KorAP: Find »[drukola/base=cyberspațiu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 >

218 matches

Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238

semne de întrebare în legătură cu posibilitatea de „reprogramare” a umanului (vezi mai jos discuția despre transumanismă. O altă concretizare, inițiativa Visible Human Project, aparținând US National Library of Medicine și începută în 1989, este un exemplu al congruenței dintre biomedicină și cyberspațiu: o arhivare digitală a trupului uman având drept țel cercetarea biomedicală, mintalul, stabilirea de diagnostice, practicarea telemedicinii (de pildă, efectuarea unei operații de la distanțăă, dar și „însuflețirea” informației. Cartografierea corpului uman se întâlnește cu proiecte similare din spațiul virtual, de la

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
cadavre au fost scanate în integritatea lor, înghețate și segmentate, scanate iarăși, clasificate și fotografiate în fiecare detaliu, redate tridimensional, iar aceste fotografii digitale, dovadă a obscurizării relației dintre obiectul și imaginea computerizate, pot fi manipulate în mod infinit în cyberspațiu: deși distruse și dezmembrate, cadavrele apar ca niște trupuri intacte în spațiul virtualității. Corpurile neînsuflețite sunt astfel animate, putând fi replicate, transmise în mod global și divizate (fără alterarea integrității întregii baze de dateă la nesfârșit, precum un cadru de

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
realitatea virtuală în urma digitalizării sale, punându-se problema atât a nemuririi, a resurecției eterne prin simulare (corpul este animat să pară „viu”Ă, cât și a posibilității întreruperii premature a vieții biologice. Pe de altă parte, ființa umană „vizibilă” a cyberspațiului poate fi accesată oricând ca o mostră „vie” supusă documentării publice, însă prin chiar „vizibilitatea” sa este lipsită de intimitatea și integritatea propriului corp chiar și după moarte. Acest exemplu dovedește încă o dată faptul că viitorul corpului uman, în contextualizare

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
fundamentează doar pe promisiuni, ci și pe amenințări existențiale și psihologice legate de noțiunea controlului și a manipulării (vezi de pildă Cartwright, 1998, 2000, pentru accentuarea problematicilor sociale în legătură cu noile tehnologii medicaleă. Potențialul „eliberator” al realității virtuale și/sau al cyberspațiului în cadrul proiectelor de acest tip se manifestă fie ca extincție a trupului uman fie ca o căutare a nemuririi, noțiuni precum îmbătrânire sau moarte neaflându-și locul în esența imaterială specifică spiritului, dar și în noile scenarii ale vieții cyberculturale

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
în care se realizează o apropriere a vieții prin intermediul biotehnologieiă. Prin urmare, ontologia virtuală a cyborgului nu cunoaște doar problematicile existențiale și perceptive ale trupului cibernetizat, ci se suprapune cu chestiunile vulnerabile ale ideologiilor identității virtuale. Identitatea se prefigurează în cyberspațiu și în lumile virtualității tehnologice ca eliberare de limitele corporalității și ca libertate de alegere. Astfel, se aplaudă pretutindeni modurile în care identitatea, în cadrul rețelei Internet, poate fi selectată, deoarece, fluidă și polimorfă, poate fi asumată sau lepădată cu ușurință

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
dintre material și imaterial, întrupare și destrupare în cadrul discursurilor cyborgice, ilustrate prin Sobchack vs Stone, perspectiva lui Bukatman sau dialectica materialitate-idealitate la Heim. Katherine Hayles rezolvă acest impact teoretic prin soluția subiectului virtual întrupat în mod material la interfața tehnologiilor. Cyberspațiul sau realitatea virtuală nu pot fi experimentate, consideră teoreticiana, decât prin simțurile organelor corpului fizic, material, spre exemplu ochii care privesc fluxurile de date cyberspațiale concretizate dincolo de ecranul computerului sau ochii care urmăresc proiecțiile stereoscopice ale realității virtuale. Însăși tehnologia

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
corporale se suprapun (spre exemplu, interfața poate fi văzută ca o protezăă, astfel că propunem o disociere „moale” între cyborg și avatar. Imaginea cyborgului ca hardware al elementelor mașinice materiale există complementar cu o reprezentare software a informației pseudoimateriale din cyberspațiu: avatarul. Termenul de avatar este preluat în cybercultură din mitologia indiană unde are înțelesul de corp temporar al unui zeu care vizitează pământul, încarnându-se sau manifestându-se în lume. În tehnocultura actuală, avatarul are semnificația de simulare a corpului uman

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
regulă problematica identității subiective a omului, iar problematica corpului material este fie suspendată, fie negată până la emergența ideii de destrupare. Spre deosebire de aceste accepții, susținem menținerea ideii de (postăuman întrupat (embodiedă în orice relație cu tehnologia computațională: în realitatea virtuală, în cyberspațiul Internetului sau în viața de zi cu zi a utilizării tehnologiilor digitale. Identitatea virtuală, materială și întrupată este mediată în mod computațional, deși prima impresie, în concretizările imersiei, ale teleprezenței sau ale interacțiunii, este un simț al imediatului și al

