293 matches
-
teologică fundamentală. J. Milbank aduce din nou în discuție dogma trinitară a creștinismului, pe care o explorează creator în direcția unei ontologii a diferenței. Pentru el, creația transfigurată eshatologic oglindește într-o anumită măsură structura paradoxală a Dumnezeirii. Deplina unitate ființială a umanității permite totuși diferențierea ipostatică. Această afirmație nu reprezintă o simplă speculație filozofică, ci o necesitate dogmatică ce trebuie discutată din perspectiva unei teologii a participației. Lumea viază doar fiind părtașă într-un anumit fel la viața lui Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ființei și adevărului jocul etern al simulacrelor; realitatea se literaturizează pe măsură ce literatura (arta, în general) se substituie realului, iar lumea, în ansamblu, devine „un uriaș supratext, un continuum al natur-culturii, în care toate obiectele, reale sau simbolice, au același statut ființial, așa încât un copac sau o floare din realul tradițional sunt echivalente cu un copac sau o floare a realității simbolice”228. Textele așadar, făcând și ele parte din textul lumii, vor putea deveni oricând obiect al poematizării, ca orice alt
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
incompatibile) care au creat, practic, poetica optzecistă în tot ceea ce are ea mai original și mai discutabil, deopotrivă: „Lumea este considerată ca un uriaș supratext, ca un continuum al natur-culturii, în care toate obiectele (reale sau simbolice) au același statut ființial, așa încât un copac sau o floare din realul tradițional sunt echivalente cu un copac sau cu o floare a realității simbolice”. În fapt, din toată această echilibristică abilă transpare cu claritate un lucru: că avem de-a face, la urma
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
nu este cu funcție ontologică, așa cum e la Creator, ci cu funcție aparentă. Demonul se definește ca fiind cel ce nu e. Mefisto pare că ar crea, cănd de fapt instanțiază cu fiecare împlinire a unei dorințe, un imens gol ființial. Dumnezeu creează lumea din nimic, dar acest nimic e totul, conține embrionul tuturor împlinirilor, pe cănd Mefisto lucrează cu un nimic nimicitor. Pactul cu diavolul pornește de la o dorință de transgresare a unui blocaj. Faust se blocase într-o artroză
Lacrimi şi bani. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Valeria Roşca () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2288]
-
împreună veșnic cu firea, fiindcă nu L-a născut în timp pe Creatorul veacurilor. De aceea, numele de Tată Îi este mai propriu lui Dumnezeu, decât cel de Dumnezeu. Căci numele de Dumnezeu indică demnitatea, pe când cel de Tată, proprietatea ființială. Spunând cineva Dumnezeu, arată pe Domnul tuturor, iar numindu-L Tată, exprimă proprietatea: arată că a născut 14. Numele de Tată, care e mai propriu și mai adevărat, I-l acordă lui Dumnezeu și Fiul însuși, Care nu zice: Eu
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
fie uns) și deoarece în demnitatea împărătească se cuprinde toată puterea celorlalte demnități ...” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvârșire, către monahul Olimpiu, în PSB, vol.30, p. 457) „... Nu se numește Hristos pentru Sine, sau ca fiind aceasta în mod ființial, cum este Fiu, ci ca Unul în mod excepțional față de altul. Căci nimeni nu este între hristoși ca El. Totuși, El se numește Hristos prin asemănarea cu noi. Căci numele Lui propriu și excepțional și care constituie realitatea specială este
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
nesfârșită de dovezi”. (Omilii și cuvântări, omilia a XV-a, II, în PSB, vol. 17, p. 511) „... Să mărturisim pe Fiul ca chipul lui Dumnezeu și Tatăl, neformat din unele însușiri trecătoare, nici numai împodobit cu demnități dumnezeiești, ci având ființial însușirile Celui ce L-a născut și fiind prin fire exact ceea ce se înțelege și Cel ce L-a născut, adică Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Atotțiitorul, Creatorul, slăvit, bun, închinat și tot ce e unit cu cele spuse și
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
soarele fără strălucirea lui, sau strălucirea, neexistând soarele a cărui strălucire este? Sau cum ar fi foc, dacă ar fi lipsit de căldură, sau de unde ar fi căldura, dacă nu din foc, sau altceva care nu e străin de calitatea ființială a focului? Deci, precum în acestea existența unora în cele din care sunt nu contrazice coexistența ambelor, ci cele născute se arată pururea existând împreună cu cele ce le nasc și moștenitoare ale aceleiași firi cu acelea, așa e și cu
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
având prin fire toate ale ei în Sine însuși 79. Căci nu este prin împărtășire, nici prin simpla relație, nici ca altul decât ființa lui Dumnezeu-Tatăl, deoarece aparține ei80. Să luăm o pildă, buna mireasmă, luând din florile binemirositoare lucrarea ființială și naturală a însușirilor acelora, sau calitatea acelora, aduce celor din afară cunoștința lor, pătrunzând în organul trupului care percepe mirosul, și, deși pare, cât privește rațiunea lor, să fie alta decât firea ce o răspândește, nu e gândită ca
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
chip vrednic de Dumnezeu și Duhul ca ființă vie, dătătoare de sfințenie. În felul acesta se exprimă intimitatea (cu celelalte persoane) și se păstrează insondabil modul provenienței (Sale). (Duhul) se mai zice și Duh al lui Hristos, pentru că este legat ființial de El”. (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, cap. XVIII, în PSB, vol. 12, p. 60-61) „Că noi nu numim pe Duhul Sfânt nici nenăscut, întrucât cunoaștem numai un singur Nenăscut și un singur început al tuturor lucrurilor, Tatăl
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
de la Dumnezeu - are în El toate puterile”. (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXII, IV, în PSB, vol. 17, p. 252) „... Duhul este al lui Dumnezeu și Tatăl și al Fiului 84, ca Unul ce este ființial din amândoi, adică curge din Tatăl prin Fiul”. (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea întâia, în PSB, vol. 38, p. 21) „Fiind însă Duhul de o fire, Se revarsă din Tatăl ca dintr-un izvor”. (Sf.
