580 matches
-
aproape că nu a lăsat impresia unei scrieri de mână. Unciala minusculă carolingiană a reprezentat ultima formă din evoluția scrierii romane. Difuzare sa în Imperiu a adus un progres decisiv în cultură întrucât a fost un instrument cu ajutorul cărora intelectualii carolingieni au scris și tradus deopotrivă mult și în domenii diverse. De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu timpul a devenit unul dintre modelele cele mai des folosite până astăzi. Originea minusculei carolingiene pare să fie la Corbie, deoarece aici
Imperiul Carolingian () [Corola-website/Science/297921_a_299250]
-
a fost un instrument cu ajutorul cărora intelectualii carolingieni au scris și tradus deopotrivă mult și în domenii diverse. De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu timpul a devenit unul dintre modelele cele mai des folosite până astăzi. Originea minusculei carolingiene pare să fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit primul manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de la Amiens comandată de Maurdramne, abate de Corbie între 772 și 780. În același timp, în arta picturii murale, a
Imperiul Carolingian () [Corola-website/Science/297921_a_299250]
-
a pus capăt visului împăratului din Răsărit de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate de barbari în secolul al V-lea. Actul încoronării explică atât prin imaginea papei, cât și cea a lui Carol cel Mare, de ce renașterea carolingiană reprezintă o contopire de forțe, o unire de mai mulți factori care au determinat o nouă sinteză și prin aceasta originală. Practic, ceea ce s-a urmărit după anul 800 a fost nu o restaurare pur și simplu, ci o "translatio
Imperiul Carolingian () [Corola-website/Science/297921_a_299250]
-
deținători ereditari de funcții comitale, aristocrația devenind indispensabilă pentru menținerea puterii regale. Autoritatea regelui s-a diminuat, iar forțele locale s-au extins și au devenit autonome. În final, succesiunea de regi minori sau neexperimentați au dus la stingerea dinastiei Carolingienilor. Cei doi regi încoronați de magnații regatului în 880, care au împărțit Francia apuseană: Ludovic al III-lea (Neustria) și Carloman (Aquitania) au murit la scurt timp. Carol cel Gros a reunificat nominal Francia Apuseană fără Provența, Francia răsăriteană și
Imperiul Carolingian () [Corola-website/Science/297921_a_299250]
-
lui Carol cel Gros, seniorii locali s-au raliat în jurul contelui Parisului, Odo, fiul lui Robert cel Tare, a cărei stăpânire asupra comitatelor Angers, Tours, Blois și Orleans, a fost recunoscută de Carol cel Gros în 886. Odo nu era carolingian, dar era avantajat căci avea numeroși vasali, fiind omul de încredere al împăratului și se remarcase în apărarea Parisului în timpul asediilor normande, și în lupta de la Montfaucon din 888. Odo a fost ales rege de nobili și episcopi, obținând și
Imperiul Carolingian () [Corola-website/Science/297921_a_299250]
-
Neustria și Aquitania au rămas fidele lui Odo, că cărui putere a fost restituită în 895. În 897, Odo l-a recuoscut pe Carol drept urmaș la tron, în împrejurări neclare. Carol cel Simplu a avut o domnie lungă, familia carolingienilor revenind la tronul Franciei apusene. A fost marcată de o liniște relativă din partea aristocrației, de sedentarizarea normanzilor la gurile Senei, în teritoriul ce se va numi Normandia. Fiind învins lângă Chartres de Robert, fratele fostului rege Odo, ajutat de Richard
Imperiul Carolingian () [Corola-website/Science/297921_a_299250]
-
