1,124 matches
-
o repetare a actului cosmologic”. Ion Cocora NOTA AUTORULUI. Limbajul caragialian a devenit, de mult, parte din retorica uzuală, marele clasic îmbogățind - și din acest punct de vedere - patrimoniul lexical românesc. Aproape că nu există automatisme de exprimare ale personajelor caragialiene care să nu fie folosite - cu sens peiorativ, ironic, sarcastic, umoristic etc. - de mai toată lumea vorbitoare de limbă română. Cu atât mai mult, personajele caragialiene înseși vorbesc ca în... Caragiale, cum este cazul în lucrarea de față, care are un
A DOUA SCRISOARE PIERDUT| sau TRENUL TOGOLEZ NU OPREȘTE LA PARIS Comedie post-caragialiană în patru acte (fragmente) by Eugen Șerbănescu () [Corola-journal/Journalistic/4434_a_5759]
-
punct de vedere - patrimoniul lexical românesc. Aproape că nu există automatisme de exprimare ale personajelor caragialiene care să nu fie folosite - cu sens peiorativ, ironic, sarcastic, umoristic etc. - de mai toată lumea vorbitoare de limbă română. Cu atât mai mult, personajele caragialiene înseși vorbesc ca în... Caragiale, cum este cazul în lucrarea de față, care are un anumit raport de intertextualitate cu Scrisoarea pierdută . Faimoasa sintagmă „ai puțintică răbdare”, caracteristică lui Trahanache, este un exemplu în acest sens. Cititorul va recunoaște, de
A DOUA SCRISOARE PIERDUT| sau TRENUL TOGOLEZ NU OPREȘTE LA PARIS Comedie post-caragialiană în patru acte (fragmente) by Eugen Șerbănescu () [Corola-journal/Journalistic/4434_a_5759]
-
epistolieri din cultura română (începută cu Eminescu, continuată cu Cioran și ajunsă, acum, la borna Caragiale) este aceea că, dincolo de metodele critice de sondare a operei, numai corespondența revelează corect și complet natura sufletului unui scriitor (în particular: „pentru sufletul caragialian și pentru toate tribulațiile acestuia: existențiale, profesionale, administrative, politice, sentimentale, sociale”, cum aflăm la pp. 45 - 46). Foarte bine informat, având o adevărată pasiune a amă- nuntului istoric, eseistul trasează, de la început, o schiță plauzibilă (și voltairian de optimistă) a
Om cu noroc by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4542_a_5867]
-
a întări valoric, pe rândul următor, anumite pete de culoare ale tabloului: „Dacă ar fi să numim și aici două vârfuri echivalente într-un secol, aș spune că fenomenul iradiant și decisiv editorial care a fost Șerban Cioculescu pentru «monumentul» caragialian inter- și postbelic avea să-l reprezinte în ceaușism cartea lui Florin Manolescu, Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, din 1983. Ea continuă să genereze benefic reacții și astăzi. Perechea binomului G. Călinescu - Ion Negoițescu în eminescologie” (pp.
