialești sunt absolut nondiscursive, viziuni în epură, semne ale unei lumi desubstanțializate și salvate in extremis, lume care trăiește la rîndu-i, într-un mod surprinzător, nu prin reverberații descriptive, ci prin vidul care se instalează între zvîcnirea a două înterjecții, și
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/10208_a_11533]
-
își adjudeca printre mijloace critică și chiar polemică". Fundamentat pe observație și reflecție, eseul lui Alecu Russo se naște din reacția să la mutații petrecute în teritoriul istoricului, al socialului, al literaturii sau lingvisticii. Într-un studiu deosebit interesant, intitulat Caragialeștii și datat 1945, Cornel Regman urmărește prezența unor trăsături comune, a unor constante stilistice, ca să spunem așa, în linia ce pleacă de la Iorgu sau Costache Caragiale și se sfârșește, trecând prin Ion Luca, cu Mateiu. Se poate vorbi de "o
Printre clasici by Dan Croitoru () [Corola-journal/Journalistic/17915_a_19240]
-
în dosul căreia ghicești maliția ghidușa a unui Iorgu Caragiale) și chiar o anume dezinvoltura persiflanta, ce se va impune cu vremea că un al doilea fel de a fi al familiei. E o poză această, un soi de al Caragialeștilor, sau mai degrabă un maniacalism, care poate fi întâlnit în forme felurite chiar la scriitorul de mai tarziu, cât și - într-o mixtura mai complicată - la fiul acestuia, Matei". ...În fine, ar trebui să discut mai pe larg (și nici
Printre clasici by Dan Croitoru () [Corola-journal/Journalistic/17915_a_19240]
-
realul mărunt al ultimilor cinci ani de experiență comunistă, ci pentru efectul lor memorabil, de mici construcții paradoxale desprinse complet de logica istorică. De abțibilduri pliate perfect peste cutele unei epoci. Minunată într-adevăr, pentru că asamblată pe un celebru pretext caragialesc, e ultima dintre povestirile primei părți. În drum spre happy-end e o încercare, plauzibilă cât cuprinde, de a oferi un răspuns problemei ridicate de Inspecțiunea lui I.L.Caragiale. Văzută din unghiul unui "nenea Anghelache" al anilor '80, care se sinucide
De ce, Petru Cimpoeșu? by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/8509_a_9834]
-
ironizare secretă, „catapultând frica în derâdere”. „Fiindcă un asemenea cuvânt, LALELE, când ai nevoie de el, descrie exact contrariul său. Spus de trei ori la rând, sună deja ca un bocet”. Și tot lalelele apar și în „Strada Gloriei”, denumind caragialesc strada unde securistul care a încercat să o racoleze pe Herta Müller, fiind refuzat, „a oftat adânc și a dat cu vaza de lalele de perete” (dar n-a cules de pe jos bucățile angajamentului rupt „pentru a-i prezenta șefului
„Cuvintele dictează ce trebuie să se întâmple“ by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/4992_a_6317]
-
de incursiuni în opera prozatorilor sau în cogitațiunile recenzenților. Astfel, înainte de a discuta cărțile a doi tineri prozatori (Bedros Horasangian și Ioan Lăcustă), cronicarul nu pregetă să facă o scurtă istorie a schiței în literatura română, reținând atât "tirania" modelului caragialesc, cât și meritul lui N. Velea și F. Neagu de a fi "dez-dramatizat" specia. După un rond minuțios, criticul se oprește asupra scriitorilor din deceniul nouă: "autorii de schițe se împart (...) în obiectivii reprezentării, cei la care prevalează interesul pentru
Critica de a doua zi by Adrian Terian () [Corola-journal/Journalistic/12302_a_13627]
-
Deturnarea sensului romanului de la criza religioasă a lui Apostol Bologa spre dezideratul unui altfel de apostolat, umanist, patriotic în Pădurea spânzuraților, prezența absurdului și a formelor fără fond, a mistificării precum și a unei dezangajări totale în Reconstituirea, construirea unei lumi caragialești ca univers amoral sub semnul grotescului absurdist al lui „simț enorm și văd monstruos” ca expresie a cotidianului comunist configurează un rapel interpretativ care schimbă complet perspectiva asupra filmelor cardinale ale cinematografiei acestei perioade. Cristian Tudor Popescu vehiculează și o
Iluziile pierdute ale filmului românesc by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/4973_a_6298]