KorAP: Find »[drukola/base=daco-roman & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 ...33 >

806 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

primirea creștinismului de aceste comunități umane (daci) și asimilarea lor de romanitatea locală are loc în secolele IV-V. În această perioadă, chiar și în mediul rural, romanizarea și creștinismul erau realități consolidate. Datele istorice atestă continuitatea masivă a autohtonilor daco-romani în tot spațiul vechii Dacii. Pe teritoriul fostei provincii se constată persistența așezărilor civile din timpul stăpânirii romane. În Oltenia, Banat și Transilvania, așezările reprezintă dovada concretă a unui fenomen caracteristic: continuitatea de populație în aceeași zonă, în condițiile migrațiilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
așezările reprezintă dovada concretă a unui fenomen caracteristic: continuitatea de populație în aceeași zonă, în condițiile migrațiilor. Tradiția romană și legăturile permanente cu lumea romano-bizantină și-au pus amprenta nu numai în planul cultural-religios, dar și în economia și tehnica daco-romană, de-aici o anumită superioritate față de alogenii migratori din Dacia și față de populațiile limitrofe. Însă, începând cu secolul al V-lea, după invazia hunică, achizițiile romane se pierd, iar civilizația autohtonă (daco-romană), în întregul ei, se "barbarizează" și se uniformizează

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
planul cultural-religios, dar și în economia și tehnica daco-romană, de-aici o anumită superioritate față de alogenii migratori din Dacia și față de populațiile limitrofe. Însă, începând cu secolul al V-lea, după invazia hunică, achizițiile romane se pierd, iar civilizația autohtonă (daco-romană), în întregul ei, se "barbarizează" și se uniformizează în tot nordul Dunării. Legăturile romanității din nordul Dunării cu cea din sud Părăsirea Daciei sub împăratul Aurelian (275) n-a însemnat un transfer de populație, ci un transfer de autoritate. Retragerea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în acest context, nu au fost distruse de barbari, ci au decăzut încetul cu încetul, dar viața urbană romană s-a păstrat în nordul Dunării, cel puțin până la venirea hunilor. Așezările sătești cu inventar specific, modest, indică persistența populației țărănești daco-romane. Criza economică și politică pe care a traversat-o Imperiul, în secolul al III-lea, a fost trecătoare, nu s-a dovedit decisivă pentru soarta lui, deoarece va cunoaște o nouă revigorare în secolele următoare. Împărații Dioclețian (284-305) și Constantin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prezenței lor avem la Sucidava, unele fortificații au fost refăcute și acolo s-a construit o bazilică creștină. Așezările romano-bizantine de pe malul nordic au întreținut legături (în secolele IV-VI), cu triburile de alogeni din nordul Dunării și cu autohtonii daco-romani. Stăpânirea Imperiului pe malul de nord al Dunării a fost lichidată în anii 599-600, când avarii și slavii au atacat și devastat complet regiunea din sudul Dunării și au distrus multe cetăți romano-bizantine, de la Singidunum până în Dobrogea. Cetatea Sucidava a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
liberi din regiunile extra-carpatice, contribuind la aceasta și acceptarea timpurie a creștinismului, apoi generalizarea lui. În acest fel, s-au definitivat trăsăturile esențiale ale civilizației autohtone, nord-dunărene. Vestigiile descoperite sunt dovada existenței în regiunile extra-carpatice, ca și în restul teritoriilor daco-romane a unei dense și statornice populații de agricultori, crescători de animale și meșteșugari. Culturile acestei perioade sunt: Costișa, Botoșana, Hansca, în Moldova și Basarabia, Ipotești, Cândești, în Muntenia, Bratei,Țaga, Bihor, în Transilvania și în nord-vestul Daciei. Această civilizație și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
170-178. 11. Ibidem, p. 200-216. 12. Ibidem, p. 221-228. 13. L. Bârzu și Șt. Brezeanu, Originea și continuitatea românilor. Arheologie și tradiție istorică, București, 1991; Istoria Românilor (Tratat), vol. II, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 555-556. 14. M. Macrea, Populația daco-romană în Dacia după retragerea aureliană, în Istoria României, vol. I, București, 1960, p. 615-629; Istoria Românilor, vol. II, p. 559-561. 15. Em. Popescu, Inscripțiile grecești și latine din secolele IVXIII descoperite în România, București, 1976; Istoria Românilor, vol. II, p.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romane postaureliene în Dacia, în SCIVA 26, 1975, 4, p. 441-486; Istoria Românilor, vol. II, p. 617-619. 22. V. Butnariu, Monedele romane posraureliene în teritoriile carpato-dunăreano-pontice (anii 275-491), în Arh. Mold. 14, 1991, p. 67-107; Riturile funerare la daci și daco-romani, București, 1971, p. 122-135; D. Protase, Autohtonii în Dacia. Dacia postromană până la slavi, Cluj, 2000; Istoria Românilor, vol. II, p. 620-628; 23. Vezi Dolinescu-Ferche, Așezări din secolele III-IV în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, București, 1974; Istoria Românilor, vol. II

