567 matches
-
rădăcină + sufixul -î: verbele din tipul II2 de flexiune: coborî-ți!, ur-î-ți! • rădăcină + sufixul -e: verbele din tipurile III-V de flexiune: păr-e-ți!, vind-e-ți! Din perspectiva temei I a prezentului, deosebirile sunt marcate mai ales de apartenența verbelor la clasele flexionare: • rădăcină + sufixul -Ø: verbele din tipul I1, tipul II1.a., II2.a. și din tipurile III-V: cânt-ă!, ofer-ă!, scad-e!, merg-i! etc. • rădăcină + sufixul -ez: verbele din tipul II2 de flexiune: lucr-eaz-ă! • rădăcină + sufixul -eșt: verbele din tipul II1
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
negativă nu mai prezintă dezinențe pentru persoană și număr la singular. La plural, nu intervine nici o deosebire în structura verbului, la forma negativă față de cea afirmativă: cântați - nu cântați! Accentul: La forma afirmativă, cade pe rădăcină, la verbele din tipurile flexionare IV și V: scrìe, scrìeți! ștèrge, ștèrgeți! etc. și pe sufixul tematic, dacă este realizat pozitiv, la celelalte verbe: lucreàză, lucràți!, cântàți!, coborâți!, dormìți!, vedèți! etc. Dacă sufixul tematic este -Ø, accentul rămâne pe rădăcină: cântă!, vezi!, dormi! etc. Verbele
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Verbele cu forme speciale la imperativ poartă accentul pe finală: desf°, adù, prezì! Verbul a veni, însă, are accentul pe rădăcină: vìno!; la fel compușii: revìno! La forma negativă a singularului, accentul cade pe sufixul tematic la verbele din tipurile flexionare I-III: nu cântà!, nu dormì!, nu coborî!, nu păreà! și pe rădăcină, la verbele din tipurile flexionare IV și V: nu trèce!, nu plșnge! etc. FORME ABSOLUTE ALE VERBULUITC "FORME ABSOLUTE ALE VERBULUI" Integrate categoriei Modului în edițiile anterioare
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
accentul pe rădăcină: vìno!; la fel compușii: revìno! La forma negativă a singularului, accentul cade pe sufixul tematic la verbele din tipurile flexionare I-III: nu cântà!, nu dormì!, nu coborî!, nu păreà! și pe rădăcină, la verbele din tipurile flexionare IV și V: nu trèce!, nu plșnge! etc. FORME ABSOLUTE ALE VERBULUITC "FORME ABSOLUTE ALE VERBULUI" Integrate categoriei Modului în edițiile anterioare ale Gramaticii Academiei și în gramaticile de autor, infinitivul, gerunziul, participiul și supinul sunt interpretate în ultima ediție
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Modurile sunt personale și nepersonale, iar, după funcțiunea pe care o au în propoziție, predicative și nepredicative.” (I, p. 215), „Modurile nepersonale și nepredicative șinfinitivul, gerunziul, participiul, supinulț nu exprimă persoana și nu formează predicatul; aceste moduri nu au forme flexionare care să indice persoana și numărul și au funcțiune de părți secundare de propoziție.” (I, 216) În noua ediție a Gramaticii Academiei se interpretează ca termeni ai opoziției categoriei Mod numai Modurile personale (predicative) (vol.I., pp.358-393).Modurile nepersonale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
care intră în relație de interdependență). Convergența celor trei factori în orientarea recțiunii duce la constituirea unor constante ale variațiilor, specifice sistemului sintactic al unei limbi. În structura sintactică a limbii române, recțiunea se caracterizează prin patru categorii de constante flexionare: 1. determinate de funcția sintactică a termenului lexical; atrăgând în sfera de desfășurare a predicației un nume (pronume), verbul îi impune acestuia cazul nominativ; „Piere în jocul luminilor / Saltul de-amurg al delfinilor.” (L. Blaga) „Îți plac fotografiile - la ceasul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
p.17) Relația de interdependență are rol determinant în organizarea enunțurilor sintactice verbale și verbal-nominale. Acest rol i-l asigură verbul prin caracterul dinamic al planului semantic și al structurii expresiei sale. În limba română, ca și în celelalte limbi flexionare, verbul este singura categorie lexico-gramaticală capabilă să dezvolte sensuri temporale în mod abstract, adică prin intermediul unei categorii gramaticale specifice. Dinamismul imanent al verbului îl face apt pentru dezvoltarea funcției primordiale a comunicării, predicația, funcție care implică situarea în timp, în timpul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
acordă și a relațiilor dintre aceștia. În limba română, acordul sau fenomene similare cu acordul se întâlnesc în următoarele situații (vezi DSL, s.v.): a) în grupul nominal, termenii cu flexiune dependenți de substantivul-centru se acordă cu acesta; b) în grupul flexionar (grupul verbal al unui verb la o formă flexionară finită), se face acordul în număr și persoană între subiect și verbul-predicat și în număr și gen între subiect și adjectivul nume predicativ sau predicativ suplimentar (predicat secundar); c) în grupul
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
