783 matches
-
în care vântul intra fără să fie invitat înăuntru, pentru a mângâia perdelele de un albastru deschis și buchetele de flori de câmp. Petrecea ore întregi zâmbind, nimeni nu știa de ce, la fereastră sau pe băncuța din parc, cu un carnețel roșu din piele în mâini, iar ochii ei păreau să privească dincolo de orizont, către un punct foarte puțin vizibil sau pe care nu-l puteai vedea decât cu inima, nu cu ochii. Am adoptat-o imediat. Orășelului nostru nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
făcut. Nu voiam să-i mai văd ochii. Eram copleșit de o mare rușine. Totuși, nu era nimic nemaipomenit în ce se întâmplase în ziua respectivă. În definitiv, ce văzusem? O fată tânără stând singură și scriind ceva într-un carnețel roșu în timp ce privea panorama războiului. Și apoi, aveam și eu dreptul să mă plimb pe acolo dacă așa-mi venea! Mi-am agățat carabina într-un cui deasupra ușii. E acolo și astăzi. Și a trebuit ca toată lumea să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
mai rămăseseră deja decât niște zdrențe. Am forțat sertarul cu cuțitul. Lemnul cedă împrăștiind o jerbă de așchii. Nu era decât un singur obiect în interior. L-am recunoscut de îndată. Respirația mi se opri. Totul deveni ireal. Era un carnețel dreptunghiular și subțire, îmbrăcat în piele roșie. Ultima oară când îl văzusem se afla în mâinile Lysiei Verhareine, cu ani în urmă. Era în ziua când urcasem pe creasta costișei și o surprinsesem contemplând marele câmp al morții. Mi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
îndrăzni să-l deschid, privindu-l ore întregi, ca pe ceva viu, ceva secret și viu. Când se lăsă seara, capul îmi ardea. Nu-mi mai simțeam picioarele, după cât de încordate și de nemișcate le ținusem. Nu mai simțeam decât carnețelul, care mă ducea cu gândul la o inimă, o inimă care, eram sigur de asta, avea să înceapă să bată din nou după ce-i voi fi dat la o parte copertele, deschizând-o. O inimă în care, tâlhar de o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
nici mâinile, atât este de ger, dar vreau să-ți împărtășesc o parte din suferințe. Dragostea mea, bietul de tine... Cât timp va mai dura? Te îmbrățișez cu tandrețe. Îți aștept scrisorile. Lyse a ta, care te iubește XXV În carnețelul cu coperte de piele roșie, erau o sumedenie de pagini acoperite cu un scris înclinat, ce semăna cu o friză delicată. Multe pagini ce reproduceau numeroasele scrisori trimise de Lysia Verhareine celui pe care-l iubea și pe care-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
cunoscuseră puțin, îi ghiceai zâmbetul. Vorbea în special despre dragostea și despre singurătatea ei, despre suferința ei pe care știa s-o ascundă atât de bine față de noi care o întâlneam zilnic și care nu am fi bănuit niciodată nimic. Carnețelul nu conținea și scrisorile de la iubitul ei. De altfel, primise puține: nouă în opt luni. Le număra, desigur. Le păstra, recitindu-le întruna. Unde le păstra? Poate că aproape de inimă, lipite de piept, așa cum îi scrisese odată. Puține scrisori. De ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Cu toate acestea, micuța învățătoare trăia prin această corespondență, sângele ei trecea prin cuvinte, iar lumina casei stătea probabil aprinsă până târziu, fiindcă, după ce corectase caietele elevilor săi, ea lua pana pentru a-și compune scrisoarea, apoi o transcria în carnețel. Toate scrisorile fuseseră transcrise, de parcă ar fi avut nevoie să țină un mare jurnal al absenței, calendarul zilelor orfane pe care le petrecea departe de cel pentru care se exilase printre noi, cam ca paginile pe care Destinat le smulgea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ocupate cu nimicuri de către cei ce sunt singuri și așteaptă. Retranscriu. Scurtez puțin, nu prea mult. Aș putea să o copiez, dar nu vreau să fac asta. E destul deja că Destinat și cu mine ne-am aruncat ochii pe carnețel, ca și cum am fi privit un trup gol. Nu are rost ca alții să vadă mai ales ultima scrisoare, care este aproape sacră, un adio spus lumii, ultimele cuvinte, chiar dacă scriindu-le, tânăra învățătoare nu putea bănui că acestea vor fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
