208 matches
-
ambivalentă în tot ceea ce întreprinde, ea divide, diferențiază, scoate în evidență conflictele atunci când este posibil.359 Destinul ei este pus sub semnul a două astre: Mercur, simbolizând înțelepciunea, știința, rațiunea, acțiunea, tot ceea ce ține oarecum de aspectul viril, și Venus, conotând carnalul, atitudinea pasivă, feminitatea inefabilă, enigmatică. Viciile feminine erau frecvent incriminate în literatura medievală: dorința necontrolată, voluptatea, luxuria, vanitatea, locvacitatea, nesupunerea. „Diferența consta în faptul că în timp ce păcatul comis de un bărbat era prezentat ca un exemplu al slăbiciunii umane
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
femei. Căința reprezenta reîntoarcerea la o stare a purității, la acea vita 845 Ibidem, p. 257. 846 „Nu există nicio îndoială că Povestirea doftorului este o alegorie și că Virginia, fiica lui Virginius, este un personaj alegoric al cărui nume conotează calitățile pe care le deține.” R. Howard Bloch, Chaucer's Maiden's Head: The Physician's Tale and the Poetics of Virginity, în „Representations”, nr. 28, fall, 1989, p. 115. (trad. n.) 847 R. Howard Bloch, art. cit., p. 119
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
după Umberto Eco), reprezintă ,,nucleul dur" al semiozei. Dintr-o perspectivă pragmatic-situațională, în care semioza este ,,situație de comunicare", autorul definește semnul în termeni relaționali și situaționali: ,, Semnul este o realitate semnificativă, informațional-comunicabilă (de natură biopsihologică sau obiectuală), denotând sau conotând o realitate oarecare (fizică, psihică, socială, transfizică etc.), exprimată prin intermediul unui suport semnificant aflat cu tipul de informație conținut (semnificat) într-o diversă relație de semnificare (naturală sau arbitrară), a cărui transmitere-receptare în context specific (existența unui anume cod, a
by ALINA MĂRGĂRIŢOIU [Corola-publishinghouse/Science/949_a_2457]
-
discursul, mesajele în care se găsesc valori enunțate. Le percepem sensul aparent, dar poate că acestea au și un sens ascuns. Ele pot fi înțelese la un prim nivel, dar poate că trebuie să căutăm un altul. Ele pot fi conotate, semnificate în diferite moduri. Pe scurt, trebuie să trecem de la sensul literal la sensul real, adică să interpretăm. După cum spunea ducele de Morny, fratele vitreg al lui Napoleon: Când vorbiți cu cineva, ascultați ceea ce gândește acesta, nu ceea ce spune". Sensul
by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]
-
obsesie permanentă, ba chiar subiectul predilect al meditației, lucrurile se complică. Din acest punct de vedere, există jurnale ale spaimei de moarte (Virginia Woolf, Katherine Mansfield, Franz Kafka) și jurnale ale fascinației morții (Amiel, Stendhal, Pavese, Sylvia Plath). Cele dintâi conotează femininul, fiind jurnale ale unor naturi scriitoricești din specia anima. Pentru ele, moartea este judecătorul suprem, anunțând și amenințând cu nemiloase represalii. Torturile infinite la care se supune Virginia Woolf au Întotdeauna o motivație irațională - sau, mai degrabă, motivația creează
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
În Jurnalul său argentinian, unde imaturitatea devine un concept aproape ontologic: existența scriitorului se ordonează aproape exclusiv În funcție de acesta. E adevărat, exercițiul confesiv al polonezului exilat vizează direcția contrară- a fugii de moarte -, Însă argumentele sale par a fi aceleași). Conotând femininul, fragilitatea, nevroza, sinuciderea este, În fond, un act de-o brutalitate tipic masculină. Indiferent cum s-ar manifesta ea, așa-zicând „În practică”, de la modalitatea soft a sticluței cu cianură, la aceea hard a spânzurării, a Împușcării, defenestrării - ca să
