KorAP: Find »[drukola/base=epicurian & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 ...21 >

501 matches

Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419

putea să considere că n-are nimic de reproșat apropierii de filosoful Grădinii. în schimb, pe terenul eticii, din perspectiva moralei hedoniste a lui Epicur atât de apropiată de asceza filosofului florentin retras departe de lume, nu se știe ce epicurian ar fi putut fi! XXI ERASMUS „și plăcerea cinstită” 1. Nebunia cuminte a lui Erasmus. Erasmus din Rotterdam î1467-1536) își recunoaște o veritabilă datorie față de Lorenzo Valla: lucrările de filologie și de exegeză biblică ale gânditorului roman declanșează un real

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
căruia îi va face foarte de timpuriu elogiul în corespondența sa. Iar atunci când scrie Eseu asupra liberului arbitru î1524), influența lui Lorenzo Valla nu este nici măcar disimulată. începând din 1511, în Elogiul nebuniei, Erasmus precizează care sunt modalitățile creștinismului său epicurian. Afirmând că un creștinism autentic ține de o nebunie cuminte, filosoful recurge la ironie, la umor și la paradox. Filosoful elogiază nebunia: ea este cea care asigură perpetuarea speciei umane și fericirea vieții, prelungește copilăria și întârzie venirea bătrâneții, saturează

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
blând, pașnic, generos. Recursul la sursă i-a supărat dintotdeauna pe reprezentanții creștinismului oficial, pe afaceriști, pe cei bogați, corupți, belicoși, violenți și lacomi. Epicur creștin! Erasmus creștin, mai creștin chiar decât oficialii creștinismului, iată ceva în afară de orice îndoială. Dar epicurian? Cum poate fi vorba de așa ceva? Cum și când, unde și în ce fel? Pentru a răspunde la aceste întrebări, există un Colocvin - ultimul din cele cincizeci și șase - intitulat Epicurianul î1533) în care Erasmus explică limpede relația sa cu

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
decât oficialii creștinismului, iată ceva în afară de orice îndoială. Dar epicurian? Cum poate fi vorba de așa ceva? Cum și când, unde și în ce fel? Pentru a răspunde la aceste întrebări, există un Colocvin - ultimul din cele cincizeci și șase - intitulat Epicurianul î1533) în care Erasmus explică limpede relația sa cu Epicur: summumul sărăciei preconizate de epicurism este creștinismul. Când trăiești în conformitate cu învățăturile lui Epicur, decis să-ți satisfaci doar dorințele naturale și necesare, renunțând la toate celelalte, preocupat să ajungi la

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
să-ți satisfaci doar dorințele naturale și necesare, renunțând la toate celelalte, preocupat să ajungi la starea de pace intelectuală și de seninătate mentală - ataraxia - identificabilă cu plăcerea adevărată și cu binele suveran, trăiești ca un creștin... Luther îl consideră epicurian? Nicio problemă, Erasmus revendică acest epitet sus și tare, iar apoi depășește locul comun al discipolului lui Epicur asimilabil cu purcelul pentru a reabilita o figură filosofică defăimată pe nedrept. Colocviile propun niște dialoguri după modelul socratic. Aceste exerciții servesc

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
unui creștinism ideal și purificat. Reformist, dacă ar fi fost ascultat, înțeles, urmat, nu există nicio îndoială că Erasmus ar fi suprimat o parte a rațiunilor care explică instalarea sa în protestantism. Numai că... 4. Hristos în Grădină. Dialogul intitulat Epicurianul îi aduce în scenă pe Hedon și pe Spuden. Etimologia o dovedește: primul este în căutarea plăcerii, cel de-al doilea îl definește pe omul serios. Unul se revendică de la epicurism, celălalt pare mai degrabă stoic, de unde și confirmarea în

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
tristețe și maximum de voluptate. Pentru moment, nimic foarte heterodox... Acolo unde Hedon tranșează în privința ideii larg împărtașite în legătură cu epicurismul este pasajul în care mai mult, mai clar și mai bine decât Lorenzo Valla, el afirmă că cei mai mari epicurieni sunt creștinii care duc o viață de sfinți - și viceversa. în ce constă cea mai mare mizerie? în reaua credință. Care-i culmea fericirii? O conștiință împăcată. Păcatul? Ceea ce distruge prietenia dintre Dumnezeu și om - și care poate fi răscumpărat

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
Erasmus -, creșterea sărăciei, dispariția seninătății, bunul cel mai de preț. Or, o plăcere plătită cu un necaz nu mai e plăcere. După cum, aceste jubilări atât de frecvent contrare moralei dominante generează culpabilitatea și o conștiință încărcată. Adică negativitate curată. Modelul epicurianului desăvârșit? Călugărul franciscan care a renunțat la toate bunurile, la ceea ce reprezintă un scop în viața celor mai mulți dintre oameni... nu femei, nu bani, nu poftă de putere, doar aceea pe care o exercită asupra propriei persoane. Doar creștinul cunoaște voluptatea