I sunt masculine, cele din clasele II și III sunt feminine, iar cele din clasa IV sunt neutre; sunt și clase mai restrânse, care nu se conformează acestor reguli generale. Și substantivele animate pot fi repartizate în aceste patru clase flexionare, iar repartizarea lor pe clase ar prezice corect genul, pentru multe dintre ele. Astfel, s-ar putea considera că sistemul de gen din rusă este doar morfologic, nu morfologic și semantic. Dar sunt și multe substantive animate a căror încadrare
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Astfel, s-ar putea considera că sistemul de gen din rusă este doar morfologic, nu morfologic și semantic. Dar sunt și multe substantive animate a căror încadrare flexionară nu le-ar prezice corect genul. De exemplu, djadja ("unchi") se încadrează flexionar în clasa II (clasa substantivelor feminine), dar este de genul masculin, conform sensului său (cf. Corbett, 2006: 129). Astfel de exemple susțin caracterizarea sistemului de gen din rusă ca fiind unul mixt, semantic și morfologic. Potrivit lui Corbett (2006: 129), nicio
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
genuri nu se face semantic (dacă ar fi așa, ar trebui ca toate sau marea majoritate a substantivelor inanimate să fie de genul neutru), ci pe baze formale, morfologice. În GALR, substantivele din limba română sunt împărțite în zece clase flexionare sau declinări, în funcție de forma de singular pentru N-Ac, forma de singular pentru G-D și forma de plural. Fiecare clasă de declinare se include într-o clasă de gen: declinările I, II, III, VIII și IX cuprind substantive feminine, declinările
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
reflectă numărul de evenimente sau numărul de entități implicate în eveniment. Trăsăturile GV sunt dependente de caracteristicile morfosintactice ale GD subiect. Abia în absența unor trăsături morfosintactice ale subiectului, verbul își validează trăsăturile pe baze semantice. Nu putem lega numărul flexionar al GV de numărul de evenimente. Semantica unui GV plural este mai complexă, într-un mod comparabil cu semantica unui GD plural. Ajungem astfel la problema pluralizării predicatului. Începând cu Link (1983), substantivele la plural sunt analizate ca sume cumulative
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
poartă întotdeauna operatorul plural (aplicabil mai multor categorii), atunci trăsătura [plural] cea mai de sus trebuie să se mute din GD înainte ca interpretarea semantică să aibă loc. Mutându-se cât mai puțin posibil, ar putea deveni un centru verbal flexionar imediat mai jos de GD-ul său. În acest fel, un GD și-ar crea propria sa proiecție de acord, posibil deasupra altei proiecții verbale. Când trăsătura [plural] iese din GD-ul său, se obține un operator star care pluralizează
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
cunoscută sub numele de "ipoteza Flexiunii divizate" (split-Infl hypothesis) și pornește de la observarea poziției față de verb a negației și a adverbelor de tipul souvent, often ("adeseori"), în franceză și în engleză, contrastiv. Pollock afirmă că există (cel puțin) două poziții flexionare cu statut de centru unde verbul se poate ridica, nu una singură, cum se afirma până atunci. Cât despre natura celor două centre flexionare, aceasta este legată de trăsăturile care compun flexiunea verbală și care, în limbile romanice, sunt Timpul
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
often ("adeseori"), în franceză și în engleză, contrastiv. Pollock afirmă că există (cel puțin) două poziții flexionare cu statut de centru unde verbul se poate ridica, nu una singură, cum se afirma până atunci. Cât despre natura celor două centre flexionare, aceasta este legată de trăsăturile care compun flexiunea verbală și care, în limbile romanice, sunt Timpul și Acordul. Prin urmare, Acordul este considerat un centru, care are o proiecție maximală, cu specificator și complement, conform teoriei X-bară. Proiecția maximală a
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Acordul pronumelor cu antecedent nominal se diferențiază de acordul verbului sau al adjectivului prin configurațiile sintactice diferite: verbul și adjectivul se află într-o anumită relație sintactică cu nominalul-sursă, iar domeniul acordului îl reprezină o proiecția mximală - grupul nominal, grupul flexionar. Domeniul în care are loc acordul pronumelor anaforice nu este delimitat sintactic. Prin aceasta, acordul pronumelor anaforice este un acord non-canonic. Din acest motiv, este preferabil să se vorbească despre concordanța formală a pronumelor anaforice, pentru a limita termenul de
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Concluzii Acordul reprezintă covariația unidirecțională unor termeni ca urmare a relației sintactice dintre ele. În limba română, trăsăturile implicate în acord sunt genul, numărul, persoana (trăsături phi) și, discutabil, cazul (care poate fi doar atras în acord datorită sincretismului mărcilor flexionare). Din punct de vedere categorial, clasele de cuvinte implicate în acord sunt substantive, pronume, articole, verbe și adjective. Direcția acordului este de la nominal la verb sau la adjectiv. Relația de acord este una de dependență: trăsăturile verbului și ale adjectivului