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
dobândesc o subțire corporalitate; la modernul Liviu Ioan Stoiciu, cel din Glasuri în labirint, sentimentul tragic al vieții devine temă de partitură panoramică între repere antice și prezent: douăsprezece scenarii în totul, fiecare subliniind câte o altă dimensiune a fluxului ființial. Retrospecția, aliaj de oniric (Adormirea. Visurile ei anxioase) și trezie, are analogii în Dante din Infernul, de unde: Drumuri pline de obstacole; Peregrinarea sufletului; Misterul firii. Un itinerariu; Casa viscerelor pământului; Magna Mater; Minotaurul. Lupta cu destinul și celelalte. Arhitectura riguros
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
de nici o idee, ci că se poate face filosofie și trăgînd mîța de coadă. Gîndirea și rostirea filosofică trebuie să fie liberă și cuprinzătoare, cel puțin din punctul de vedere al unui profan ca mine. Reflecția filosofică este o aventură ființială în căutarea adevărului. Trup, psihic, spirit, toate sunt implicate, fiecare cu mijloacele lui de distilare. E ca o convertire sau ca o iluminare. Ca și fonemele, sau sunetele limbii, cele ale ideilor trebuie studiate împreună, ca un sistem, și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
mesele întinse / Și cu fețele aprinse, / Tot cu casele-ngrijite, / Cu buni oaspeți locuite, / Și la anul să trăiți, / Să vă găsim înfloriți, / Ca merii, ca perii, / În timpul primăverii / Și ca toamna cea bogată / Și de toate-ndestulată."165 Aceeași contopire ființială dintre om și cosmos o întâlnim și în ceremonialul de trecere. Aici, cosmicul devine o metaforă a umanului, metamorfoza fiind posibilă în urma facerii și desfacerii legăturilor ritualice: "A nostru tânăr împărat / Fiind foarte însetat / La un izvor s-a aplecat
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
viața omului / Cum îi bradul muntelui, / Naște, crește, înflorește / Și ușor se prăpădește!"236 Dansul circular, însoțit de recitativul tematic, are rolul de a înstăpâni și de a îmblânzi datul sorții. Fracționarea versurilor din cadrul liniei melodice simbolizează tocmai acest du-te-vino ființial al propriei meniri, dialogul recitativ având rolul de primum movens care consacră ritualic destinul: Hai bădiță, hai de mână, / Să-nvârtim hora română, / Hora dragă, bat-o vina, / Mândru joc din Bucovina! Hora și cu cântecu / Îi tot una cu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
puncte unite de o putere de a rota una în urma alteia împrejurul acelei axe care formează jumătatea liniei de atracțiune. E cumpăna pusă în cumpănă" (Eminescu: 2011, X, 245). 81 Acești "ochi" pe care îi vede George Munteanu în portretul ființial, cum ar spune Mihai Cimpoi, poate că sunt sorii care luminează și energizează paradisul selenar al lui Eminescu. 82 Dacă în limbajul curent paranteza păstrează un detaliu mai mult sau mai puțin important pentru întregirea mesajului, în pagina de literatură
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
fi multiple și includerea lor într-o singură schemă ideografică așa cum încearcă teoreticianul de-a lungul pre legerilor sale stabilește, de fapt, in nuce, adevărata istorie culturală a umanității. Predarea autentică implică un gest de transcendere (prin revelarea unor realități ființiale) și, de aceea, e, în ultimă instanță, o imitatio Dei. Simultan însă, "lecția" trebuie considerată și o exercitare a relațiilor de putere: "Maestrul posedă forța psihologică, socială și fizică. El poate să răsplătească și să pedepsească, să excludă și să
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
prozodia, muzica sînt doar cîteva dintre abilitățile umane situate aici), capacitățile intelectuale asociate lor fiind, în majoritate, cu conținut metafizic superior. Prin contrast, emisfera stîngă (mult diminuată ca abilități) se ancorează în planul fundamental concret al existenței, legîndu-se de elementarul ființial, înscris în harta dexterităților și a deprinderilor uzuale. Patologiile de emisferă dreaptă sînt mereu subtile, vag sesizabile (și, indubitabil, greu de diagnosticat), pline de mister și simbolism bizar. Confruntat cu ele, neurologul devine, volens-nolens, un semiolog. El dezleagă cifruri comportamentale
