449 matches
-
abandon spatial elements.“ Certeau înțelege performanța flaneurului (walker, wanderer) ca act de limbaj însoțit de figuri retorice. Consacrarea unei scurtături sau evitarea unor anumite trasee, recunoașterea unui segment urban după „sinecdoca“ lui arhitectonică sau umană îi conferă flaneurului o dimensiune demiurgică. Acest personaj creează spațiul pe care îl parcurge, împreună cu memoria locurilor străbătute. Deosebirea dintre demersul lui Certeau și cel al lui Benjamin stă, probabil, într-o înțelegere diferită a istoriei și în accentul teologic - decisiv - pe care ultimul îl asumă
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
În sinteză, pentru copil, cuvântul însuși devine un văl al lucrurilor, văl care poate să fie preluat, folosit ca o mască subiectivă. Spiritul măștilor, Mummerehlen, Mumărela, iarăși o aproximare lingvistică a copilului Walter, delimitează mediul cunoașterii mimetice bazate pe forța demiurgică a cuvintelor: „Beizeiten lernte ich es, in die Worte, die eigentlich Wolken waren, mich zu mummen. Die Gabe, Ähnli chkeiten zu erkennen, ist ja nichts als ein schwaches Überbleibsel des alten Zwanges, ähnlich zu werden und sich zu verhalten. Den
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
țipai la el, își amestecă conturul afectiv cu bocancii de munte, iar volumele vânate din BPT sau de la Editura Univers se confundă, în ascunzișurile minții, cu raftul cu bibliografie învinsă la finalul redactării tezei de doctorat. Mai sunt apoi improvizațiile demiurgice asupra lucrurilor cumpărate și care se stricau imediat: meșteritul la bicicletă, schimbarea lentilei la aparatul de proiecție a diapozitivelor, perfecționarea și întărirea cortului, înainte de a merge în excursie. Și piesa, venită de pe lună, a lui Nicu Alifantis, Decembrie, ascultată într-
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
Partitură). Viața însăși este doar descompunere și atunci nici rememorarea trecutului nu mai poate fi cale de recuperare a forței vitale, ci alunecare spre neant, iar uitarea cuvântului, a logosului echivalează cu pierderea capacității de a crea, absența acestei puteri demiurgice reduce omul la praf, materie moartă, de aceea omul nici nu mai apare aici în calitate de actant, ci de "obiect" asupra căruia se exercită acțiuni devastatoare ("Mă fură trecutu-ndărăt și mă-njunghe,/ încep să-mi uit caligrafia, cuvânt", Partitură). Insistăm asupra
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
Pentru că îmi sunteți aproape,/ pentru că semăn cu voi/ pentru că urăsc și vreau să distrug toate lucrurile care îmi sunt aproape și care seamănă între ele"). Dorința de a face tabula rasa literatura și lumea prezentată pentru că nu corespund așteptărilor sale demiurgice este normală în contextul conștientizării tendinței autopastișante a literaturii. Se face astfel o pledoarie pentru autenticitatea trăirii exprimate, pentru individualizarea discursului. Creatorul ar trebui să-și depășească temerile, să nu țină cont de receptare pentru a se putea exprima plenar
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
supremi (soarele și luna), fiind deosebită prin strălucire și prezență temporală în raport cu celelalte stele. Ca atare, translația metaforică spre "om de geniu" este pe deplin posibilă, omul de geniu fiind, ca om, cu pasiuni omenești, dar, ca geniu, cu trăsături demiurgice asemănătoare zeilor și în relație nemijlocită cu zeii, iar, prin acestea, nemuritor. De aceea, limbile romanice occidentale și limbile germanice, care nu noționalizează printr-o formă lingvistică specială cunoașterea referitoare la o stea mai strălucitoare decît celelalte, nu pot realiza
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
tâmpita burghezime”, conștiința adversităților de tot soiul („Am fost paria-n mijlocul țării mele”) și solitudinea, când mândră, când dureroasă, a geniului converg în mitul liric al damnării, al sorții potrivnice, căreia poetul i se sustrage prin proiecția demonică sau demiurgică a eului, prin înălțarea în zonele ideale ale artei, prin integrarea într-o natură vitalistă, frenetică, prin evaziunea în spații exotice sau timpuri apuse și în vis, prin voluptatea senzorială și jocul gratuit al artei-capriciu. La originea configurației specifice a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287942_a_289271]
-
alături de cei ce muncesc. Vocația secretarului Biroului Organizației de Bază este dublă: de duhovnic ce ascultă mărturisiri sincere ale colegilor săi și de luptător neobosit pentru dreptate. Activistul de partid posedă virtuțile, gemene, ale solidarității și vigilenței revoluționare. Ochiului său demiurgic nu îi scapă nimic. Inventivitatea lui Mitică Ionescu este alimentată de dragostea ce o poartă semenilor săi. Spiridon Biserică este Omul pe care întreaga politică de partid se întemeiază. Aparent naiv și discret, el este un inovator redutabil, iar cheia
[Corola-publishinghouse/Science/84944_a_85729]