saxonă din cauza originii din Saxonia a familiei, cunoscută și cu denumirea Liudolfingi, după numele primului membru cunoscut din această familie, Liudolf. Dinastia ottoniană a fost în același timp prima dinastie imperială din Sfântul Imperiu Roman, ca succesoare a dinastiei dinastiei carolingiene a francilor și care este recunoscută în general ca fondatoare a imperiului medieval romano-german, oficial cunoscut ca Sfântul Imperiu Roman. Deși nu a fost niciodată uns împărat, Henric I "Păsărarul" (Heinrich), duce de Saxonia, este considerat fondatorul dinastiei imperiale germane
Dinastia Ottoniană () [Corola-website/Science/325338_a_326667]
-
fiul lui Arnulf de Metz. A fost, de asemenea, bunicul lui Pepin cel Scurt și stră-străbunicul lui Carol cel Mare. Prin căsătorie a unit cele două case ale Pippinizilor și Arnulfingilor care au creat ceea ce ar putea fi numită dinastia carolingiană. Pepin al II-lea a fost, probabil, născut în Herstal (Héristal), Belgia modernă, de unde poreclă sa ("de Herstal"). Ca majordom al Austrasiei, Pepin și Martin, ducele de Laon, au luptat împotriva majordomului neustrian Ebroin. Ebroin i-a învins pe austrasieni
Pepin de Herstal () [Corola-website/Science/329346_a_330675]
-
a aflat la conducerea Ducatului de Bavaria de la sfârșitul secolului al IX-lea până la anul 985. Strămoșul familiei lor a fost markgraful Luitpold de Bavaria (d. 907), posibil descendent din familia medievală nobiliară Huosi și probabil a fost în legătură cu Dinastia Carolingiană imperială prin Liutswinda, mama împăratului Arnulf de Carintia. Prin dinastia regală a Ottonienilor, fiii și nepoții lui Luitpold au devenit duci de Bavaria, după cum urmează: Luitpold, markgraf de Carintia și de Pannonia Superioară, conte de Nordgau, căzut în bătălia de la
Luitpoldingi () [Corola-website/Science/325249_a_326578]
-
aici vor sosi triburi slave din nord și la contactul cu autohtonii, se vor amesteca cu aceștia, formând poporul croat. Condusă de prinți croați, duci din anul 852, Dalmația, cuprizând și teritoriul Panoniei, după o perioadă de stăpânire bizantină și carolingiană, a devenit un puternic regat independent în anul 924. Din 1102 croații au devenit vasali ai regelui Ungariei. În secolul al XV-lea regatul ungar a avut mult de suferit din cauza expansiunii otomane, turcii cucerind Bosnia și Herțegovina. În aceeași
Istoria Croației () [Corola-website/Science/335836_a_337165]
-
împreună cu soțul ei, i-a acordat adăpost în Arles papei Ioan al VIII-lea, care se refugiase din fața sarazinilor. După lovitura de stat a soțului spu din octombrie 879, ea a ajutat la apărarea orașelor sale în fața atacurilor rudelor sale Carolingiene. În 880, ea a apărat cu succes chiar capitala Vienne însăși, în fața forțelor reunite ale lui Carol cel Gras și ale co-regilor din Francia apuseană, Ludovic al III-lea și Carloman. În august 881, nou încoronatul rege Carol cel Gras
Ermengarda de Provence () [Corola-website/Science/325422_a_326751]
-
Ravenna. În 781, Charlemagne codificată regiunile pe care Papa ar fi suveran temporar: teritoriul a fost extins pentru a include Ravenna, Pentapolis, părți ale Beneventoului, Toscana, Corsica, Lombardia și un număr de de orașe italiene. Cooperarea dintre papalitate și dinastia carolingiană atins punctul culminant în 800, când Papa Leon al III l-a încoronat pe Charlemagne primul "împărat al romanilor". Natura exactă a relației dintre papi și împărați - și între statele papale și a imperiul romano-german nu a fost clară. Papa
Statele Papale () [Corola-website/Science/320401_a_321730]
-