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fundamentală în istoria noastră, creștinismul din nordul Dunării se încadrează într-un fenomen cultural istoric de dimensiune universală și reprezintă o mărturie solidă a dăinuirii masive în Dacia postromană, după 275. Primul învățat român care a abordat integral studiul creștinismului daco-roman într-o lucrare temeinică a fost Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman (1911). Examinând critic informațiile deținute, el a ajuns la concluzii importante privitoare la originea, vechimea, caracterul general și terminologia creștină. Pârvan susținea că începuturile creștinismului în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
istoric de dimensiune universală și reprezintă o mărturie solidă a dăinuirii masive în Dacia postromană, după 275. Primul învățat român care a abordat integral studiul creștinismului daco-roman într-o lucrare temeinică a fost Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman (1911). Examinând critic informațiile deținute, el a ajuns la concluzii importante privitoare la originea, vechimea, caracterul general și terminologia creștină. Pârvan susținea că începuturile creștinismului în Dacia romană datează din secolele II-III, noua religie fiind adusă aici de orientali, militari

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
orientali, militari și civili. Dar creștinismul s-a generalizat în Dacia, în timpul lui Constantin (306-337), în prima jumătate a secolului al IV-lea, ca rezultat al misionarismului inițiat și susținut de comunitățile și episcopatele din sudul Dunării. În concluzie, creștinismul daco-roman își are începutul pe pământ dacic în secolele II-III, iar creștinismul sud-dunărean a potențat apoi răspândirea noii credințe în rândurile autohtonilor, în secolele IV-VI. Ulterior, în perioada interbelică, Constantin Daicoviciu a publicat un studiu important, în care ajungea la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credințele și tradițiile (eresurile) populare vechi au dăinuit și mai departe în creștinism. În terminologia sa romană, creștinismul nostru ne dovedește faptul că acesta nu este atât originar daco-roman, cât mai ales de sorginte misionară, consideră Pârvan, răspândit cu repeziciune, în scurtă vreme, la o epocă dată. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, orientarea economică și culturală a Daciei romane a fost spre vest (sud-vest), Italia, Dalmația, Illyricum

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolului al IV-lea. Relațiile Daciei romane se desfășurau cu Moesia superioară, Panonia și Dalmația, nu cu Moesia Inferioară și Sciția Mică, deci cu Apusul nu cu Răsăritul. Singurul izvor mai sigur, crede Pârvan, pe care putem clădi istoria creștinismului daco-roman, este limba noastră, terminologia creștină. Doar studiul istoric comparativ al terminologiei noastre latine creștine ne poate ajuta în sensul acesta. Să examinăm acești termeni creștini fundamentali în credința noastră. Cuvântul specific creștin, folosit de toate popoarele romanice, ecclesia (gr.) lipsește

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
latinismul popular, ce vine din interior, învinge pe toată linia, mereu. În sfârșit, martirii constituie a treia categorie de "agenți"ai unui creștinism de străveche pătrundere lentă, precum Sf. Sava sau mucenicii lui Hristos de peste Dunăre.11 După 275, creștinii daco-romani au beneficiat de o situație mai favorabilă, acum, când în Dacia, rămasă în afara frontierelor Imperiului, religia creștină se putea manifesta liber, fără a mai fi îngrădită sau prigonită de oficialitățile romane. Mai mult, la începutul secolului al IV-lea, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de oficialitățile romane. Mai mult, la începutul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, își puteau găsi refugiu și mulți creștini sud-dunăreni persecutați. Concret, prezența unor comunități creștine în Dacia romană se adeverește prin vestigii neîndoielnice de această factură. Creștinismul daco-roman din secolul al IV-lea își are începutul în veacul precedent, baza pentru apariția și răspândirea noii religii în nordul Dunării. Urmele creștine, descoperite în ultima jumătate de secol, sunt numeroase și variate astfel, s-au aflat peste 100 de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu chrismon și inscripția "Ego Zenovius votum posui", apoi potire și vase liturgice. La Porolissum (Moigrad jud. Sălaj), s-au găsit inele, cruciulițe, accesorii pentru veșminte cu simboluri, amfore creștine. Lăcașuri de cult s-au ridicat peste tot, pe teritoriul daco-roman, de la sfârșitul secolului al III-lea. Ele s-au aflat la Sucidava (Celei), la Slăveni (jud. Olt), Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), la Drobeta și Gornea (jud. Caraș-Severin). În mod cert, erau bazilici multe, dar nu s-au aflat încă. Aria

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea. Ele s-au aflat la Sucidava (Celei), la Slăveni (jud. Olt), Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), la Drobeta și Gornea (jud. Caraș-Severin). În mod cert, erau bazilici multe, dar nu s-au aflat încă. Aria de răspândire a vestigiilor creștine daco-romane arată că acestea se găsesc în proporții variate în toate cele trei provincii ce alcătuiau Dacia romană: Transilvania, Oltenia și Banat. Urme creștine daco-romane întâlnim mai ales în fostele orașe, lângă castre, centre comerciale și așezări civile. Ele se întâlnesc