-
că Într’o Natură complexă și nu doar imanentă, “toate sunt legate de toate”. Viața e frumoasă, dar Natura e mai mult: e minunată. Și nu așteaptă decât s’o Înțelegem Înainte de a Încerca a o „corecta“, Într’o pornire demiurgică, când de fapt nu putem fi decât actorii unor Mistere, cei mai mulți nici Încercând a le pătrunde sensurile ascunse. „Radioalmanah“, 20 septembrie 1997, ora 17,24 17. Viața Înseamnă libertatea tuturor Suntem Încântați, oricare dintre noi, de acrobațiile unei veverițe ori
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
cere respirație cuprinzătoare, adaptată ordinii lucrurilor cântate („piesa naturii - / spectacolul ei de lumină, extatic, fierbinte”, Etica naturii). Printr-un limbaj ca al lui Nichita Stănescu („însomnează-ți iar nesomnul”, de pildă) se spune că geneza somniacă a lumii poetice este facere demiurgică, compunere logică („încrede-te-n cuvânt”), dar și inspirată („dă din greșeală, prin cărbuni, de-o piatră scumpă”), izvorâtă din inocența permanent rememorată (Rumori interioare), precum ciclurile vieții („revoluția semințelor înaintează insolent prin pământ”). Sfieli franciscane în fața lucrurilor pământului se
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289922_a_291251]
-
să genetic. Societatea umană se conduce, ca și lumea fizică, după legi implacabile. Omul este parte a cosmosului și se manifestă ca parte a cosmosului. De aceea trăim, în bună măsură, o iluzie. Aceea că avem forța și inteligența creatoare, demiurgică și că ne putem măsura cu Dumnezeu. Toată organizarea socială este un rezultat al creației umane și este rodul unor căutări de mii și sute de mii de ani, în cadre pe care le moștenim natural și genetic 50. Așa cum
Feţele monedei: o dezbatere despre universalitatea banului by Dorel Dumitru Chiriţescu [Corola-publishinghouse/Administrative/1442_a_2684]
-
Încerci să dai ce e mai bun din tine și realizezi că nu ești, totuși, decât un suflet de om, cu limite inerente? Vor Înțelege această „dramă” cei din afară, care nu au de-a face cu acest exercițiu oarecum „demiurgic”? Reverența acordată maestrului nu este una personală, asumată, concretă, ce este inspirată de tradiție, de conveniențe, de un model de respect Încetățenit. Ne raportăm la dascăli cu respect, că așa se cade. Respectul e firav și evanescent, ca de altfel
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
gnostice) Lumina purtată de Divinitate adună În spectrul ei toate „razele” valorilor, devenind Valoarea prin excelență. Iluminarea noastră derivă dintr-o bună situare față de Lumina dumnezeiască, față de Ființa dătătoare de Viață. Devenim „luminați” În măsura În care ne deschidem acestei lumini line, diafane, demiurgice. Dumnezeu poate să lumineze, iar noi avem nevoie să fim luminați. E o deosebire de esență Între cele două entități, ca de la emițător la receptor, de la plinătate la secvențialitate. Persoana divină e În Întregime Lumină. Persoana umană are o oarecare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
duratei trăite, active, creative, ceea ce face ca pentru a cunoaște sau a utiliza cum trebuie timpul, trebuie să fim În stare să activăm ritmul creației și al destrucției, al trudei și al repaosului. Pentru fiecare dintre noi, timpul poate fi demiurgic, edificator, Înălțător. Timpul presupune intrare, dar și ieșire din durată, contopire, dar și despărțire de aceasta, consum rodnic, dar și risipire fără rost. Poate că esența petrecerii noastre pe pământ constă În stabilirea unei bune relații cu timpul și cu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
o nouă rânduială. Instituirea unei rânduieli imprimă sens, direcție și siguranță existenței comunitare. Rânduielile validate și repetate se tezaurizează cu timpul În tradiție, În tipare ce definesc fizionomia unei societăți. Omul Îndură monotonia vieții cu speranța unui timp auroral și demiurgic, fiind convins că, mai presus de un aici și un acum, există un dincolo și un aievea. Mai presus de interesul de a ne amenaja existența cu lucruri, resimțim nevoia unui sens, a unui rost pentru toate câte sunt. După ce
[Corola-publishinghouse/Administrative/1951_a_3276]
-
Ivy/Aur și Iederă (trad. de Adam J. Sorkin și Olimpia Iacob, Ed. Eikon (2014); Džeordže Vulturesku, Ziemelu Aklais, trad. de Leons Briedis, Ed. Omnia Mea, Riga, 2014. I " Viața unui fir de praf ..." (Ghilgameș în fața prafului • Zidul ca "rivalitate demiurgică" • Zidul care n-a fost "pe placul zeilor" • Ubi sunt • "Sub sigiliul formei") În registrul elementelor primordiale (chtonice, astrale, acvatice), "imagini princeps, care exprimă universul și omul" (G. Bachelard)1, sau "forțe numenale" (G. Călinescu), pe care se ridică întreaga
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