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
plăcere constă în viața comună trăită sub semnul unui partaj armonios al acelorași valori. în virtutea acestei idei, cu cât scade dragostea senzuală, cu atât crește iubirea adevărată... 5. O horticultură transcendentală. Erasmus consacră un alt colocviu imaginării posibilităților unui creștinism epicurian. Fără a o spune în acești termeni, fără a milita pentru conciliere sinceră și deschisă a celor două lumi, dar realizând totuși o îmbinare de cea mai bună factură între filosofia Grădinii și idealul Evangheliilor. El descrie un creștinism vesel

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
e inspirat din acela al Magistrului din Samos, desigur, dar și din al lui Hristos, acesta fiind considerat de Erasmus ca filosof în toată puterea cuvântului - cel mai bun dintre toți. Grădina din Banchetul religios este indiscutabil cea a creștinismului epicurian. Atunci când Timotei i se adresează lui Eusebiu, proprietarul locului, și îi împărtășește impresiile sale după contemplarea grădinilor lui Epicur, el are grijă să nu-și ofenseze interlocutorul. Dimpotrivă chiar. Eusebiu încuviințează și precizează care-s criteriile după care se poate

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
acest sens, el anunță o moarte și o renaștere, un sfârșit și un reînceput, capătul unui ciclu. De ce n-am hazarda această idee: sfârșitul îdorit) al creștinismului oficial și de stat, și apoi instaurarea unei îposibile) ere noi datorită creștinismului epicurian? Nouă, zero, unu... Epicurieni, ei beau și mănâncă produse terestre, bune și adevărate; creștini, ei citesc texte din Biblie și le comentează pe rând în jurul mesei. Creștini epicurieni, ei nu neglijează nici plăcerile trupului nici cele ale spiritului, dar nu

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
o moarte și o renaștere, un sfârșit și un reînceput, capătul unui ciclu. De ce n-am hazarda această idee: sfârșitul îdorit) al creștinismului oficial și de stat, și apoi instaurarea unei îposibile) ere noi datorită creștinismului epicurian? Nouă, zero, unu... Epicurieni, ei beau și mănâncă produse terestre, bune și adevărate; creștini, ei citesc texte din Biblie și le comentează pe rând în jurul mesei. Creștini epicurieni, ei nu neglijează nici plăcerile trupului nici cele ale spiritului, dar nu privilegiază niciuna din acestea

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
și de stat, și apoi instaurarea unei îposibile) ere noi datorită creștinismului epicurian? Nouă, zero, unu... Epicurieni, ei beau și mănâncă produse terestre, bune și adevărate; creștini, ei citesc texte din Biblie și le comentează pe rând în jurul mesei. Creștini epicurieni, ei nu neglijează nici plăcerile trupului nici cele ale spiritului, dar nu privilegiază niciuna din acestea două; mai mult, ei consideră că orice satisfacere pe această lume induce o plăcere în cealaltă. A degusta mâncăruri fine, a conversa cu prietenii

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
la slujbele religioase, dar nu atât pâinea pentru drojdia Bisericii sau vinul în amintirea sângelui lui Hristos cât produse ale grădinii. Or, acestea sunt și produsele Grădinii: altfel spus, simboluri ale perfecțiunii creației, efecte ale acestei ordini realizate în utopia epicuriană și creștină a lui Erasmus. Eusebiu dă și câteva detalii ale meniului: vinul casei, legume, clapon, o spată de oaie calitatea I - dixit Eusebiu -, patru potârnichi și un superb platou cu fructe - harbuz, pepene galben, smochine, pere, mere și nuci

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
pâinea uscată a lui Epicur, după cum suntem departe și de păcatul lăcomiei edictat de Biserica oficială care asociază păcatul cu plăcerea încercată atunci când mănânci sau bei - ba până și cu ideea însăși de a mânca și de a bea bine... Epicurian, Erasmus este mai mult în spiritul Cercului campanian decât în litera Magistrului din Samos. 10 Cuvântul și carnea. între un picioruș de potârniche și o felie de pepene verde, anumite lecturi servesc ca pretexte ale unor schimburi de idei și

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
să aplaneze diferendul dintre doi încăpățânați. în mod vizibil, dragostea față de aproape motivează aceste comportamente generoase și binevoitoare, amicale și pline de amenitate. Nu putem avea nicio îndoială că Epicur ar fi acționat la fel... 12 Epicur cristic și Hristos epicurian. Erasmus amintește etimologia: Epicur - epikouros - este cel care salvează. Dar cine salvează mai bine ca Isus? Astfel, Hristos mântuitorul și Hristos epicurianul, ba chiar și Epicur cel cristic, dau formula mântuirii: o combinație de înțelepciune păgână și de sapiență creștină

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
amenitate. Nu putem avea nicio îndoială că Epicur ar fi acționat la fel... 12 Epicur cristic și Hristos epicurian. Erasmus amintește etimologia: Epicur - epikouros - este cel care salvează. Dar cine salvează mai bine ca Isus? Astfel, Hristos mântuitorul și Hristos epicurianul, ba chiar și Epicur cel cristic, dau formula mântuirii: o combinație de înțelepciune păgână și de sapiență creștină, un amestec de austeritate din Grădina Atenei și de virtute din grădina Măslinilor, un mixaj de ataraxie grecească și de speranță catolică