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
cu toate că, în principiu, „esența” sa este cea unui „zeu”, omnipotent și nemuritor. Prin fuziunea codurilor de date și a simțurilor trupului, interconexiunile subiective online generează un spațiu bioinformatic și biosocial atât din punct de vedere senzorial, cât și actanțial. Astfel, cyberspațiul nu este lipsit de utopii sociale, de la cele care proclamă libertatea absolută a alegerii trupului până la cele care fac parada unui bal mascat al identităților împrumutate. De la identitatea transformată în context online până la prefigurațiile unei identități transfigurate prin biotehnologii (vezi

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
în procesul de simbioză om-mașină (sau în parafrază deleuzo-guattariană, procesul de devenire-mașină a omuluiă, intermediind între două sisteme până la fuziunea lor și mijlocind noi percepții și senzații corporale (vizuale, auditive, tactile, motriceă în spații ale realității virtuale sau/și ale cyberspațiului. Cel mai adesea însă, interfața este resimțită ca proximitate a prezenței tehnologiei cibernetice în viața umană și ca o modalitate de a spori percepția asupra propriului corp, de a reflecta asupra simțurilor acestuia, de a negocia relația trupului și a

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
a virtualității pot fi criticate de încercarea de evadare din problemele realității cotidiene, de iresponsabilitate și de utopie, de imposibilitate de luare a deciziilor și de instabilitate în valori și în etică. Adesea, aceste teorii uită că avatarurile online ale cyberspațiului sunt „proiecții electronice ale referentului lor material” (vezi Horner, 2001Ă, astfel că primatul naturii corporeale se menține în contextele virtualității. Credința în libertatea nemărginită a eului online este iluzorie și, la limită, capătă un aspect amoral prin frizarea iresponsabilității și

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
și de alți teoreticieni ai cyberculturii sub influența postmodernismului, este „identitatea fluidă”. Această sintagmă este sugestivă pentru felul în care, în rețeaua Internetului, subiectivitatea umană își pierde stabilitatea și soliditatea, topindu-se și contopindu-se în multitudinea autoreprezentărilor avatarice electronice. Cyberspațiul devine astfel „spațiul de joc” (play spaceă în care se reconsideră noțiunea de identitate într-o viziune destabilizatoare și dezagregantă. În acest fel se aprobă modurile prin care spațiul computerului și în special cel al Internetului redefinesc noțiunea de subiectivitate

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
hibride. Turkle (1995Ă analizează Internetul din perspectiva vulnerabilă a identității umane ca „laborator social” postmodern în care se experimentează reconstrucțiile sinelui: „euri multiple” metaforizate drept „ferestre”. Totuși, ideea de „eu multiplu”, chiar dacă tributară postmodernismului, poate fi adesea patologică, iar valoarea cyberspațiului, considerată constând în mijlocirea unei viziuni fluide și expansive a unui „eu”, integru și a unei viziuni care să accepte paradoxurile conținute de un singur „eu” își poate pierde inocența și neutralitatea. Ruptura de subiectivitatea trupului fizic este o negare

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
A vorbi despre „euri virtuale” sau „online” euri înseamnă a construi suflete sau minți ca și când ele ar avea o existență separată de corp (...Ă. Identitățile virtuale nu pot fi separate de persoanele corporeale. Cum pot fi identificate «persoanele virtuale» în cyberspațiu în afara proiecțiilor electronice ale referentului lor material? (...Ă Există o aparentă suspendare a eului real, fizic. Comportamentul „online” nu poate fi decât dependent de prezența materială „offline”. Nu există de fapt o astfel de suspendare a eului real și fizic

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
electronice ale referentului lor material? (...Ă Există o aparentă suspendare a eului real, fizic. Comportamentul „online” nu poate fi decât dependent de prezența materială „offline”. Nu există de fapt o astfel de suspendare a eului real și fizic. Comportamentul în cyberspațiu este contingent și este o funcție a persoanelor fizice care se întâmplă să fim (Horner, 2001, pp. 81-82Ă. Discursul postmodernist aplicat vieții în spațiul virtual poate fi, prin urmare, criticat din perspectiva unei viziuni care să nu prezinte competiția dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
în care ne propunem drept un altul sunt la fel de interesante precum modalitățile prin care identitatea este adusă la suprafață în același context virtual. Pe de o parte, identitățile se dispersează în rețea în mod extern, în fluxurile informațional-comunicaționale care traversează cyberspațiul, iar pe de altă parte se coagulează intern, prin adoptarea de avataruri sau personae în cadrul interacțiunilor și al comunicării. Avataritatea poate fi înțeleasă și ca alteritate, diferență sau străinătate, atât în sensul de alterego, cât și în sensul imaginării și

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
fie se produce dezacordul. Adesea, se poate forma o părere despre celălalt fără potrivire cu realitatea fizică, iar acest lucru poate conduce la aspecte atât negative, cât și pozitive: de la posibilitatea anonimatului la libertatea de „proiectare” mintală a celuilalt în cyberspațiu. Un utilizator poate alege în mediul online o identitate pe care nu o are în viața reală sau îi poate atribui celuilalt o alteritate ideală, însă falsă. Această libertate se manifestă bivalent și bipolar în spațiul Internetului, dar se regăsește