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
exprimate la finalul cuvântului, nu în mijlocul său. Finalul formelor pronominale de diferențiere este marcat pentru trăsături phi. Conform regulii sintactice că trebuie marcată cât mai sus categoria cazului, este marcată pentru caz prima parte a cuvântului. Conform tiparelor morfologice, mărcile flexionare se atașează la finalul cuvântului. Prin interacțiunea celor două reguli, se ajunge la dubla marcare a cazului în aceste forme. Forma celorlaltor nu este rară în limbajul colocvial 21, însă utilizarea sa nu indică o tendință a limbii. 2.2
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
ordonanță, *o crocodil, *un personalitate c. *slugă supus, *decan realeasă, *deputat inteligentă, *ministru coruptă, *ordonanță supus, *manechin inteligentă, *crocodil agresivă, *personalitate binecunoscut Unele substantive foarte recent împrumutate în limba română, care încă nu au fost adaptate morfologic (complet) la sistemul flexionar al limbii române, acceptă și acordul formal, și pe cel semantic, atât al determinanților, cât și al adjectivelor. Substantivul babysitter, care poate avea referenți masculini sau feminini 29, are și o varianta colocvială adaptată sistemului morfologic românesc, cu sufixul moțional
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
recunoscut e meritoriu. Formele verbale nepersonale care pot ocupa poziția de subiect sunt infinitivul, gerunziul și participiul (cf. GALR, II: 343). Enunțurile cu gerunziu sunt frecvent reorganizate, prin avansarea subordonaților gerunziului în poziții sintactice ale verbului-predicat (verbul purtător al morfemelor flexionare de număr și persoană): (106) a. Se aude [apropiindu-se o mașină]. - GV apropiindu-se o mașină ocupă poziția de subiect al verbului predicat se aude; b. [Se aude o mașină] apropiindu-se. - GD o mașină este avansat în poziția
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
franceza orală contemporană reprezintă un acord fenomen de acord (această analiză apare la Culbertson și Legendre, 2008). (ii) Argumente tipologice, contrastive. Există limbi în care verbul se acordă cu complementul; relația dintre verb și complement este marcată afixal, prin mărci flexionare (de tip desinențial), așa cum tot afixal este marcat acordul predicat - subiect. O astfel de limbă este maghiara (limbă non-indo-europeană), unde există o conjugare obiectivă, pe lângă cea subiectivă. Cu alte cuvinte, verbul flexionează în funcție de subiect (conjugarea subiectivă) și în funcție de complementul direct
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
separată este motivată de faptul că sunt condiții și contexte diferite de dublare pentru cele două complemente. 4.1. Dublarea complementului direct 4.1.1. Criterii sintactice (i) Coocurența mărcilor de acord cu argumentul nominal care reprezintă sursa acordului Mărcile flexionare de acord pot fi coocurente cu argumentul nominal, iar cliticele și pronumele încorporate sunt argumente ele însele și nu pot fi coocurente cu un nominal argument care primește același rol tematic. Potrivit acestui criteriu, cliticul de dublare ar putea fi
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
văzut și am invitat la noi. 4.1.2. Criterii morfologice Criteriile morfologice de încadrare a elementelor clitice au fost propuse mai întâi de Pullum și Zwicky, 1983 (via Fuß, 2005). Acestea sunt menite a distinge între clitice și afixe flexionare. Ele se bazează pe observația generală că posibilitatea de combinare a unui cuvânt cu un clitic este guvernată de criterii sintactice, iar posibilitatea de a combina cuvinte (sau teme ale cuvintelor) cu afixe este de altă natură, morfologică sau lexicală
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
În schimb, rezultatele neregulate (forme neregulate, supletive etc.) sunt destul de frecvente în morfologia flexionară. Dacă observăm că elementul clitic are efecte puternice asupra formei sau a structurii morfologice a gazdei sale, probabil că el s-a transformat într-o element flexionar. În general, cliticele de dublare a complementului direct din română nu afectează forma sau structura morfologică a gazdei, prin urmare, conform acestui criteriu, nu putem spune că ele au devenit mărci flexionare. (iii) Golurile sau uniformizările din paradigmă Golurile sau
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
că el s-a transformat într-o element flexionar. În general, cliticele de dublare a complementului direct din română nu afectează forma sau structura morfologică a gazdei, prin urmare, conform acestui criteriu, nu putem spune că ele au devenit mărci flexionare. (iii) Golurile sau uniformizările din paradigmă Golurile sau uniformizările din paradigmă sunt mai frecvente sau mai obișnuite la mărcile flexionare decât la elementele pronominale. Conform lui Roberts și Roussou (2003: 180, via Fuß, 2005), dispariția distincțiilor de persoană și număr
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]