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
ataraxie grecească și de speranță catolică, de voluptate în asceză și de asceză pentru voluptate, o însoțire a filosofului cu boțul lui de brânză și a profetului cu peștele, iată ecuația voluptății autentice și a binelui adevărat. Posibilitatea unui creștinism epicurian dispare odată cu apariția Reformei - și a corelativului ei, Contrareforma. într-un prim moment, ea preia parțial și duce mai departe ce n-a știut să facă Biserica catolică, apostolică și romană: sarcina de a se amenda, a se ameliora, a

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
reînnoiri a creștinismului mai puțin legat de pulsiunea morții, mai grijuliu față de pulsiunea vieții, mai preocupat de puterea spirituală decât cea temporală, mai puțin obsedată de Cezar și mai întoarsă cu fața către Dumnezeu. Trecând de partea de potențialitățile creștinismului epicurian, Biserica se privează de o șansă de a se revitaliza umanizându-se. După apariția lui Luther, în plină desfășurare a războaielor religioase Montaigne modifică și inversează chiar perspectivele. El împinge mai departe evoluția creștinismului epicurian formulând principiile unui epicurism creștin

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
de partea de potențialitățile creștinismului epicurian, Biserica se privează de o șansă de a se revitaliza umanizându-se. După apariția lui Luther, în plină desfășurare a războaielor religioase Montaigne modifică și inversează chiar perspectivele. El împinge mai departe evoluția creștinismului epicurian formulând principiile unui epicurism creștin. Rețeta din Eseuri? Un pic mai puțin creștinism, un pic mai mult epicurism... Mișcarea filosofică alternativă față de curentul dominant se îndreaptă în această direcție, în vreme ce Biserica optează pentru Contrareformă: odată cu Lorenzo Valla, Epicur devine în

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
obiceiuri austere - dulciurilor el le va prefera întotdeauna slănina și usturoiul... îndrăgostitul de Sparta, apărătorul perpetuu al Lacedemoniei - mut asupra pretinselor virtuți ale Atenei... - încheie odiseea Eseurilor printr-un elogiu al vieții simple, al frugalității oamenilor simpli, și al voluptății epicuriene - în sensul filosofic al termenului... După doi ani î1533-1535) petrecuți într-o căsuță modestă, Montaigne se întoarce la locuința familială la castel. Povestea e cunoscută: întors din campania militară a lui Francisc I, tatăl vine din Italia cu idei noi

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
blama epoca. De unde și refugiul său în geografia unui cabinet de filosof și în istoria unei lumi de ieri, de alaltăieri. Tradiția distinge în Eseuri mai multe perioade, straturi, ea avansează figura unui triplu Montaigne: stoic, sceptic și mai apoi epicurian. Când constați însă în ce măsură este construită cartea prin adăugiri, straturi suprapuse, îți vine greu să înaintezi doar orizontal în operă, cauți s-o pătrunzi și vertical, încercând să ajungi în profunzimile ei, până la temelii. Gândirea lui Montaigne nu-i însemnată

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
istoria filosofiei! De la cirenaici, a căror operă s-a pierdut într-o și mai mare proporție decât a cinicilor, Montaigne împrumută pasiunea heraldului său, Aristip din Cirene, pentru libertatea absolută și mai apoi identificarea binelui suveran și a voluptății, nu epicuriene și negative - absența tulburării -, ci a celei în mișcare, active, dinamice. Focul de artificii din ultimele capitole ale cărții a III-a ține tocmai de această sensibilitate hedonistă: încrederea în trup, în carne, în simțuri, în plăcere aspirația spre viața

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
spre viața fericită, veselă, spre o cunoaștere plină de voioșie, o cultură a trupului fără falsă pudoare, tot atâtea idei preluate din corpusul omului din Cirene, și el un aprig opozant al lui Platon și ai platonicienilor. 15. Un stoicism epicurian! Opoziția dintre stoicism și epicurism pare foarte adesea artificială, îndeosebi la Seneca, autorul de predilecție al lui Montaigne. Din rațiuni de strategie politică - și de politică platoniciană... -, Cicero nu dă dreptate nici uneia din aceste școli care se aseamănă în mai

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
teză a lui Epicur dacă o găsește corectă. în chestiunea morții, a sinuciderii, a renunțării la bunurile pământești de exemplu, Grădina și Porticul profesează opinii identice. Montaigne trece dincolo de prejudecățile de școală. Câtuși de puțin stoic într-o anumită perioadă, epicurian apoi în alta, el preia câte ceva, când de ici, când de colo. De la Stoici, ideea că nu există o obiectivitate a durerii ci doar o percepție subiectivă și constituită. Astfel, realul presupune înainte de toate o reprezentare asupra căreia avem o

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]