KorAP: Find »[drukola/base=flexionar & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 ...23 >

567 matches

Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732

de singular copaci(u) nu era diferențiată de plural, diferență exprimată de opoziția actuală copac/copaci care lexicalizează numărul. În categoria procedeelor secundare de formare a cuvintelor în limba română, unii lingviști au inclus lexicalizarea de variante fonetice, morfologice (forme flexionare) derivative (reale sau aparente) ale unuia și aceluiași cuvînt polisemantic. Prin acest procedeu, dintr-o variantă (alofon, alomorf) a unui cuvînt originar se formează un alt cuvînt (sau chiar două cuvinte), fiecare cu sens/sensuri și formă proprie (forme proprii

Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy (2015) [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799

acordă și a relațiilor dintre aceștia. În limba română, acordul sau fenomene similare cu acordul se întâlnesc în următoarele situații (vezi DSL, s.v.): a) în grupul nominal, termenii cu flexiune dependenți de substantivul-centru se acordă cu acesta; b) în grupul flexionar (grupul verbal al unui verb la o formă flexionară finită), se face acordul în număr și persoană între subiect și verbul-predicat și în număr și gen între subiect și adjectivul nume predicativ sau predicativ suplimentar (predicat secundar); c) în grupul

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
I sunt masculine, cele din clasele II și III sunt feminine, iar cele din clasa IV sunt neutre; sunt și clase mai restrânse, care nu se conformează acestor reguli generale. Și substantivele animate pot fi repartizate în aceste patru clase flexionare, iar repartizarea lor pe clase ar prezice corect genul, pentru multe dintre ele. Astfel, s-ar putea considera că sistemul de gen din rusă este doar morfologic, nu morfologic și semantic. Dar sunt și multe substantive animate a căror încadrare

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
Astfel, s-ar putea considera că sistemul de gen din rusă este doar morfologic, nu morfologic și semantic. Dar sunt și multe substantive animate a căror încadrare flexionară nu le-ar prezice corect genul. De exemplu, djadja ("unchi") se încadrează flexionar în clasa II (clasa substantivelor feminine), dar este de genul masculin, conform sensului său (cf. Corbett, 2006: 129). Astfel de exemple susțin caracterizarea sistemului de gen din rusă ca fiind unul mixt, semantic și morfologic. Potrivit lui Corbett (2006: 129), nicio

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
genuri nu se face semantic (dacă ar fi așa, ar trebui ca toate sau marea majoritate a substantivelor inanimate să fie de genul neutru), ci pe baze formale, morfologice. În GALR, substantivele din limba română sunt împărțite în zece clase flexionare sau declinări, în funcție de forma de singular pentru N-Ac, forma de singular pentru G-D și forma de plural. Fiecare clasă de declinare se include într-o clasă de gen: declinările I, II, III, VIII și IX cuprind substantive feminine, declinările

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
reflectă numărul de evenimente sau numărul de entități implicate în eveniment. Trăsăturile GV sunt dependente de caracteristicile morfosintactice ale GD subiect. Abia în absența unor trăsături morfosintactice ale subiectului, verbul își validează trăsăturile pe baze semantice. Nu putem lega numărul flexionar al GV de numărul de evenimente. Semantica unui GV plural este mai complexă, într-un mod comparabil cu semantica unui GD plural. Ajungem astfel la problema pluralizării predicatului. Începând cu Link (1983), substantivele la plural sunt analizate ca sume cumulative

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
poartă întotdeauna operatorul plural (aplicabil mai multor categorii), atunci trăsătura [plural] cea mai de sus trebuie să se mute din GD înainte ca interpretarea semantică să aibă loc. Mutându-se cât mai puțin posibil, ar putea deveni un centru verbal flexionar imediat mai jos de GD-ul său. În acest fel, un GD și-ar crea propria sa proiecție de acord, posibil deasupra altei proiecții verbale. Când trăsătura [plural] iese din GD-ul său, se obține un operator star care pluralizează

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
cunoscută sub numele de "ipoteza Flexiunii divizate" (split-Infl hypothesis) și pornește de la observarea poziției față de verb a negației și a adverbelor de tipul souvent, often ("adeseori"), în franceză și în engleză, contrastiv. Pollock afirmă că există (cel puțin) două poziții flexionare cu statut de centru unde verbul se poate ridica, nu una singură, cum se afirma până atunci. Cât despre natura celor două centre flexionare, aceasta este legată de trăsăturile care compun flexiunea verbală și care, în limbile romanice, sunt Timpul

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
often ("adeseori"), în franceză și în engleză, contrastiv. Pollock afirmă că există (cel puțin) două poziții flexionare cu statut de centru unde verbul se poate ridica, nu una singură, cum se afirma până atunci. Cât despre natura celor două centre flexionare, aceasta este legată de trăsăturile care compun flexiunea verbală și care, în limbile romanice, sunt Timpul și Acordul. Prin urmare, Acordul este considerat un centru, care are o proiecție maximală, cu specificator și complement, conform teoriei X-bară. Proiecția maximală a

