196 matches
-
dar se și știe recunos- cut, prin urmare recognoscibil pentru inamicii Republicii, recte „Reacțiunea”. Ethosul apartenenței este recuperabil și din proiecția grandorii proprii pe firmamentul confirmării importanței evenimentului prin mesajul trimis de către Garibaldi, mesaj transcris probabil din „memoria” inexactă și deformatoare a unui articol de gazetă. Prin urmare, acest efect de dilatare senzorială pe care dramaturgul îl accentuează printr-un crescendo paralel al intensității sonore a zgomotului din stradă lasă să se vadă figura anamorfotică a monstruozității așa cum se reflectă aceasta
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
pe care acest propriu metabolic al operei lui Caragiale îl încurajează din plin. Analizând opera lui Caragiale în ceea ce consideră a fi un context afin, teatrul absurdului al lui Eugen Ionescu, Alexandru Paleologu realizează o serie de contaminări semnificative și deformatoare totodată adop- tând optica dramaturgului exilat la Paris. „Dar nu e Chiriac un rinocer avant la lettre ? Și Corioloan Drăgănescu ? N-au această vocație Cațavencu, Tipătescu, Pristanda ? Chiar și ramolitul de Agamiță ?” Dificil de susținut o asemenea afirmație care include
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de rezonanță, discursul patetic al lui Coriolan intră în rezonanță cu discursul jurnalistic, care i se face ecou. Absența unui context care să revendice grandoarea este compensată la nivelul unei retorici grandilocvente instaurată prin practica jurnalistică. Discursul jurnalistic constituie lentila deformatoare în măsură să dea amploare evenimentelor, să transforme non- evenimentul în eveniment, banalul în excepțional. Aparent, naratorul se disociază de discursul augmentativ, „nu voi face fraze pompoase”, de „pompa” pe care excep- ționalismul personajului pare să o recomande creditând discursul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
subiectul „momentului” lui Caragiale. La prima vedere, Poporul este totuna cu Boborul lui Stan, la o privire mai atentă există o serie de diferențe semnificative. Ce diferență există atunci între „popor” și „bobor” și cât cântărește semantic în acest context deformator consoana B ? Ceea ce numim „popor”, observă Giorgio Agamben în eseul său „Qu’est-ce qu’un peuple ?”, nu constituie un subiect unitar, ci o „structură biopolitică fundamentală”, marcată de o sciziune fondatoare între Popor în calitate de corp politic integral și popor în calitate de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Mircea Muthu pentru ziarul Adevărul literar și artistic, interviu publicat cu titlul „Nu mă recunosc în personajele lui Caragiale”, ambii cad de acord asupra faptului că în afara a numeroase puneri în scenă a pieselor lui Caragiale care induc o lectură deformatoare a operei, filmul lui Pintilie reprezintă o chintesență a acestor transpuneri abuzive, o viziune excesivă asupra operei. „- Unele abuzive sau de‑a dreptul grotești... - Da, unele grotești. Aici pot să adaug, din păcate, și filmografia. - Vă gândiți probabil, în primul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
este vorba în primul rând, ci despre felul în care se constituie ca intepretant configurând astfel un complex identitar și livrând o viziune (de coșmar) a României profunde. Și Nicolae Manolescu face referire la filmul lui Lucian Pintilie ca interpretant deformator al sensului operei caragia- liene într-un context care a încurajat excesul lecturii, perioada de dictatură comunistă. Exagerările sunt scoase în evidență de critic, însă nu este numai atât, cât sugestia că opera lui Caragiale poate deveni dacă nu expresia
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în ceea ce privește interpretarea lumii caragialești ca una coșmarescă. Alexandru Paleologu este prizonierul unui regim totalitar - la fel și Lucian Pintilie -, iar viziunea pe care o are despre opera lui Caragiale împru- mută mult acestui context politic prin excelență coercitiv, absurdist și deformator. Opera lui Caragiale devenea, ast- fel, la rândul ei un interpretant, o lentilă prin care criticul literar privește timpului său sesizându-i sumbra nebu- lozitate, grotescul imund, întunecimile abisale. Pintilie realizează o „anamenză”, - termenul este între- buințat de către Horia-Roman Patapievici
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