știu. Tot ceea ce știu este că, după câteva ore, procurorul și cu mine eram în camera ei, iar ea era moartă, în timp ce noi ne uitam unul la altul fără să înțelegem: el știa deja, sau urma să afle, pentru că luase carnețelul roșu al Lysiei. Dar de ce-l luase? Pentru a prelungi conversația de la cină, pentru a locui mai departe în zâmbetele și în cuvintele ei? Fără îndoială. Acum era mort soldatul, îndrăgostitul, cel pentru care ea lăsase totul, cel pentru care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
căruia-i scria zilnic, cel pentru care bătea inima ei. Dar el, la cine se gândise când moartea l-a lovit în țeastă? La Lyse? La alta? Cine poate ști... Mi l-am imaginat adesea pe Destinat citind și recitind carnețelul, pătrunzând în această iubire scrisă, care probabil îi făcea rău, văzându-se numit Tristețe, văzându-se ironizat, dar cu o ironie dulce, simpatică, tandră - pe el nu-l judecase cu atâta asprime ca pe mine! Da, citind și recitind, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ciudat cât de asemănători suntem... ciudat cât de neasemănători. La revedere, băiat drag, Domnul THAYER DARCY fie cu tine. ÎMBARCARE, NOAPTEA Amory a Înaintat pe punte până când a găsit un taburet sub un bec electric. Și-a căutat În buzunar carnețelul și creionul și a Început să scrie Încet și laborios: „În seara asta pornim... Tăcuți, umplurăm strada pustie și mută, Coloană de-un gri argintat, Stafiile s-au deșteptat la căderea tăcută A pașilor pe drumul neluminat. Docurile umbrite răsună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
zero. (El pornește din nou spre ușă.) EA (grăbit): Plouă. Meciul s-a anulat. (AMORY iese.) (ROSALIND se duce agale la șifonier și scoate o tabacheră, pe care o ascunde În sertarul lateral al biroului. Intră mama ei, cu un carnețel În mână.) DOAMNA CONNAGE: Doamne! Doream neapărat să-ți vorbesc Între patru ochi Înainte de a coborî. ROSALIND: Dumnezeule, mă sperii! DOAMNA CONNAGE: Rosalind, ești o persoană cu pretenții foarte mari. ROSALIND (resemnată): Da. DOAMNA CONNAGE: Și știi că tata nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
lucrurile nu se schimbă, Cecelia nu va fi așa privilegiată cum ar fi fost tu. ROSALIND (nervoasă): Bine. Și ce-i cu asta? DOAMNA CONNAGE: Vreau să te rog frumos să ții seama de câteva lucruri notate de mine În carnețel. Primul este: să nu dispari cu vreun tânăr. S-ar putea să vină un moment când acest lucru ne-ar avantaja, dar deocamdată vreau să știu că te pot găsi pe ringul de dans. Sunt câțiva bărbați pe care mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
la bani! DOAMNA CONNAGE: Banii nu-ți rămân suficient de mult În mână ca să te gândești la ei. ROSALIND (suspină): Presupun că Într-o bună zi o să mă mărit cu o tonă de bani, numai din plictiseală. DOAMNA CONNAGE (cercetează carnețelul), Am primit o telegramă din Hartford. Vine și Dawson Ryder. Ăsta-i un tânăr pe placul meu - Înoată În bani. Cred că dacă tot te-ai săturat de Howard Gillespie, ai putea să-l Încurajezi puțin pe domnul Ryder. Ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
ne-ați dat de urmă? s-a interesat curios Amory. - Recepționerul de noapte te-a văzut urcând cu femeia. Amory a dat din cap. Jill a ieșit din baie, complet - dar neglijent - echipată. - Așa deci, a spus Olson, scoțând un carnețel. Dați-mi numele voastre adevărate - fără prostii gen John Smith sau Mary Brown. - Un moment, a zis Amory calm. Nu mai face pe tartorul. Singura noastră crimă este că ne-am lăsat prinși. Olson l-a fulgerat cu privirea. - Numele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
dispensarul clinicii și că le vindea probabil pe stradă. Așa că nu era tocmai genul de voluntar în Armata Salvării, nu-i așa? — Tipu’ ăsta are și el un nume? M-am gândit bine o clipă și apoi mi-am scos carnețelul din buzunar: — E în regulă, l-am asigurat eu. Mi l-am notat. — Un detectiv cu memoria paradită. Grozav, ce mai. — Hei, ia-o mai ușurel, că-l am, nu te înfierbânta. Îl cheamă Klaus Hering. — O să verific dacă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
afla în prima fază de trezire după un somn lung. Sergentul Deubel, un tip musculos, bine clădit, cu un gât mai scurt decât o sticluță de băutură și cu un piept precum un sac plin cu nisip, sosi cu un carnețel și un creion și se așeză un pic mai departe de mine și Illmann, sugând o bomboană, cu picioarele încrucișate aproape nonșalant, aparent netulburat de priveliștea care se înfățișa în fața noastră. Preț de o clipă, Illmann se uită la el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