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
Acordul pronumelor cu antecedent nominal se diferențiază de acordul verbului sau al adjectivului prin configurațiile sintactice diferite: verbul și adjectivul se află într-o anumită relație sintactică cu nominalul-sursă, iar domeniul acordului îl reprezină o proiecția mximală - grupul nominal, grupul flexionar. Domeniul în care are loc acordul pronumelor anaforice nu este delimitat sintactic. Prin aceasta, acordul pronumelor anaforice este un acord non-canonic. Din acest motiv, este preferabil să se vorbească despre concordanța formală a pronumelor anaforice, pentru a limita termenul de

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
Concluzii Acordul reprezintă covariația unidirecțională unor termeni ca urmare a relației sintactice dintre ele. În limba română, trăsăturile implicate în acord sunt genul, numărul, persoana (trăsături phi) și, discutabil, cazul (care poate fi doar atras în acord datorită sincretismului mărcilor flexionare). Din punct de vedere categorial, clasele de cuvinte implicate în acord sunt substantive, pronume, articole, verbe și adjective. Direcția acordului este de la nominal la verb sau la adjectiv. Relația de acord este una de dependență: trăsăturile verbului și ale adjectivului

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
exprimate la finalul cuvântului, nu în mijlocul său. Finalul formelor pronominale de diferențiere este marcat pentru trăsături phi. Conform regulii sintactice că trebuie marcată cât mai sus categoria cazului, este marcată pentru caz prima parte a cuvântului. Conform tiparelor morfologice, mărcile flexionare se atașează la finalul cuvântului. Prin interacțiunea celor două reguli, se ajunge la dubla marcare a cazului în aceste forme. Forma celorlaltor nu este rară în limbajul colocvial 21, însă utilizarea sa nu indică o tendință a limbii. 2.2

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
ordonanță, *o crocodil, *un personalitate c. *slugă supus, *decan realeasă, *deputat inteligentă, *ministru coruptă, *ordonanță supus, *manechin inteligentă, *crocodil agresivă, *personalitate binecunoscut Unele substantive foarte recent împrumutate în limba română, care încă nu au fost adaptate morfologic (complet) la sistemul flexionar al limbii române, acceptă și acordul formal, și pe cel semantic, atât al determinanților, cât și al adjectivelor. Substantivul babysitter, care poate avea referenți masculini sau feminini 29, are și o varianta colocvială adaptată sistemului morfologic românesc, cu sufixul moțional

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
recunoscut e meritoriu. Formele verbale nepersonale care pot ocupa poziția de subiect sunt infinitivul, gerunziul și participiul (cf. GALR, II: 343). Enunțurile cu gerunziu sunt frecvent reorganizate, prin avansarea subordonaților gerunziului în poziții sintactice ale verbului-predicat (verbul purtător al morfemelor flexionare de număr și persoană): (106) a. Se aude [apropiindu-se o mașină]. - GV apropiindu-se o mașină ocupă poziția de subiect al verbului predicat se aude; b. [Se aude o mașină] apropiindu-se. - GD o mașină este avansat în poziția

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
franceza orală contemporană reprezintă un acord fenomen de acord (această analiză apare la Culbertson și Legendre, 2008). (ii) Argumente tipologice, contrastive. Există limbi în care verbul se acordă cu complementul; relația dintre verb și complement este marcată afixal, prin mărci flexionare (de tip desinențial), așa cum tot afixal este marcat acordul predicat - subiect. O astfel de limbă este maghiara (limbă non-indo-europeană), unde există o conjugare obiectivă, pe lângă cea subiectivă. Cu alte cuvinte, verbul flexionează în funcție de subiect (conjugarea subiectivă) și în funcție de complementul direct

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
separată este motivată de faptul că sunt condiții și contexte diferite de dublare pentru cele două complemente. 4.1. Dublarea complementului direct 4.1.1. Criterii sintactice (i) Coocurența mărcilor de acord cu argumentul nominal care reprezintă sursa acordului Mărcile flexionare de acord pot fi coocurente cu argumentul nominal, iar cliticele și pronumele încorporate sunt argumente ele însele și nu pot fi coocurente cu un nominal argument care primește același rol tematic. Potrivit acestui criteriu, cliticul de dublare ar putea fi