Haut-Rhin și Bas-Rhin. Situată la limita dintre lumile latină și germană, a resimțit multiple curente istorice și culturale. Amprentele acestora sunt inca prezente în spiritul locurilor, care sunt în marea majoritate de origine etnică germană. Atribuită Germaniei după partajul Imperiului Carolingian din anul 843, Alsacia a fost anexată de Franța în 1681, sub domnia regelui Ludovic al XIV-lea. În urmă războiului franco-prusac din 1870 regiunea revine Germaniei, dar este din nou încorporată Franței în 1918. Între 1940 și 1945 regiunea
Alsacia () [Corola-website/Science/297331_a_298660]
-
Centrală. S-a dezvoltat de-a lungul Evului Mediu și s-a menținut până la dizolvarea acestuia din 1806, incluzând Germania actuală, teritorii din Italia, Boemia, Burgundia. Imperiul a luat naștere în Francia de est, regat apărut de pe urmă diviziunii Imperiului Carolingian. În 962, Otto I a fost încoronat ca împărat, proclamându-se ca succesor al lui Carol cel Mare. Unii istorici consideră că încoronarea lui Carol cel Mare reprezintă punctul de început al imperiului, pe când alții plasează debutul imperiului la încoronarea
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
intervenit în Italia să preia coroana imperială în 896 atunci când Guy al III-lea de Spoleto i-a contestat supremația și s-a încoronat ca împărat. În 899, Arnulf a murit bolnav, fiind succedat de Ludovic al IV-lea , ultimul carolingian de pe tronul Franciei răsăritene. Fiind minor, starea de nesiguranță în regat s-a accentuat, iar lipsa unui rege puternic capabil să reprime tendințele autonomiste ale ducilor locali a avut efecte negative. În locul lui Ludovic, de problemele statului se ocupau regență
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
afirmat ca un continuator al lui Carol cel Mare. A lăsat în urma sa un întins imperiu conform autorului Cronicii Saxone, Widukind de Corvey. În 936, Henric “Păsărarul” a fost succedat de Otto I ce a continuat și decis recuperarea tradiției carolingiene, afirmând suveranitatea asupra factorilor locali de putere. A fost încoronat printr-o fastuoasă ceremonie la Aachen, fiind uns de arhiepiscopii de Mainz și Cologne. A dus conflicte cu marii notabili ai regatului, Eberhard de Franconia și Eberhard de Bavaria, susținuți
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
și Eberhard de Bavaria, susținuți de frații noului rege, Thankmar și Henric, aliat cu regele Franciei occidentale, Ludovic IV. Otto a dus o politică de forță , alternând-o cu politică alianțelor matrimoniale și optând să intervină în disputele dinastice dintre Carolingieni și Robertini de la apus de Rin. Nu a reușit să-i aducă definitiv pe duci sub ascultare, continuând să se revolte. Otto a dus campanii în Italia. S-a preocupat de întărirea granițelor stăpânirii sale și de extinderea acestora, prin
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
longobarzi și sarazini, insă și-a regăsit ulterior puterea și importanța. A fost unul dintre orașele aflate în cadrul Pentapolis de sub guvernarea exarhului de Ravenna Exarhatul de Ravenna, unitate administrativă făcând parte din Imperiul bizantin. Odată cu cucerirea nordului Italiei de către francii carolingieni, a devenit reședința mărcii de Anconă. După anul 1000, Anconă a devenit treptat independența, în cele din urmă transformându-se într-o importantă republică maritimă, adeseori ciocnindu-se cu interesele vecinei Veneția. Republică oligarhica, Anconă a fost guvernată de șase
Republica Ancona () [Corola-website/Science/324522_a_325851]
-
Jos, în care predominaseră până atunci triburi vrăjmașe noului principat, formate mai ales din danezi veniți din Anglia și norvegieni din Irlanda. Nordul peninsulei Contentin și ținutul Pays de Caux au fost cele mai marcate de colonizarea cu populații scandinavice. Carolingianul Ludovic al IV-lea (914-984) a încercat după asasinarea lui Guillaume în 942 să se descotorosească de casa princiară normandă, rămasă sub conducerea minorului Richard I, fără a avea însă succes. Principatul a cunoscut o perioadă de înflorire la finele