în același timp în care Becker ieșea. — E ceva pe cufărul ăla? Sau pe bucata aia de țesătură pentru draperii? Becker se răsuci pe călcâie și mă urmă la birou. Cufărul a fost făcut de Turner & Glanz, domnule. Scoțându-și carnețelul, adăugă: — Friedrichstrasse, nr. 193a. — Sună foarte elegant. Păstrează o evidență a vânzărilor? — Din păcate, nu, domnule. Este un model popular, se pare, mai ales cu toți evreii care pleacă din Germania în America. Herr Glanz estimează că vând trei sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
despre el. Fata își roase o unghie o clipă și apoi se uită la ea gânditoare, zicând: — Păi, a fost destul de demult. — Orice ți-ai aminti m-ar putea ajuta. De exemplu, la ce oră a fost? Mi-am scos carnețelul și mi l-am pus pe coapsă. — La ora când se pleacă acasă. Ca de obicei, mă duceam acasă singură. Strâmbă din nas la această amintire. — Ei, și mașina asta era lângă școală. Ce fel de mașină? Ea ridică din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
Oftă adânc și se încruntă în timp ce încerca din greu să se concentreze: — Ar fi putut să fie austriac. Dar bănuiesc că putea la fel de bine să fi fost bavarez. Știți, de modă veche. — Austriac sau bavarez, am zis eu, scriind în carnețel. M-am gândit să subliniez cuvântul bavarez și apoi m-am răzgândit. Nu avea nici un rost să îi dau mai multă importanță decât îi dăduse ea, chiar dacă bavarez îmi convenea mie mai mult. Am făcut o pauză, păstrându-mi ultima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
Pare să fie minunat, zise Hildegard cu respirația întretăiată. — Este, întări Vogelmann. Atunci voi aranja să-l întâlniți, zise Rahn. Întâmplător știu că este liber joia care vine. Veți fi disponibili seara? — Da, vom fi disponibili. Rahn își scoase un carnețel și începu să scrie. După ce termină, rupse pagina și mi-o dădu: — Iată adresa. Să zicem la ora 8? Dacă nu mai auziți nimic de la mine până atunci? Am dat din cap și el zise: — Excelent. Vogelmann se ridică să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
De aceea, imediat, veți pregăti nava „Bourul” și veți porni în căutarea satelitului. O fi universul infinit, dar nici nu v-am crescut degeaba. La treabă! Roboții ieșiră în ordine, cu satisfacția datoriei ce urmau a o îndeplini înscrisă pe carnețele. Iuliu Corodan rămase singur. Mai mângâie o dată roca, apoi o puse în cușcă. Episodul 4 În magazia UNIVAX-ului După ce ieșiră din biroul lui Iuliu Corodan, directorul UNIVAX-ului, roboții se îndreptară spre magazia de aprovizionare pentru misiuni. — Salut, nea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
a luat-o înainte de-a-mi vedea copila. Ce vină am eu că Ea nu Și-a putut salva Odorul??) -Ți-ai luat un pix și hârtie? insistă, la telefon, Bogdan, care sunase din nou. Mă ridic hipnotic și îmi iau carnețelul de pe noptieră. Îl țin acolo, pentru că mereu am “idei”. Trântesc, fără să vreau, sticluța de parfum Gucci. O am de la Snagov...de la italieni... -Uitași pentru ce ne găsirăm acum? mă apostrofează Mihai. Ce e cu nebunii ăștia în dormitorul meu
CONDESCENDENŢĂ (FICTIUNE) de CORINA LUCIA COSTEA în ediţia nr. 1862 din 05 februarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/363420_a_364749]
-
SUA și Canada, 2005 - premiul pentru cea mai bună lucrare la Conferința ICALP, 2005 - premiul pentru cea mai bună lucrare la FOCS, 2008 - premiul Presburger în 2012...- îmi răsună în urechi vocea lui Bogdan. Îți dai seama? Mă doare mâna! Carnețelul nu-mi ajunge. Încep și scriu pe cearșaf, pe perini...pe maini, pe picioare, pe sani, pe burtica, pe coapse...Nu înțeleg nimic. Poate nici nu trebuie! Mi-e rău! Îmi vine să vomit... * Pe culoarul altădată luminat al călugărilor
CONDESCENDENŢĂ (FICTIUNE) de CORINA LUCIA COSTEA în ediţia nr. 1862 din 05 februarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/363420_a_364749]
-
clipă luxul de-a avea, la baie, doar produse originale. Un adevărat răsfăț! Pe cearșaf, după ce m-au așezat, cu grijă, au început să se scurgă textele și cifrele scrise de mine, în dormitorul din Timișoara. În mâinile umede, strâng carnețelul plin de notițe. Literele, cifrele alunecă din el, de pe corpul meu... -E scrisul lui Mihai! E continuarea ultimei sale teze! strigă înfiorată, prăbușindu-se-n genunchi, sora lui. Îmi sărută mâinile, picioarele... -Mihai!!! Mihai, tu ești????? Acum începi o lucrare
CONDESCENDENŢĂ (FICTIUNE) de CORINA LUCIA COSTEA în ediţia nr. 1862 din 05 februarie 2016 [Corola-blog/BlogPost/363420_a_364749]