Om cu noroc by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4542_a_5867]
-
întreaga listă de contributori la bibliografia critică a lui I.L. Caragiale, chiar nici unul nu a elucidat, măcar intuitiv, în filonul său central, sufletul dramaturgului? Și a doua: oare însăși această elucidare constituie, acum, o nevoie sine qua non a exegezei caragialiene? Era ea obligatorie? Sincer, nu prea cred. Obiectul preocupării lui Dan C. Mihăilescu mi se pare în sine cam imprecis (și nu spun asta în virtutea unui pozitivism încăpățânat). Care ar fi, la urma urmelor, foloasele unei radiografii riguroase a naturelului
Om cu noroc by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4542_a_5867]
-
Era ea obligatorie? Sincer, nu prea cred. Obiectul preocupării lui Dan C. Mihăilescu mi se pare în sine cam imprecis (și nu spun asta în virtutea unui pozitivism încăpățânat). Care ar fi, la urma urmelor, foloasele unei radiografii riguroase a naturelului caragialian? și, apoi, cum putem determina gradul de rigoare al acestei ipotetice radiografii? După părerea mea, ideea unei „campanii pentru neobiografism” (p. 22) în istoria literară i-a venit lui Dan C. Mihăilescu în urma exersării (prea) asidue a magistraturii de cronicar
Om cu noroc by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4542_a_5867]
-
forme filtrate de convențiile epocii și mai ales de ironia auctorială, agresivitatea verbală fiind eufemizată prin omisiune, prin substitute, prin recursul la sugestie, prin combinarea cu formule de scuză - pardon! - etc. Se poate ușor constata că, în schițele și comediile caragialiene, violența există (ceea ce poate produce imaginea unei lumi agresive), dar e întotdeauna minimalizată, anihilată discursiv (ceea ce întărește ideea contrară, a unei lumi bonome). O situație prototipică, fundamental comică, e aceea în care personajul agresat - pălmuit, de exemplu - răspunde printr-o
„ragăm nu...“ by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/4569_a_5894]
-
sa, îl conduc către o anume viziune generală. Marta Petreu caută în scrierile lui Caragiale, în teatru, în momente și schițe, în corespondență, în eseuri și articole, mai puțin în nuvele și povestiri, și o dimensiune și cealaltă. Și „filosofia” caragialiană, acel fel particular caragialian de a vedea lumea, și filosofii cu care a venit în contact I. L. Caragiale, prin inițiative proprii de lectură sau prin faptul că le erau familiari unor spirite apropiate, lui Eminescu, lui Maiorescu, lui C. D.
Înapoi la Caragiale! by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/4570_a_5895]
-
o anume viziune generală. Marta Petreu caută în scrierile lui Caragiale, în teatru, în momente și schițe, în corespondență, în eseuri și articole, mai puțin în nuvele și povestiri, și o dimensiune și cealaltă. Și „filosofia” caragialiană, acel fel particular caragialian de a vedea lumea, și filosofii cu care a venit în contact I. L. Caragiale, prin inițiative proprii de lectură sau prin faptul că le erau familiari unor spirite apropiate, lui Eminescu, lui Maiorescu, lui C. D. Gherea, lui Ion D.
Înapoi la Caragiale! by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/4570_a_5895]
-
și că același ce nu poate fi, în același timp, și efectul lui propriu și cauza lui însuși”. Este de-a dreptul captivant să urmărești felul în care Marta Petreu proiectează filosofic derapajele de limbaj și de logică ale personajelor caragialiene, urcând, pentru a le pune diagnostice, până la Dialogurile lui Platon populate de sofiști. Aici se încadrează discursurile prolixe ale unor Cațavencu sau Farfuridi, „în care orice afirmație este anulată de aserțiunea imediat următoare”, aici convorbirea dintre vizitator și Feciorul din
Înapoi la Caragiale! by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/4570_a_5895]
-
teatrul absurdului ionescian, aici văicăreala confuză de la tribunal a Leancăi văduva căreia domnul Tomiță i-a spart clondirul („dintre toți sofiștii lui Caragiale, Leanca, exemplarul cel mai nătâng, pare a întrupa o primordială stare alogică”) și atâtea altele din universul caragialian minuțios reconstituit. O carte doctă plină de farmec.