Normandia () [Corola-website/Science/307827_a_309156]
-
942 să se descotorosească de casa princiară normandă, rămasă sub conducerea minorului Richard I, fără a avea însă succes. Principatul a cunoscut o perioadă de înflorire la finele secolului al X-lea. După o dezvoltare în limitele hotarelor stabilite de carolingieni sub domnia lui Richard I (m. 996) a urmat o perioadă de continuă consolidare a puterii sub Richard al II-lea (996-1026), avantajată de cutumele preluate din trecutul viking, care stăteau la baza unui sistem pregnant ierarhic, caracterizat de pildă
Normandia () [Corola-website/Science/307827_a_309156]
-
de conți asiguraseră pe de-asupra legitimarea puterii din mâinile familiei de "principes Normannorum" care, exercitată în modul autonom caracteristic Evului Mediu timpuriu, a dus la o stabilizare economică și politică a regiunii. Conform acestei autonomii ținuturile au purtat sub carolingieni denumirea de "regnum", principii normanzi asumându-și ei înșiși răspunderea pentru implementarea dreptului și instituțiilor francilor. Titlul de "marchio", marchiz, dobândit de Richard I. în 965/968, i-a permis acestuia să instituie la rândul său conți în domeniu, alegându
Normandia () [Corola-website/Science/307827_a_309156]
-
al II-lea (1547-1559) îl vor continua declanșând un adevărat conflict european cu regele Spaniei, împărat al Germaniei, Carol Quintul. Este o ilustrare clară a pretențiilor feudale istorice ale Franței asupra Italiei, care datează, după cum am mai spus, de la imperiul carolingian. Tot de la Charlemagne, au moștenit regii francezi tendința de a-și subordona papalitatea (a se vedea exemplul papalității de la Avignon). Pe plan intern, puterea centrală devine tot mai puternică, pe fundalul întăririi monarhiei, pregătind terenul pentru absolutismul regal. Foarte importantă
Casa de Valois () [Corola-website/Science/312554_a_313883]
-
a reprezentat o marcă instituită de carolingieni, în vederea stăvilirii atacurilor slavilor și avarilor din secolele al IX-lea și al X-lea. El a constituit totodată formațiune statală succesoare a ducatului de Friuli, creație a longobarzilor. După ce Carol cel Mare a cucerit Regatul longobard din Italia condus
Marca friulană () [Corola-website/Science/324828_a_326157]
-
a fost dizolvat și încorporat în regatul francilor, cu toate că succesorii lui Hrodgaud, deși numiți direct de către Carol, au continuat să poarte titlul de "dux Foroiuliensis". Fostului ducat longobard, regele franc a atașat și provincia Pannonia, devenită parte integrantă a Imperiului carolingian și un adevărat bastion împotriva incursiunilor avarilor și croaților. În 828, ultimul duce de Friuli, Balderic, a fost eliberat din funcție de către împăratul Ludovic Piosul în cadrul dietei imperiale de la Aachen, pe motiv că nu a fost în stare să apare
Marca friulană () [Corola-website/Science/324828_a_326157]
-
al IV-lea a făcut vagi promisiuni de tribut și supunere față de împăratul Ludovic Piosul, care au fost reînnoite de către succesorul său Sico I. Niciuna dintre aceste promisiuni nu a fost îndeplinită, și descreșterea puterii și influenței monarhilor din dinastiei Carolingienilor a permis ducatului de Benevento să își sporească gradul de autonomie. În pofida neîncetatei ostilități a suveranilor franci, Benevento a atins în secolul următor apogeul, impunând tribut asupra Neapolelui și capturând Amalfi sub ducele Sicard. Când acesta din urmă a fost
Ducatul de Benevento () [Corola-website/Science/324618_a_325947]