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cert, erau bazilici multe, dar nu s-au aflat încă. Aria de răspândire a vestigiilor creștine daco-romane arată că acestea se găsesc în proporții variate în toate cele trei provincii ce alcătuiau Dacia romană: Transilvania, Oltenia și Banat. Urme creștine daco-romane întâlnim mai ales în fostele orașe, lângă castre, centre comerciale și așezări civile. Ele se întâlnesc de-a lungul unor căi (artere) importante, la Dunăre, pe văile unor râuri mari. Concluzia este că religia creștină a găsit mai lesne adepți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
văile unor râuri mari. Concluzia este că religia creștină a găsit mai lesne adepți și a progresat în rândul populației din orașe, în timp ce lumea rurală s-a dovedit, la început, conservatoare și se închina vechilor zeități păgâne.12 I. Creștinismul daco-roman (secolele IV-VI) Despre originea apostolică a creștinismului românesc O problemă controversată este aceea privitoare la apostolatul Sf. Andrei în Scythia (Dobrogea). Cum s-a născut această tradiție? După cum rezultă din cuprinsul epistolelor, regiunile sud-dunărene învecinate au fost evanghelizate direct

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Filip, așa cum s-a susținut, n-a fost în Scythia. Prin urmare, cf. lui D. M. Pippidi, Petre Ș. Năsturel și N. Zugravu, apostolii Andrei și Filip n-au predicat niciodată în Scythia, acestea sunt doar tradiții legendare, așadar, creștinismul daco-roman din spațiul carpato-dunăreano-pontic nu are o origine apostolică. Problema prezenței Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor rămâne deschisă, urmând ca cercetări ulterioare să facă lumină în această privință.15 În Moesia Inferior și Dacia, la sfârșitul secolului al III-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să aibă adepți, mai ales în zona rurală. În ceea ce privește începuturile și ascensiunea creștinismului în spațiul ponto-dunărean, în epoca romană, o problemă controversată este aceea a izvoarelor privitoare la aceste începuturi. Am văzut mai sus că ideea originilor apostolice ale creștinismului daco-roman este șubredă. Opinii divergente au generat și datele transmise de doi autori creștini, Tertulian (160-240) și Origen (184-253). Referitor la urmele creștine în zonă, cele mai vechi monumente creștine de pe teritoriul României provin din așezările situate pe limesul dunărean și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Apoi, în primăvara 304, a fost dat al patrulea edict, care stabilea uciderea tuturor creștinilor, preoți și laici, care refuzau să sacrifice. În timpul persecuției lui Diocletian (284-305), a lui Galeriu (305-311) și Liciniu (307-324), au suferit moarte martirică și locuitori daco-romani din regiunea dunăreană. Pe linia Dunării, martirologiile consemnează mai mulți creștini victime ale persecuțiilor în cinstea cărora se celebra Natalia, la Sirmium, Singidumun, Bononia, Ratiaria, Novae, Durostorum, în Moesia, Panonia, Dacia. Numele unora dintre ei le cunoaștem din "actele martirice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Astfel, la Sirmium (Mitrovița-Serbia), în Panonia Inferior, au fost martirizați preotul Montanus și soția sa Maxima, înecați în râul Sava, din ordinul guvernatorului Probus, la 26 martie 304, când sunt pomeniți de biserică. Acest martir, Montanus, este considerat primul preot daco-roman cunoscut în istorie. În același loc, Sirmium, a pătimit și episcopul Irineu, decapitat și apoi aruncat în Sava, în 6 aprilie 304, urmat de diaconul său Dimitrie, la 9 aprilie același an, viitorul sfânt Dimitrie, pomenit de biserică la 26

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dacia postaureliană, este imposibil de scris: o mare parte a patrimoniului vechii religii a murit aproape instantaneu, prin încetarea ordinii politice romane. Păgânismul provincial, atât de bogat, divers și complex, nu putea rămâne fără atavisme, dar, în contextul evoluției comunităților daco-romane, ele trebuie căutate în formele mai modeste de organizare și manifestare a vieții religioase. Astfel, în sudul Banatului și Olteniei, reintegrate Imperiului, în secolele IV-VI, credințele vechi păgâne au fost încurajate un timp de politica religioasă tradițională a unor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Moigrad-jud. Sălaj), templul lui Bel a devenit, sub Teodosie (379-395), parte componentă a bisericii creștine. Dar nu toți zeii vor fi fost uitați. V. Pârvan considera că starea de nesiguranță, ivită după încetarea protecției imperiale (275), i-a făcut pe daco-romani să-și încredințeze soarta în mâinile zeilor "păstrători" și "apărători" (conservatores), "sărbătoarea dedicată lor (dies conservatoria) devenind dintr-o zi de odihnă, bucurie și petrecere, una de îngrijorată și smerită reculegere și închinare a sufletului către zeii nemuritori pentru salvarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]