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de-o brutalitate tipic masculină. Indiferent cum s-ar manifesta ea, așa-zicând „În practică”, de la modalitatea soft a sticluței cu cianură, la aceea hard a spânzurării, a Împușcării, defenestrării - ca să nu menționăm formele extreme asiatice (harakiri, sepuku etc.) -, sinuciderea conotează animus-ul, principiul masculin, activ și, În cele din urmă, forța. Oricâte nuanțări am aduce acestui fapt, jurnalul intim rămâne, totuși, o terapeutică - cel puțin În măsura În care, obligând la autoanaliză și introspecție, ar trebui să Îndepărteze de act, și nu să-l
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
și, cu un rictus pervers, În aceea a irepetabilului. Există o etică a sinuciderii, după cum există și o estetică a ei. Dacă problematica morală a sinuciderii e pusă pentru prima oară de creștinism, devenind o „temă” a filozofiei, „estetica” ei conotează mai degrabă patologicul. Sinuciderile spectaculoase, „frumoase” ca execuție și, mai ales, ca efect, trădează un lucru mai adânc. Și anume, așa cum arăta Landsberg, părăsind pentru o clipă domeniul statisticii, pentru a Îmbrățișa imprecizia fecundă a psihologiei, că sinuciderea există ca
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
soartă. Sinuciderea anulează, retroactiv, tot ceea ce părea promisiune a eternității ori numai sugestie a animării unui deznodământ tragic. Oricât s-ar Încerca „Înnobilarea” actului sinucigaș (de la romantici la Camus, pentru care acesta devenise - după cum știm - „singura problemă filozofică importantă”), el conotează - probabil sub influența covârșitoare a religiei creștine, deja menționată, - negativitatea și maladia. Tratat În dicționare și enciclopedii alături de angoasă, de anomie, isterie, inconștient, maladii mentale, maniaco-depresivitate, narcisism, transfer, voință 21, sinuciderea ocupă un loc distinct, undeva Între conceptele nevrozei și
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
dovedească existența - ori măcar obsesia lui. Ceea ce, În ultimă instanță, e unul și același lucru. Dorința sinuciderii nu poate fi trucată, pentru că ea se leagă prea direct de brutalitatea morții și de imposibilitatea revenirii la situația anterioară gestului funest. Sinuciderea conotează irevocabilul, marcând neputința Întoarcerii nu numai la existență, ci chiar la text. Sinuciderea curmă, așadar, simultan, atât urma vieții, cât și libertatea textelor jurnaliere de a prolifera. Ea devine, contrariind așteptările, o barieră În fața operei, mutilată și comprimată Între două
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
atinge fără greutate domeniul metafizicului, ceea ce Pierre Reboul nu ezită să sugereze: orice Încercare de a conferi sens ideii de intimitate capotează În fața sforțării utopice de a „Încifra” Divinitatea... Lipsit de o consistență proprie și de o energie propulsatorie, intimul conotează fragmentarismul, discontinuitatea, secretul, nevăzutul, ascunsul și tăcerea. Evoluția termenului Însuși (răspândit În cultura europeană pe filiera franceză) descrie un traseu dinspre dorința de socializare (mica socializare: ami intime sau liaison intime) spre singurătate. Adică dinspre eul social spre eul individual
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a realității. Jurnalul va cuprinde, prin urmare, și un produs suplimentar, o suprarealitate provenită din tensiunea scrisului. Intimitatea este, așadar, o fatalitate, o componentă filozofică a oricărei Încercări de a ține un jurnal. Firește, sensul minor, colateral aproape, al termenului conotează spațiul limitat al existenței private: familia, prietenii, cercul cunoștințelor. Însă o astfel de definiție e departe de a motiva pompos-imprecisa titulatură de „jurnal intim”. Ar Însemna să rămânem la nivelul simplei factologii și al exteriorității Întâmplărilor. Mai corect ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