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
distribuit și integrat în rețea, nelocalizat întrucât e situat la interfață, britanicul subliniază emergența unei conștiințe planetare, după cum Lévy (1987, 1994Ă atribuie Internetului perspectiva unei conștiințe universale compuse din mulțimea conștiințelor individuale conectate. E vorba de „o inteligență colectivă” a cyberspațiului sub forma unui „spirit” al umanității aflate în transformare. Împărțirea unei unice conștiințe, colective, de către utilizatorii rețelei se poate ipostazia în dimensiunile totalitariste, ale unei minți sau gândiri unice și uniformizate, în dauna manifestării individualității, a singularității și a diferenței

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
se manifestă pe Internet în comunități virtuale, cu propria singularitate, cu toate că se integrează unor structuri colective pe bază de afinități și interese comune. În cadrul acestor insule care comunică între ele, identitatea își dă întâlnire cu alteritatea. Diferența face valoarea în cyberspațiu în momentul în care nu mai este conotată negativ, ca lipsă sau ca absență, ci este promovată în mod activ și creativ: dincolo de hegemonia aceluiași care își pretinde autenticitatea, se întinde subversiunea diferitului care își admite simularea (în înțelesul deleuzian

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
o condiție spațial-ontologică generată de corporealitatea și identitatea fizice, însă acesta din urmă sunt afectate și strămutate de acțiunile și procesele tehnologiei computaționale. O arhitectură virtuală, nu doar a spațiului digital, ci și a ființei corporal-identitare (postăumane, se construiește în cyberspațiu ca marcă relevatoare a coexistenței dintre fizic și numeric, dintre conștiință și corporalitate, dintre materialitate și imponderabilitate. Interferență de visceralitate și digitalitate, identitatea virtuală se naște în mod biotehnologic din corporalitatea concatenată spațiului tehnologic comunicațional. Știința ciberneticii nu se poate

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
este filtrată prin trupul care asigură accesul la orice tip de lume, digitală, fizică sau reunirea acestora în virtualitate. După cum am văzut deja, identitatea online, multiplă și descentrată, este influențată și influențează identitatea real-fizică, ambele putând genera insecuritate psihologică. Persona-le cyberspațiului sunt construite simultan ca subiecți și ca subalterni ai discursului și ai practicilor dominatoare (vezi Lebesco, 2001Ă. Chiar dacă uneori identitatea virtuală a avatarului este o identitate banală sau superficială, nu trebuie uitată importanța deopotrivă a identității real-fizice și a celei

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
simulat atât ca interioritate, cât și ca exterioritate, atât ca întreg, cât și ca părți-organe destructurate. Prin urmare, numeroși artiști încearcă să adreseze modul de relaționare a corpului organic (împreună cu noțiuni precum piele, bătrânețe, moarte, boală, durere, plăcere, afectă la cyberspațiul nemuririi și al ubicuității cibernetice. Aceștia încearcă să scoată la iveală implicațiile biotehnologiilor, nanotehnologiei și realității virtuale asupra trupului. În primul rând, vor să întrebe unde sunt limitele corpului în contextele implantelor, transplantelor, interfețelor sau protezelor și în condițiile extinderii

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
unei instalații video a artisteiă. Încadrându-se artei postumane, reconfigurările corporale ale acestor artiști sunt demersuri de cyborgizare a umanului și de depășire a limitelor trupești și identitare. De asemenea, transformă tentativele de destrupare și de dematerializare a trupului în cadrul cyberspațiului în contexte ale manipulării materiale și ale celebrării corporale: de la revolta socială și strategiile opoziționale ale rezistenței la ontologia și antropologia cibernetice. Spre deosebire însă de artistul australian care fie își adaugă proteze trupești („The Third Hand”, 1992Ă, fie își

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
nemurirea și omnisciența cibernetice, criticul virtualității socotește evoluția uman-tehnologică ca fiind un punct non-retour, al imposibilității de distanțare și de alegere. De la excrescențele tehnologice ale protezelor și ale interfețelor la identitățile spectrale și banalitățile sintetice, condiției virtuale a subiectului din cyberspațiu nu i se recunoaște diferența și distanța prospectivă, vivacitatea și evenimențialitatea, materialitatea și întruparea. Dimpotrivă, și în perspectiva compatriotului său, Virilio (vezi capitol al treileaă, virtualizarea identității este contextul însuși al dispariției ființei umane în rețea, al indiferenței și al

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
formele radicale ale postumanului (precum transumanismulă, postumanul teoretizat în acest capitol este unul temperat și circumspect, deopotrivă ca discurs și ca practică existențială. Trăsături umane precum intenționalitatea, autonomia sau angajarea sunt atât ilustrate și perpetuate în realitatea virtuală și în cyberspațiu, cât și dezrădăcinate, transmutate și inversate în mod postuman până la limita „corpului involuntar” (vezi Stelarc în primul capitolă, a simulării și a hibridizării. Virtualizările corpului aduc identitatea umană în pragul postumanului, de la o existență ubicuă în rețea, care destructurează frontierele

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]