311 matches
-
a intervenit moș Dumitru. Mergeți cu bine și pentru diseară facem ce trebuie - au răspuns Măriuța și Costache. Ca de obicei, Vasile Hliboceanu a preluat conducerea convoiului... Era o zi de toamnă din cele mai frumoase. Soarele strălucea, dar nu dogorea. Oamenii și-au astâmpărat foamea cu te miri ce... Pentru asta, cărăușilor nu le trebuia un popas anume. Mâncau din mers. Masa adevărată - pe așezate, cum se spune - însoțită de ceva udătură și niscaiva polojănii de-ale lui Pâcu era
LA CRÂŞMA DIN DRUM by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1620_a_2945]
-
avem altele, unele mult mai frumoase și mai interesante: ne putem cățăra în copaci, putem arunca în apă cu pietre năzdrăvane, putem culege margarete și sânziene de pe marginea drumului, putem alerga pe derdeluș și apoi putem să ne lipim obrajii dogoriți de scoarța rece a unui tei, salcâm sau nuc...putem!... suntem liberi, avem timp și putem cunoaște toate-n jur! Îmi pare rău pentru cei care locuiesc la oraș, poate pentru ei acest timp magic este mult mai scurt, dar
Reflexii de lumină, inocenţă şi magie by Petronela Angheluţă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91757_a_92397]
-
viața oamenilor numai ce-și Îndrepta mâna dreaptă În jos, că din ea și ieșea o rază de foc, care brăzda cerul și aprindea câte o gospodărie.Unde cădea câte un fulger, acolo era pârjol.Soarele ardea atât de tare, dogorea atât de strașnic Încât fiebea apa ce mai rămase În pâraie.Foca trimetea câte un fulger vrând să-i pedepsească pe oameni cu foc, făcându-i din nou curați, buni, și Înțelepți, determinându-i să se lepede de viața mizeră
Legendele copilăriei by Lenuţa Rusu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1691_a_3048]
-
-n țărână de vietățile și gângăniile nopții, străbăteau grânele ruginii, înfundându-se în jungla păpușoaielor întunecate, năpădite de buruieni, înecate-n mohor și pălămidă țepoasă crescută fără preget, ca o hălăciugă, însuflețind colinele spre ținte îndepărtate. Făgașele uscate ale apelor dogorite în țărâna zgrunțuroasă, măcinată de mersul căznit al furnicilor, drumurile înfundate-n văiugi spârcuite pe buza crăpată a râpelor și ponoarelor, șerpuirile bătătorite și însăilările șovăitoare încrucișate la tot pasul cu prăpăstiile înguste, cotite și-ntortocheate, săpate sub palmele brusturilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
Nu îmi plac femeile care își cheamă soții pe nume. La auzul soț și soție, Marina se îmbujorează și, îmbujorat Avito de îmbujorarea ei, se apropie mai mult și îi pune o mână pe șold, în felul în care Materia dogorește și Forma arde. Idei? Ideea mea ești tu, Marina! Vai, Doamne, Avito, Doamne! și se eschivează. Doamne? Doamne... bine... da... totul e problema de a înțelege... Vei ajunge să mă faci să cred în el și lansând un "taci!" vocii
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]
-
medicale. Dar mamei nu-i ardea de nici un chip al lui Dej. Când s-a apucat din nou de lucru era miez adânc de vară, pereții camerei de culcare, grena, cu sclipiciuri de mica și crenguțe trasate cu vopsea grosolană, dogoreau și, deși stăteam mereu cu geamul deschis, curgea sudoarea pe noi. Și cearceafurile de pe pat erau năclăite, galbene de sudoarea de peste noapte. Mâinile mamei acum abia se mai vedeau, faimoasa furculiță cu dinți strâmbi fulgera în sus și-n jos
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
zăpușeală trebuie să fie afară, pe uliță!” „Da, e foarte cald, le răspunde Sorina. Acum, la amiză, chiar că e ca într-un cuptor. Parcă ar fi iulie, nu început de primăvară”. Iar tu ai rămas aici, unde soarele nu dogorește cu atâta putere. E drept, câte o rază poznașă se mai furișează printre crengile și frunzele noastre. Uite, chiar acum, una îți mângâie fața, și ochii, și nasul...” șușotesc mai departe prietenii mândri și înverziți ai fetei. Apoi crengile lor
Sorin şi Sorina : Povestiri by Alexandru Poamă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/372_a_1293]
-
poet al acestuia, Ovidiu, a trăit acolo în exil. Am putea face o excursie de două zile la Roma. Dar familia Saner nici nu vru să audă de așa ceva, iar W. privi ușurat spre ieșirea atelierului, în a cărui firidă dogorea după-amiaza. Ar fi fost prea departe, mai ales pe o asemenea caniculă. Florența poate ar mai fi mers în ultima săptămână de vacanță și Herr Saner spuse că nu poate realiza cum se taie bucata de marmură din stâncă - să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2294_a_3619]