Înapoi la Caragiale! by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/4570_a_5895]
-
Mircea A. Diaconu, nu reprezintă decât ruinele unei construcții ample, totalizatoare, pentru care criticul și-a pierdut răbdarea. Cartea e opera unui interpret „mai puțin inspirat” și mai „sceptic”, însă - citim printre rânduri - mai fidel față de identitatea secretă a operei caragialiene. Criticul ar fi avut în vedere nici mai mult, nici mai puțin decât „o reconstituire arheologică a poeticii sale, explicite și implicite”. Interesant cum, măcar în prima parte a studiului, tot discursul lui Mircea A. Diaconu se instituie sub forma
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
mai convinși de existența unui Caragiale egal cu sine dincolo de toate manifestările particulare. Fără a părăsi decât rareori „esențele” (comentariile propriu-zise de text sunt superficiale, iar exemplele aproape întotdeauna rău alese), Mircea A. Diaconu reușește să reînnoade laturi ale operei caragialiene considerate izolat de comentatorii anteriori. Foarte bună - deși repetată aproape obositor de-a lungul întregii cărți - e observația că „A explora, a înregistra cu minuție, a coborî cu privirea până la epiderma realului (inclusiv temporal), așa încât realul se descompune în fragmente
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
face cu un realism la dramaturgul român, ar fi vorba mai degrabă de un „realism himeric”, menit să-l scoată pe Caragiale din zona scriiturii sociale și a criticii de moravuri. Ce-i drept, această ecuație destul de ambiguă a realismului caragialian îi și permite lui Mircea A. Diaconu să-l apropie, cu nuanțe diferite, de o serie întreagă de scriitori români (culmea: mulți poeți), de la Urmuz, Arghezi, Ion Barbu sau Camil Petrescu, până la Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Șerban
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
și permite lui Mircea A. Diaconu să-l apropie, cu nuanțe diferite, de o serie întreagă de scriitori români (culmea: mulți poeți), de la Urmuz, Arghezi, Ion Barbu sau Camil Petrescu, până la Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Șerban Foarță. Caragialieni, toți, cu mai multă sau mai puțină relevanță pentru istoria literaturii române. Caragiale e veriga lipsă în evoluția neverosimilă spre absurdul urmuzian, după cum e veriga lipsă în autenticismul aproape documentaristic al ficțiunii lui Camil Petrescu. Pericolul e însă ca acest
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
se alătură Giambattista Vico, Nietzsche, Cioran, Radu Petrescu, Mircea Cărtărescu, într-un lanț infinit de relații. De vină e, în fond, dizolvarea „criticii profunzimilor” într-un stil eseistic și general. Când nu contextualizezi și faci abstracție de o întreagă exegeză caragialiană (în afară de Al. Călinescu, nimeni nu e citat), poți vorbi pe cont propriu despre raportul dintre realitate și interpretare, logică-absurd, fatalitate-hazard, fără grija de a extinde domeniul caragialian la nesfârșit sau de a repeta pe ceilalți. Prea vagi sunt multe dintre
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
eseistic și general. Când nu contextualizezi și faci abstracție de o întreagă exegeză caragialiană (în afară de Al. Călinescu, nimeni nu e citat), poți vorbi pe cont propriu despre raportul dintre realitate și interpretare, logică-absurd, fatalitate-hazard, fără grija de a extinde domeniul caragialian la nesfârșit sau de a repeta pe ceilalți. Prea vagi sunt multe dintre sintagmele și afirmațiile critice ale lui Mircea A. Diaconu. „Fatalitatea ironică”, aflată „în centrul poeticii lui Caragiale”, e „o conștiință lucidă a inconsistenței care capătă formă și
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
sunt multe dintre sintagmele și afirmațiile critice ale lui Mircea A. Diaconu. „Fatalitatea ironică”, aflată „în centrul poeticii lui Caragiale”, e „o conștiință lucidă a inconsistenței care capătă formă și sens prin text”. Preocupată mereu să țintească doar „esențele” personalității caragialiene, privirea lui Mircea A. Diaconu descoperă în fond generalități, devenind susceptibilă de prezbitism cronic: „În spatele acestei atracții pentru farse trebuie văzută fascinația lui Caragiale pentru spectacol. Lumea e un spectacol, iar teatrul se joacă în viață. De unde, dacă nu de
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