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
văzut și am invitat la noi. 4.1.2. Criterii morfologice Criteriile morfologice de încadrare a elementelor clitice au fost propuse mai întâi de Pullum și Zwicky, 1983 (via Fuß, 2005). Acestea sunt menite a distinge între clitice și afixe flexionare. Ele se bazează pe observația generală că posibilitatea de combinare a unui cuvânt cu un clitic este guvernată de criterii sintactice, iar posibilitatea de a combina cuvinte (sau teme ale cuvintelor) cu afixe este de altă natură, morfologică sau lexicală

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
În schimb, rezultatele neregulate (forme neregulate, supletive etc.) sunt destul de frecvente în morfologia flexionară. Dacă observăm că elementul clitic are efecte puternice asupra formei sau a structurii morfologice a gazdei sale, probabil că el s-a transformat într-o element flexionar. În general, cliticele de dublare a complementului direct din română nu afectează forma sau structura morfologică a gazdei, prin urmare, conform acestui criteriu, nu putem spune că ele au devenit mărci flexionare. (iii) Golurile sau uniformizările din paradigmă Golurile sau

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
că el s-a transformat într-o element flexionar. În general, cliticele de dublare a complementului direct din română nu afectează forma sau structura morfologică a gazdei, prin urmare, conform acestui criteriu, nu putem spune că ele au devenit mărci flexionare. (iii) Golurile sau uniformizările din paradigmă Golurile sau uniformizările din paradigmă sunt mai frecvente sau mai obișnuite la mărcile flexionare decât la elementele pronominale. Conform lui Roberts și Roussou (2003: 180, via Fuß, 2005), dispariția distincțiilor de persoană și număr

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
afectează forma sau structura morfologică a gazdei, prin urmare, conform acestui criteriu, nu putem spune că ele au devenit mărci flexionare. (iii) Golurile sau uniformizările din paradigmă Golurile sau uniformizările din paradigmă sunt mai frecvente sau mai obișnuite la mărcile flexionare decât la elementele pronominale. Conform lui Roberts și Roussou (2003: 180, via Fuß, 2005), dispariția distincțiilor de persoană și număr din paradigma pronumelor în anumite dialecte italiene nordice (veneto), care manifestă identitate de forme la pers. I sg., pers. I

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
te, îl, o, ne, vă, îi, le. Pe baza acestui criteriu, nu avem motive să analizăm cliticele drept mărci afixale de acord. (iv) Pozițiile fixe în raport cu verbul Un ultim criteriu propus de Fuß (2005) este legat de observația că elementele flexionare tind să apară în poziții fixe în raport cu elementul la care se atașează (i.e. verbul, dacă vorbim de acordul subiect-predicat), în timp ce cliticele pot fi reordonate sau repoziționate în raport cu alte clitice. Spre deosebire de criteriul morfologic (i), care se referea la termenul la care

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
pot ocupa diverse poziții, cliticele pronominale sunt limitate la anumite poziții structurale sau anumite gazde, dar își pot uneori schimba pozițiile în interiorul complexului clitic, iar mărcile de acord nu manifestă nicio variație, în mod tipic, ocupând poziții fixe în interiorul domeniului flexionar al verbului. Cliticele de dublare a complementului direct din română își schimbă poziția față de verb. Ele pot apărea în poziție preverbală, postverbală, între verb și morfemul de conjunctiv să: (24) îl dau; o voi da; am dat-o; dă-o

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
în clasa cliticelor, nu a afixelor. (ii) Rezultatele morfofonologice ale atașării la gazdă În general, cliticele de dublare a complementului indirect nu afectează forma sau structura morfologică a gazdei. Conform acestui criteriu, nu putem spune că ele au devenit mărci flexionare. (iii) Golurile sau uniformizările din paradigmă Cliticele de dublare a complementului indirect au forme speciale pentru fiecare persoană și număr (îmi, îți, îi, ne, vă, le). Distincțiile de gen nu sunt marcate la nicio persoană (spre deosebire de cliticele de dublare a

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
ar fi specificitatea CD. Cu alte cuvinte, acordul este un scop în sine, nu servește la identificarea unui anumit conținut semantic al nominalului implicat în relația de acord. (iii) Toate celelalte situații de acord din română sunt marcate la nivel flexionar prin morfeme afixale, de tip desinențial. Elementele implicate în DC sunt clitice, nu afixe, după cum se vede din testele morfologice (preluate de la Fuß, 2005). Acest argument morfologic nu este foarte puternic, am putea considera că avem a face cu o

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
fi specificitatea complementului direct. Cu alte cuvinte, acordul este un scop în sine, nu servește la identificarea unui anumit conținut semantic al nominalului implicat în relația de acord; (iii) toate celelalte situații de acord din română sunt marcate la nivel flexionar prin morfeme afixale, de tip desinențial. Elementele implicate în DC sunt clitice, nu afixe, după cum se vede din testele morfologice (preluate de la Fuß, 2005). Acest argument morfologic nu este foarte puternic, am putea considera că avem a face cu o

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]