le-a pus omul l-al tău pas înfricoșat..." (Moarte, tu îmi pari...). Istoria zidului (cetate, domă, palat, castel, muri, ruine) este subiectul predilect din panoramele sale sociogonice. Nu zidul turnului babilonian, ca semn al trufiei, ci zidul ca rivalitate demiurgică, fapta creatoare a omului: cetatea Uruk a regelui sumerian Ghilgameș, primul om căruia i se dezvăluie condiția prafului: "Cum aș putea să tac, cum aș putea să păstrez tăcerea, când prietenul pe care-1 iubeam a ajuns pulbere?" (Tableta a zecea
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
inexorabil el va surprinde omul pe mai multe trepte de devenire: lutul țărâna pulberea praful. Fiecare "treaptă" are o bogată semnificație, totdeauna aparte: 1. lutul este prezentat în sensul mitic "de alcătuire", cum ar spune L. Blaga; material al creației demiurgice, trimițând la fragilitate: "Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteți și voi în mâna mea"14; 2. țărâna are sens de totalitate, de unitate materială a lumii în degradare: "că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-și-a
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
trage și supranumele lui Isus: "Cel care dărâmi templul și în trei zile îl zidești". (Acest supranume îl vom întâlni și în Mahabharata ca atribut al lui Brahma: "O, Brahma, ziditor...28). Dacă în Vechiul Testament predomină dărâmarea zidului ca "rivalitate demiurgică", în Noul Testament apostolul aduce în prim-plan "zidirea" "omului nou", întru Iisus. Omul nu mai e socotit doar "pulberea drumului", ci și "sarea pământului" (Predica de pe Munte) care se "strică" fără credință. Lutul, piatra rezistă în timp prin credință: Iisus
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
este dus, astfel, mai departe: Ceea ce e acum și va rămâne de-a pururi câtă vreme va dăinui turnul și va dura meșteșugul său". Nu zidul prin pietrele sale, ci meșteșugul: în care e idee, scânteie divină e adevărata "rivalitate demiurgică" la M. Eminescu: Viața-omenirei lungă luptă e cu tine, / Obeliscii în risipă, piramidele-n ruine / Pedici sunt ce le-au pus omul l-al tău pas înfricoșat" (Moarte, tu îmi pari ...). "... Corpul nostru este un răvaș de drum al pulberei
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
Poetul) III Cronica funerară a "zidirilor antice" (Zidul piramida, cetatea • Ruina nisipul, mușuroiul cenușa praful • Personaje: regi, "populi" • Galbenul asfințitului • Sarmisegetuza "un vis de piatră...") 1. Piramida (mausuleum, domă) Semn ascensional, piramida condensează pentru Eminescu însăși noțiunea zidului ca rivalitate demiurgică, "gândiri arhitectonici" ale omenirii: Colo se ridic trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele fantezia unui Scald" " Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună, Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic sună; Și sălbatic
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
finitului către infinit" (ms. 2267). 2. Cetatea (palat, arc, turn, portaluri, clopotniță) Zidul este pentru Eminescu imaginea securizantă a omului care a ridicat o barieră între el și moarte: "împotriva cărora oamenii se îndiguiesc cu obeliscuri și piramide". Neascunsă, "rivalitatea demiurgică" este reluată, generație după generație, de popoarele cu "țeasta de furnică". O predilecție pentru "satanic", pentru "rebel", "demonic" ca forme ale revoltei este altoită pe principiul schopenhauerian al răului în lume, ca lege supremă a schimbării: "contra lui Ormuz", "contra
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
întorc". Teza lui M. Eminescu astfel trebuie citată: la temelia zidului este fapta umană (Ghilgameș, cezarii, sclavul care poartă piatra în "murii" cetății), dar timpul preface mărețele ziduri în pulbere. Omul nu poate rivaliza cu timpul. Există însă o "rivalitate demiurgică", prin creație: cântecul despre zid. Mânat de dorința de a-și sfărma "arfa" el se luptă (într-o "cameră îngustă lângă lampa cea cu oliu") cu tristețea "lumii de aievea", dar "sfânta rază" a "închipuirii" îl face să vadă pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
aude plânsu-și" (Ca o făclie) Plânsul, ca motiv al "clepsidrei" vărsân du-se în sine, nu e altceva la Eminescu decât acea "obsesie a primordialului, a elementarului"13, ceea ce înseamnă, în bună parte, "dorul de haos, de originar, de plânsul demiurgic": De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-și" (11,85, variantă din Rugăciunea unui dac) "Plânsul" nu pare a fi omenesc, este o stare a creației care nu poate ieși din sine, nu se poate elibera de materia inertă a eternității
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
nimicniciei mele? De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?... Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?" (O, stingă-se a vieții...) În călătoria "rivalității demiurgice" scopul nu mai e inițierea, dezlegarea tainelor (Ca în Povestea magului călător în stele), ci strigarea adevărului: "Atunci negrește soare... Atunci să tremuri cer... Atuncea saluta-voi eternul adevăr... Și liber, mare, mândru prin condamnarea lui, A cerurilor scară în
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]