-
ea îi promovează pe membrii viitorului ei cabinet: Chun-qiao ca premier, discipolul său Yiao ca vicepremier, Wang ca ministru al apărării naționale și Yu ca ministru al culturii și artelor. Yu vrea să-i înțeleg suferința. Se ofilește precum iarba dogorită de soare vara. Este îngrozit de noul titlu. Dar eu refuz să-i dau drumul. Ne certăm în cabinetul meu, stând față în față. Deschid fereastra ca să las aerul rece să pătrundă în încăpere. Sunt nemulțumită și supărată. Cerul e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
aer, o vezi venind și niciodată nu știi cât de tare va fi plesnitura. După caz, adică după ce poznă ai făcut, uneori fața ta are o forță de atracție mult mai mare. Atunci urmează o plesnitură zdravănă și obrazul îți dogorește. În clipa aceea, Pietro a aruncat întrebarea cu care obișnuia să mă necăjească: „Ei, voinicule, pe când nunta?” Pentru prima dată, am simțit că-l iubesc. Tata slăbise. Mânca prin oraș ce-i cădea în mână și ce plătea Pietro. Seara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
-
sar. Dădusem ochii cu moartea și tot ce puteam să fac era să stau nemișcată. Apoi, ca o forță care s-a strâns în capul pieptului, voința mea a preluat controlul. Nu voiam să mor. îi puteam simți respirația fierbinte dogorind lângă mine, ca și cum ar fi fost un animal cu ochi arzători. Nu știu dacă singură aș fi reușit sau nu. Uneori mă gândesc că da. Am sfârșit undeva la marginea străzii, jumătate sub propria dubiță. Uneori îmi aduc aminte cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
cu glas scăzut vorbeau despre politică, cum la fel făcuseră tot drumul, și deodată amuțirea însoțitorilor lui l-a făcut să-și concentreze privirile. Sala cu pereții albi străpunși de ferestre înguste prin care pătrundea doar lumina, soarele rămânând să dogorească afară, era decorată cu icoane zugrăvite pe lemn. Cât de mult ar fi vrut să facă și el la fel ca însoțitorii lui, să se închine pios bătând mătănii în fața Fecioarei sau întinzânduse pe jos în fața gânditorului sfânt Pantelimon, atât
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
suflet de om atâta vreme? — Speram, visam adică, să ispășesc păcatul trufiei și să mă învrednicească vlădica Varlaam să ajung undeva la o mânăstire de la Sfântul Munte. Doar din când în când mai răsărea câte o vâlvătaie, în rest jeraticul dogorea roșu, lungind umbrele celor doi pe peretele din spatele lor. Se uitau amândoi în vatră și revedeau scena din trecut. — Niciodată nu am fost mai fericit. — Ba da, măria ta. Atunci la Cotroceni, când am sfințit biserica mânăstirii. — O nu, nici
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
doua zi, pe la ora 12, pentru că peștele mușca mai rar, m-am apucat să fac o saramură. Am curățat de solzi mai mulți bibani, fiecare cam de jumătate de kilogram, i-am spălat bine, am pus tabla pe cărbunii care dogoreau puternic și pe tablă am presărat sare din aceea mașcată. Am așezat pe sare bibanii și mirosul de pește prăjit se întinsese până la nasul lui Tarzan. - Hm, am apă în gură și-mi ghiorăie mațele și asta nu-i decât
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
iar Știm și Ștam, vă zic sigur, dincolo de numerele capitolelor, s-ar fi plictisit cumplit. La drept vorbind, dacă părinții mei nu s-ar fi despărțit, a) tata n-ar fi avut parte de o căldură domestică, oricât ar fi dogorit caloriferele din D 13, b) mama n-ar fi „convinsă și în ziua de azi că peștișorul ăla a fost cel mai mare și mai frumos pește din lume“, fiind vorba de-o babușcă prinsă de ofițer, cu mâna, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
l-a sărutat. El a închis ochii, dar vedea mai departe acel surâs care trecea de el și îl lumina ca o făclie. O netezi pe creștet... părul ei mirosea a busuioc și levănțică. Ea aștepta tulburată. Trupul ei tânăr dogorea sub dezmierdările lui. ta ca un zid peste care nu se trece. Oare, ce taină... te întrebi ?! De ce, oare, sub zâmbetul ei se ascunde o inimă frântă?!... De ce?!... Valuri de amintiri și gânduri, ca niște nori negri mânați de furtună
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
întreagă lume hâdă năvăli spre el. Cu o încordare a întregii sale ființe se cutremură, în somn... A intrat în întuneric, nu-și mai vedea trupul de la brâu în jos... Hohote sinistre luară locul corului fecioarelor. Căldura din adâncuri îl dogorea, îl sufoca. Vru să se trezească, dar nu putea, se simțea legat fedeleș și cu căluș în gură. Trupul parcă nu era al lui... fața lui, nu era a lui, nu avea barbă, pomeții nu-i ieșeau afară, îi veni