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
din urmă. Se impune, dacă vrem, ca un construct revelator al "dialecticii negative", al efectului care-și respinge, ultimativ, cauza, i.e. propriul nucleu ab origine, și care funcționează autonom (într-o zonă a "esteticului pur" și "necorupt" de legile concreteței ființiale). Era, desigur, ceea ce așteptam eu însumi de la estetică la vremea cînd am început lectura lui Adorno, în interiorul diversificatului campus american. Anii de școală umanistă românească nu puteau fi șterși peste noapte cu buretele, lăsîndu-și amprente vizibile în identitatea mea academică
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
oprește în palmă. Fluturele și frunza devin metafore ale existenței, ale vieții ce trece în "orbitoarea lumină/ De la celălalt capăt", în mod insesizabil, sub imperiul aceleiași așteptări neîmplinite"147. Ceea ce contează cu adevărat se dovedește a fi sufletul, adică intimitatea ființială a poetei, restul reprezentând o iluzie: " Dacă aș fi fost făcută/ Să mă plimb printre frunze de mentă/ Pe margini subțiri de pâraie/ Curgând peste ierburi/ Cu mirosuri străvechi;// Dacă nu mi-ar fi fost/ Zidit între tâmple/ Clopotul a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Ipostază infinit mai complexă și mai dificilă, pentru că, dincolo de empatia autorului pentru eroul-personaj care îl bîntuie, îndoielile se strecoară tot mai insidios în mintea cititorului. Într-o țară sfîșiată, precum Irlanda, care e locul unui combatant zdrobit de Istorie, obosit ființial, purtat de un război pe care nu și l-a dorit? Cu sobrietate și discreție, Chalandon (devenit Antoine în text) mînuiește măiestru cuvinte precise, lacrimi și tăceri pentru a alcătui acest jurnal-confe siune-biografie, asumat de Tyrone Meehan, agent dublu, membru
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
virtuți transfiguratoare, magice. De fapt, scandinavii sunt mari povestitori, iar vraja creațiilor lor, deși atît de diferită de "realismul magic" al sud-ameri canilor, nu e cu nimic mai prejos, natura nefiind pentru ei simplu decor al acțiunii, ci materie organică, ființial integrată vieții. Mulți comentatori se întreabă de unde le vine această pasiune a povestirii, dacă se datorează vechilor tradiții orale vikinge, transmise în nesfîr șitele nopți de iarnă petrecute în jurul unui foc, sau dacă acest dinamism cu accente inedite își are
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
din aspectele cele mai atrăgătoare ale demonstrației moriniene e mai fidel lui Heraclit decît lui Marx sau lui Hegel, în aceea că e convins de existența unor contradicții constitutive vieții. Contradicții ce nu trebuie neapărat depășite, pentru că ele ne hrănesc ființial. A trăi de moarte, a muri de viață, cum spune filosoful din Efes... În esență, dincolo de judecățile și verdictele cu certitudine susceptibile de interpretări și amendări multiple, Edgar Morin se revendică de la o gîndire recursivă, în buclă, în care cei
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Ideea acestei epopei cosmice în care rolul principal îl deține, desigur, Dumnezeu, einsteinian numit "Bătrînul", i-a venit autorului, pare-se, într-o seară de vară mediteraneană, cînd, la ieșirea din mare, a fost cuprins de un soi de cutremurare ființială și și-a pus întrebările pe care și le pun din zorii omenirii gînditori "de meserie" sau simpli cugetători: ce caut eu aici?, de ce există ceva mai degrabă decît nimic?, există ceva după moarte? și, evident, există Dumnezeu?. Întreaga desfășurare
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
insolent, care a continuat să cearnă viața, oamenii și pe Dumnezeu prin sita ironiei sale tonic asasine, croindu-și o cale regală printre toți scepticii parizieni. Saltul fără plasă de protecție într-o limbă spre care nimic nu îl chema ființial le-a fost benefic amîn durora. El și-a maturizat și disciplinat gîndirea, și-a canalizat excesele, și-a desăvîrșit mijloacelor de expresie, învățînd să plîngă în spatele măștii și să urle cu gura închisă. Dar nici limba franceză nu a
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]