care ține jurnal nu crede nici În existența ființei și nici În alternativa sau paralelismul lumilor. Altminteri, el ar percepe Întreaga absurditate a dublării inutile a unei realități din care nu e decât o insignifiantă parte. Deși - istoric vorbind - intimul conotează moliciunea, retragerea, sfioșenia, secretul, complicitatea, el e o componentă virilă a imaginarului creatorului. Fiind, inițial, doar oglinda Întâmplărilor cotidiene, el devine, treptat, un loc al interpretării, al dubiului și al negației. Raphael Molho vede originea literaturii intimității În „sentimentul unei
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Apropieri și distanțări Lăsând deoparte varietatea surprinzător de largă a intimismelor (cercetătorul francez descoperă chiar o „intimitate naționalistă”, care În sport se traduce prin lăudărosul „Noi suntem cei mai buni!”, dar care, la celălalt pol, al existenței sociale și politice, conotează direct șovinismul și xenofobia!), trebuie observat că descifrarea și relevarea intimității, departe de a fi o descătușare a energiilor ascunse, dezamăgește prin tehnicismul aproape Întotdeauna decelabil (și prin excesele acestuia), dar și prin absența unei perspective ferme. Totul pare „filmat
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a privirii și a gândului), dar nu și subiectivitatea. Pe de altă parte, având o dată și o istorie proprii, eul revine și nuanțează ceea ce ritmul confesiunii retezase și ocultase: expansiunea ființei. Dar și a expresivității acestei ființe. Intimitatea și subiectivitatea conotează, În proporții diferite, desuetul. Moliciunea romantică nu acoperă, Însă, decât un aspect al jurnalului. Părțile nevăzute, albul nescris al paginii se revendică unei alte tradiții: a interiorității și a tainicului, a secretului de primă instanță devenit, mai apoi, bun public
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
unul sau altul din domeniile conceptual-filosofice mai sus menționate: ontologic, epistemologic, axiologic, praxiologic. O situație specială o întîlnim în cazul limbajului autoreferențial, capabil să denumească actul însuși al interpretării teoretice (hermeneutice sau/și semiotice), prin concepte (de)mistificatoare precum: a conota, a simboliza, a interpreta, a (re)semnifica, a (di)simula, a cod(ific)a etc. Totodată, un ansamblu de sintagme semantic motivate exprimă într-o manieră plastică ideea înșelăciunii aplicate: "a duce cu zăhărelul", "a trage pe sfoară", "a duce
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
o unitate simbolică sau "ficțională", pentru sistemul imaginarului fantezia nu e singura funcție imaginativă care stă în relație cu realitatea; ambele joacă un rol în configurarea substanței imaginarului, care este reflectat și de reprezentările din textul istoriografic, și de cele conotate din literatura fantastică. Corelând cele două observații de până acum, introduc și al treilea punct de vedere: există imagini abstracte - fanteziste, simbolice sau doar purtătoare ale unei mentalități, deci stereotipe și sărace în semnificații −, care apar și independent de o
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
întrucâtva conținutul semantic. Acesta nu vedem însă cum ar putea fi comunicat altfel decât printr-o notă, mai ales având în vedere că termenul „slavă” este foarte mult folosit în aclamațiile liturgice. Latinizanții preferă sinonimul „mărire”, nesugestiv și riscând să conoteze doar strălucirea și faima exterioară. Semnificații de bază: existent, dinamic, copleșitor. 3.1.3.4. ’Ql misetattQr: „Tu esti Dumnezeu și nu am știut” (SC, Blaj); „Tu esti Dumnezeu, dar noi n’am știut-o” (BVA); „Dumnezeu ascuns” (G-R, BS
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