să le scrie/ într-un poem care transcrie,/ în șiruri paralele, ploaia,/ sau cum se așeza să ningă/ și fulgii ezitau în aer/ mai înainte să ne-atingă”. În volumul Caragialeta (2002), Șerban Foarță recompune, prin pastișe și parodii, lumea caragialiană în întregul manifestărilor ei senzoriale, într-un impuls hedonic și empatic clar, ilustrat de poemul La Dobrogeanu Gherea: „Cu ce rămîi din pulpa de vițel / pe care ai tranșat-o în folosul / clienților, și-ai aruncat și osul / la câinii
Livrescul în stare pură by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4349_a_5674]
-
stradă nu-i un Styx. O calfă trece peste șine, / privind la domnul fotograf, / în timp ce timpul umblă-n sine /ca,-n gol, un disc de fonograf. // (...)”. Iluzoriu, inconsistent, nediferențiat, manierist și fascinant prin chiar mecanica internă a textului, universul poetic caragialian e reconstituit, în registru parodic și ludic într-un poem intitulat sugestiv Mica publicitate: „Pierdut cățel geam tren răspunde nume/ Bùbico zahăr place (pedigri)./ Uitat hotel Mizil servietă gri./ Domn bine caut scoate seara lume.// Odăi 3 închiriez + antreluță./ Pierdut
Livrescul în stare pură by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4349_a_5674]
-
din 27 mai și, respectiv, 3 iunie 1896) - ar fi meritat, după părerea mea, un plus de atenție din partea criticii, chiar dacă eventualul demers interpretativ avea șanse modeste de a se solda cu o revalorizare spectaculoasă a textului în ansamblul creației caragialiene. Împrejurarea că ea a rămas neterminată, la fel ca Scrisorile unui egoist sau Poveste, de exemplu, făcea, din start, operațiunea nu numai dificilă, ci și riscantă. Care ar fi punctele de interes în măsură să justifice o re-lecturare a Poetului
Caragiale cenzurat. O ipoteză by Gelu Negrea () [Corola-journal/Journalistic/5854_a_7179]
-
controlată. (Menționez, în treacăt, că visul - începând cu varianta sa feerică din Calul dracului până la coșmarurile din O făclie de Paște sau În vreme de război - survine în scrierile autorului cu o frecvență mai ridicată decât am putea bănui. Onirismul caragialian nu este o găselniță îndrăzneață, ci un fapt, pentru mine, inconturnabil.) Ce visează, așadar, patrioticul protopop cercual? Cu peste două decenii înainte de consumarea evenimentului istoric real (reamintesc faptul că Poetul Vlahuță a fost publicată în 1896), Caragiale are, prin intermediul părintelui
Caragiale cenzurat. O ipoteză by Gelu Negrea () [Corola-journal/Journalistic/5854_a_7179]
-
piepturile se umflă. La semnalul trompetelor, oastea apleacă armele ca pentru rugăciune. Regele își descopere capul [...] - toată lumea se descopere. Regele își face cruce - toată lumea face-asemenea. Nici un zgomot, nici o mișcare, toate inimile au încetat de-a mai bate”. Similitudini ale textului caragialian cu întâmplarea istorică de peste un sfert de veac sunt depistabile atât la nivel de atmosferă și detalii, cât și în spiritul, tonalitatea festivă, în ideile din discursul suveranului și chiar în unele dintre formulările sale: „«Dumnezeu al românilor! zice Regele
Caragiale cenzurat. O ipoteză by Gelu Negrea () [Corola-journal/Journalistic/5854_a_7179]
-
a vorbi de simple coincidențe mi se pare limitativ și nedrept) asupra unor evenimente care își vor găsi întruparea în fapte de istorie într-un viitor conturat abia la câțiva ani după moartea scriitorului. ... Într-o discuție recentă pe teme caragialiene, criticul și istoricul literar Ioan Adam mi-a semnalat contextul politic intern și internațional aparte în care a navigat România celor patru decenii de la îngemănarea secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Proclamarea țării ca Regat în 15/26
Caragiale cenzurat. O ipoteză by Gelu Negrea () [Corola-journal/Journalistic/5854_a_7179]
-
el, amintirea veselă a Miticilor din Bucureștiul de odinioară”. În ascendența maternă sunt de aflat lucruri asemănătoare și ceva mai mult. Bunicul dinspre mamă al Ioanei Pârvulescu, pe numele său Ioan Vintilă, a fost și el în relație cu lumea caragialiană și, într-o fericită împrejurare, cu însuși acela care a creat-o. Student fiind la Viena, tânărul Ioan Vintilă participase la o întâlnire cu I.L. Caragiale inițiată de societatea „România Jună”, la împlinirea celor 60 de ani de viață ai
În lumea lui Caragiale by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/5060_a_6385]