faptul că procedeul ramă în ramă devine absolut necesar” . Alex Leo Șerban comple- tează privitor la acest motto : „Cuvinte pe care le ia à la lettre”. Este vorba de o formă de hybris care-i asociază dispo- zitivul unei viziuni deformatoare transferate tehnic unui procedeu care a devenit comun literaturii și picturii, ulte- rior și cinematografiei. Procedeul mise en abîme permite prezența în exergă, la nivelul detaliului a unui element-cheie pentru edificiul hermeneutic al compoziției. Acest detaliu poate fi devoalat numai
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
permite prezența în exergă, la nivelul detaliului a unui element-cheie pentru edificiul hermeneutic al compoziției. Acest detaliu poate fi devoalat numai în logica speculară pe care o pro- pune discret și subversiv deformarea optică pe care o induce reflectarea. Caracterul deformator al mise en abîme-uri lor constituie, de fapt, particularismul viziunii regizorale, iar operațiunea privilegiată a deformării o constituie „kitschul paroxistic”. Pintilie procedează însă invers ascunderii deta- liului, ceea ce mise en abîme-ul trebuia să camufleze este exorbitat. Detaliul este amplificat până la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
realului. „Este o oglindă netedă în țara unde ne face plă- cere să ne privim în oglinzi strâmbe.”<footnote id=”1”> 1. Ibidem, p. 338 (în Contrapunct, 19 octombrie 1990). Eugenia Vodă vine să confirme actualitatea deformării, capacitatea unei viziuni deformatoare de a se substitui realității românești generice, dincolo de contextul istoric, evidențiindu-i astfel caracterul ucronic, dar și caracterul arhetipal, identitar : „Departe de a fi «datat», De ce trag clopotele, Mitică ? e de o actualitate miraculoasă. El ar putea fi făcut, la fel de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în analiză, însă relevanța primului este capitală și pentru opera lui Caragiale și pentru edificarea unui complex identitar. Dacă delirul politic este un element constitutiv al operei lui Caragiale, în schimb, cum am văzut, tema sexualității face parte din perspectiva deformatoare a lui Lucian Pintilie. Caragiale a apelat la o serie întreagă de eufemisme vehiculate cu ironie pentru a amortiza tema sexualității litigioase. Bășcă- lia apare însă ca un element nou, element care ține de o stilistică identitară în măsură să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
din acest inefabil care consituie aura perso- najului caragialian. Excesul nu este însă doar cel al seco- lului său, mai degrabă, în acest exces avem un potențial al unei configurări identitare. Și în cele din urmă, avem chiar acestă extrapolare deformatoare pe care o imprimă chiar textul lui Patapievici, pornind de la o interpretare deja deformatoare, cea a filmului lui Lucian Pintilie. Opera lui Caragiale oferă însă argumentele pentru o astfel de lectură. Delectabila deformare a ființei Teza lui Alexandru Dragomir oferă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cel al seco- lului său, mai degrabă, în acest exces avem un potențial al unei configurări identitare. Și în cele din urmă, avem chiar acestă extrapolare deformatoare pe care o imprimă chiar textul lui Patapievici, pornind de la o interpretare deja deformatoare, cea a filmului lui Lucian Pintilie. Opera lui Caragiale oferă însă argumentele pentru o astfel de lectură. Delectabila deformare a ființei Teza lui Alexandru Dragomir oferă o accepție ontologică deformării ca expresie a raportului dintre Centru și Peri- ferie, interpretat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Eliade era preocupat de un astfel de demers în Românii, latinii Orien‑ tului (1943) prin comparație cu Portugalia. Și Andrei Pleșu identifica grotescul și caricatura drept componente ale unei stilistici identitare, ale unui raport problematic cu Sinele, iar această identificare deformatoare era pusă sugestiv sub semnul unui narcisism à rebours. „Suntem scuturați toți de febra caricaturii (s.n.), de voluptatea grotescului. Avem un ochi rău : cultivăm grimasa, reinventăm expresio nis- mul. Grimasa nu este aici cea a comicului, expresionismul fiind unul al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ba chiar și inconfortul localului care nu se mai recunoaște, cu continuitatea sa închegată pe relații personale, în neologisme cel mai adesea stâlcite. Tot ce vrea să arate Caragiale este