existentă și veșnicia lui Dumnezeu alcătuind două câmpuri semantice distincte, în Noul Testament se configurează un singur câmp, pe de o parte datorită faptului că echivalentul lui ’Ehyeh din Noul Testament, referit la Dumnezeu-Tatăl, ho Äîn kaí ho QÎn kaì ho erchómenos, conotează și veșnicia, iar pe de altă parte, fiindcă echivalentul lui ’Pl/ ’Elohm ƒ"y - ho zÄÎn / theòs zÄÎn - e urmat în majoritatea cazurilor de expresia eis toùs aiÄÎnas tÄÎn aiÀnÄn. 3.2.1.3.1. ho zÄÎn / theòs zÄÎn
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
și pe Tatăl” (În 14,9). Observăm că, în ciuda virgulei pe care edițiile moderne ale Noului Testament o pun între ho mártys și ho pistós, toate traducerile citate le-au transferat că pe o expresie sudata: astfel pistós ajunge să conoteze de fapt fidelitatea mărturiei. Semnificații de bază: cunoscător și revelator desăvârșit al lui Dumnezeu. 3.2.2.12. Vrednic de încredere 3.2.2.12.1. alQthes/alQthinós: „adevărat” (toate traducerile românești citate); „Verus” (Vg); „vrai” (BJ); „true” (RSV). - Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
menționate 307, că este „Cel adevărat”/„Adevărul” sunt comparabile cu acest nume coranic. 4.2.2. al-Qayyóm (2.1.2.3.) și ’Ehyeh (3.1.3.1.), ho Àn (LXX), respectiv egÀ eimi (3.2.2.6.2.). Aceste nume conotează nu numai existența, subzistență prin sine, ci și veșnicia. Între numele biblice, cel din Septuaginta este mai apropiat de numele coranic prin faptul că este mai abstract și, fiind un participiu prezent, poate primi articolul hotărât. El este însă monosemic
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
s-ar putea spune ca, deși cele două elemente ale acestor expresii nu sunt așezate în aceeași ordine, numele au aceeași semnificație: stăpân absolut asupra vieții și a morții. Totuși, la numele biblic, ordinea „Dătător de moarte - Dătător de viață” conotează ideea scoaterii celor morți din Șeol și a determinat traducerea „Cel care omoară și înviază”. Noul Testament folosește doar al doilea element al expresiei când îl numește pe Dumnezeu ho zÄiogonÄÎn („Cel ce dă viață/ înviază șmorțiiț” - 3.2.1.7
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
iertător”, se deosebesc prin conținutul noțiunii de iertare. Toate se referă la iertarea păcatelor, însă în vreme ce numele coranice spun despre Dumnezeu că iartă păcatele în sensul că nu le dă în vileag sau nu ține seama de ele, cele biblice conotează și vindecarea celui care, păcătuind, s-a rănit, a căpătat tare, handicapuri. De aceea și verbul s"laƒ, de la care sunt derivate, nu-l poate avea ca subiect decât pe Dumnezeu. 4.3. Nume divine din Coran care nu au
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
asociate ciclurilor vieții, ciclurilor anotimpurilor, evenimentelor deosebite din viața comunității etc. În schimb, antropologii evită acest termen, nu numai pentru că pare a fi un concept asociat exclusiv enclavelor arhaice din culturile occidentale (culturile țărănești), ci și pentru că el pare a conota o judecată de valoare etnocentrică: Cuvântul custom („cutumă”) derivă din latinescul suescere, cu sensul de „a fi familiarizat cu”, „a fi obișnuit cu” ceva. Echivalentul grecesc este ethos, care are aceeași rădăcină cu termenul ethnos, adică un grup de oameni
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
cu subiect istoric Răceala și A treia țeapă. Încadrabil în valul post-absurd al teatrului contemporan, Marin Sorescu se poate alătura unor dramaturgi de prestigiu din țările din estul Europei, precum Slawomir Mrožek și Vaclav Havel, pentru care absurdul este clar conotat politic. Scrisă în 1964 ca primă tentativă de exprimare prin intermediul teatrului, Există nervi dezvăluie, din acest punct de vedere, un univers al terorii pentru care formula absurdului este cea mai adecvată. Întrucât "eroii trăiesc o zodie a suspiciunii"86, absurdul
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]