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
Era o zi de vară fierbinte, din luna lui Cuptor. Căldura decolora văzduhul... Nici undă de vânt nu adia. Toropeala se așternuse peste sat încă de dimineață. Nu mai plouase de înainte de Sânt-Ilie. Trecuse puțin de amiază și razele soarelui dogoreau. Neculai Antoniu, megieșul bunicii lui, gard în gard, îl aducea cu căruța de la Iași la Zahorna. Când au ajuns pe hudița umbroasă, în dreptul casei bătrânei Zotoaia, bunica lui, Neculai Antoniu, om voinic, strigă din tot plămânul: ”- Mătușă Ileana, iaca... ț-
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
trăgea după ea și ne-am afundat printre ierburile înalte. S-a așezat liniștită pe iarbă, nelăsându-mă de mână, trăgându-mă ușor spre ea. Eu nu-i vedeam decât ochii mari, negri. Mi-a pus mâna între pulpele ei. Dogoreau! Ochii îi ardeau! Dogorea toată și era fecioară! Era un amestec de sfială și dorință. Cred că avea 15-16 ani. Am iubit-o nebunește, acolo, pe iarbă și cred că atunci a fost momentul când m-am eliberat de durere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1564_a_2862]
-
ne-am afundat printre ierburile înalte. S-a așezat liniștită pe iarbă, nelăsându-mă de mână, trăgându-mă ușor spre ea. Eu nu-i vedeam decât ochii mari, negri. Mi-a pus mâna între pulpele ei. Dogoreau! Ochii îi ardeau! Dogorea toată și era fecioară! Era un amestec de sfială și dorință. Cred că avea 15-16 ani. Am iubit-o nebunește, acolo, pe iarbă și cred că atunci a fost momentul când m-am eliberat de durere. Atunci, în clipa aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1564_a_2862]
-
să contemplu împrejurimile... Dealul Cetățuii și al Repedii, năpădite de lumina dimineții. Târgul își trimite larma trecută prin surdină până la mine. Nu rămân în loc prea multă vreme, fiindcă simt chemarea celui care mă așteaptă. Și drumu-i lunglung... Soarele începe să dogorească din ce în ce mai tare. Caut umbra copacilor. Îndată voi ajunge în marginea pădurii, care îmi va fi tovarăș de drum până la poarta mănăstirii... Iată-mă-s la poarta grădiniței plină de flori din fața chiliei. O deschid și, cuprins de fiorii întâlnirii neîntârziate
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/548_a_763]
-
de a acuza prin interpuși! urlă principele. Bate din picior. — De ce n-a venit el personal? Își răspunde singur: — Pentru că a găsit un bou iresponsabil ca tine care să se lase târât într-o asemenea aventură periculoasă. Urechile lui Fulcinius dogoresc, deși le simte reci ca două slo iuri de gheață. Sub mina încruntată, bătrânul împărat reușește cu multă gre u tate să-și ascundă încântarea. Speră din tot sufletul ca vor bele sale să ajungă la Livia. Inima îi tresaltă
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
șoapte ajung până la ea. — Când a început? — Du-te, du-te, i se răspunde. Mai are încă destul. — Am fost invitat în repetate rânduri și cu atâta insistență, că n-am avut încotro... Vipsania simte cum obrajii încep să-i dogorească. Îl recunoaște pe impertinent după voce. Sallustius Crispus, nepotul de soră al lui Sallustius. A moștenit numele, averea și înclinația spre lux ale marelui istoric și moralist sabin. Iar acum are nerușinarea să se plângă că și-a pierdut ziua
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
e nici pe departe un prinț lipsit de elocvență și care, în plus, își dedică timpul studiilor literare. Între timp, Claudius Nero își rotește ochii prin toată sala și întreabă cu un aer nevinovat: — U...unde e Gallus? Cu obrajii dogorind, Vipsania răspunde: — A fost reținut de un client... Ezită. Nu poate spune cine. Ceva legat de un proces, murmură evaziv. — Scribonius Libo, nu? se înveselește Claudius. Femeia simte cum sângele îi fuge în picioare. E un secret. Cum de-l
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
pământ! Surplusul de energie îl face să se uite din nou la Rufus, care îl întâmpină cu o privire ironică. — Nu-i așa că mai ai ceva de învățat din tehnicile de luptă romane? Germanul coboară iute de pe buștean cu obrajii dogorind. — Și Germanicus ne-a pus să ne așezăm la fel lângă partea cea mai joasă a zidurilor. Își trece dosul palmei peste fruntea nădușită: — Nu știam că-i zice tot țestoasa, dar era cât se poate de ase mănătoare cu
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]