că depărtarea de centru implică o deformare, o cultură incultă. Deformatorii lui Caragiale nu sunt nici pretențioși, nici «falși» ; ei așa sunt, asta e starea lor culturală. Deformarea, la ei, este efectul depărtării ce creează limbajul unei stări intermediare ; nici ignari, nici culți, ci cu o cultură provincială pentru care nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Schifirneț aduce argumente în plus pentru noua perspectivă de interpretare a sociologiei eminesciene (după lucrările lui Ilie Bădescu și Ion Ungureanu), realizând astfel și o necesară reabilitare a gândirii eminesciene, supusă, după cum știm, decenii de-a rândul, unor interpretări ideologice deformatoare. Autorul demonstrează cu citate ample că Eminescu nu a pus niciodată în discuție oportunitatea și necesitatea procesului de modernizare a României. Dimpotrivă, în textele sale jurnalistice există o adevărată teorie asupra modernizării României. El a trăit și s-a format
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2358_a_3683]
-
Din poeziile lui Cesar Bolliac, prima culegere din textele scriitorului, apăruse în 1843). Heliade Rădulescu îi reproșase faptul că intensitatea emoției nu e menținută de-a lungul întregii creații și face chiar o apropiere, în gustul antitezelor romantice, cu imaginea deformatoare a unei oglinzi cu două fețe. Versurile lui Bolliac sunt inegale tot așa cum o față a oglinzii îți întoarce o imagine plăcută, cealaltă o imagine șocantă. Între cele două momente contrastante, poeziile nu provoacă niciun efect, doar indiferență: "Astfel e
Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română (1825-1875) by Adrian Tudurachi () [Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
anume: sunt găzduite tocmai credința, cucernicia, imaginația miraculosului, superstiția presupusă a unei epoci și care continuă să bântuie sufletele pioase și bigote de astăzi. Fiindcă ceea ce Flaubert ne dă să citim sunt reprezentările religioase ale epocii sale văzute prin oglinda deformatoare a unei tradiții. O paralelă între O inimă curată și Legenda Sfântului Iulian Ospitalierul este în acest sens foarte lămuritoare în cadrul unei sociopoetici a reprezentărilor religioase. La fel stau lucrurile cu vitraliul catedralei din Rouen 355, considerată ca un document
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
Efectul piezoelectric este pus în evidență prin apariția unei diferențe de potențial electric la capetele unui dielectric sau feroelectric atunci cand asupra lui acționează o forță de compresie mecanică. Diferența de potențial se datoreaza polarizării electrice a materialului piezoelectric sub acțiunea deformatoare a solicitării mecanice externe. Polarizarea electrică constă în apariția unor sarcini electrice pe suprafața materialelor piezoelectrice supuse acțiunii forțelor de întindere. Efectul piezolelectric poate fi : Direct este atunci când materialele monocristaline sunt supuse acțiunii unei presiuni mecanice ce generează tensiuni mecanice
Efect piezoelectric () [Corola-website/Science/308500_a_309829]
-
o reprezintă masa. În teoria relativității restrânse, masa se dovedește a fi o componentă a unei mărimi mai generale, denumită tensorul energie-impuls, care include atât densitatea de energie cât și pe cea de impuls, precum și tensiunea mecanică (presiunea și forțele deformatoare). Utilizând principiul de echivalență, acest tensor se poate generaliza la un spațiu-timp curbat. Pe baza analogiei cu gravitația newtoniană geometrică, se poate presupune că ecuația de câmp a gravitației leagă acest tensor de tensorul Ricci, care descrie o clasă particulară
Teoria relativității generale () [Corola-website/Science/309426_a_310755]
-
Dacă se ține cont de interacțiunile dintre electroni, aceștia având o anumitâ masâ, curbeazâ spațiul în jurul lor, modificând traiectoriile date de ciocnirile cu structura cristalină a conductoarelor, o parte din energie transformându-se într-un element gravitațional, generând o oglindă deformatoare a timpului în raport cu masa. Conductivitatea electrică a unui material se definește ca raportul dintre densitatea curentului electric J produs prin plasarea materialului în cîmpul electric E: Există materiale la care conductivitatea electrică este anizotropă --- mărimea și orientarea vectorului J depinde
Conductivitate electrică () [Corola-website/Science/297155_a_298484]