192 matches
-
politică, cât și biserica lucrau practic nedisimulat și la consolidarea propriei imagini, transmise prin structurile imaginarului colectiv, folosit ca modalitate de întărire politică a prestigiului și a autorității lor. Sub presiunea modelelor bizantine, de tipul cronicii lui Manasses și al hagiografiilor, trio-ul cărturăresc amintit selectează pentru cronici un corpus de informații cu o intensă circulație mai curând nescrisă. Prin alegerile lor, sunt puse în valoare zonele de coincidență ale imaginarului cult cu cel popular, fapt care atestă urmărirea de către autorii
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
se poate vedea și din analizele datorate lui Jacques Le Goff - un imaginar oglindit de numeroasele creații "literare"), în spațiul românesc, mai ales istoriografia, cărțile populare, legendele și miturile preiau și păstrează tipologia locală a eroicului (laic; pentru cel religios, hagiografiile). Presiunea evenimențialului și a politicii mereu defensive generează câteva dihotomii situate în centrul sistemului reprezentărilor imaginare, sub semnul mitului întemeierii. Între eroul civilizator și forțele externe distructive, între voievodul creștin și alteritatea păgână este figurată aceeași distanță ca între lumină
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
lor cultural-religioase și de textele istoriografice, a dus la analogia cu faptele marilor mărturisitori ai credinței, iar sacrificiul lor, motivat ideologic, a căpătat o valență sacră în imaginarul colectiv. Vocația eroică manifestată în spațiul vieții laice răspunde prin această alăturare hagiografiilor în care portretele de sfinți depășesc, prin dinamismul descrierii, canonul literar sau pe cel figurativ al picturii bizantine. Portretul lui Ștefan, realizat de Vasile Popovici la trei secole mai târziu și păstrat la Mănăstirea Putna, precum și figura lui Eustatie Plachida
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
Eustatie Plachida pot fi privite ca două reacții complementare la același fenomen: contaminarea dintre istorie și imaginar, într-un schimb fecund de semnificații ce înscriu personajele în paradigma puterii sacre. Proiecția arhetipală întâlnește din nou ipostazele culturale ale epocii, în hagiografii. Imaginarul oferă codului eroic structura de basm a inițierii - proba și depășirea acesteia -, atât în povestirile cronicărești (mai ales în letopisețele moldovenești, mai atente la traseul meritoriu al personajelor), cât și în paginile vieților de sfinți, acolo unde miraculosul irupe
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
sate și târguri, evul mediu a forțat și lumea românească să suprapună mental și simbolic inițierea din basme cu accederea, prin codurile eroicului, la statutul suprem de cruciat al credinței (din cronici), precum și la mitul sfântului ucigător de balauri (din hagiografii). Frecventele apropieri între mediile de cultură și de civilizație românești (livresc și popular, laic și religios) au dus și la combinații insolite în imaginarul colectiv și în creațiile artistice. În evul mediu românesc, palierul culturii minore asigură relația dintre "harta
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
Frecventele apropieri între mediile de cultură și de civilizație românești (livresc și popular, laic și religios) au dus și la combinații insolite în imaginarul colectiv și în creațiile artistice. În evul mediu românesc, palierul culturii minore asigură relația dintre "harta" hagiografiilor și cea a modelelor simbolice ale puterii, sintetizând, cum am văzut, în figura lui Alexandru Macedon - reperabilă și în literatura curții, și în legendele lumii rurale -, atât modelul constantinian, cât și pe cel autohtonizat al cruciatului și al eroului de
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
se află și figura voievodală și tot pe schemele gândirii populare, chipul boierului devotat, modelul monahal (Daniil Sihastrul) și prietenul nobil și credincios din cărțile de aventuri. Scrieri traduse și filtrate de sensibilitatea cărturarului "autor", romanele cavalerești, lucrările sapiențiale sau hagiografiile au toate o finalitate pedagogică, întărind în imaginarul colectiv memoria exemplarității și a eroicului. În această lumină așez tema reconsiderării istoriei și locul ocupat de ea în discursul secolului XVIII, în care se remarcă atitudini de tipul celei a lui
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
la spațiile închise atât viața cotidiană, cât și manifestările sensibile, conform codurilor legiuitoare. Surse importante sunt (în același timp și normative morale) Biblia, Ecclesiastul și Leviticul, textele patristice, scrierile bizantine (Cronica lui Skilitze, Viața lui Philateros, Cronica lui Psellos) și hagiografiile, care condamnă, prin afirmarea în compensație a virtuților eroului glorios, "anti-modelul" feminin (așa cum aflăm și din scrierea lui Dosoftei, Viața și petreacerea svinților). Spațiul românesc, precum și celelalte din "familia" ortodoxă, departe de occidentul inchiziției, operează diferit cu morala creștină; o
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
anti-modelelor, dimpotrivă, ajung să țină de insolit și de senzațional, imediat sancționat. Viziunea românească, fie și în legătură cu cotidianul, impune tot prototipul biblic (Fecioara, Sfânta Ana), prelucrat de Bizanț (megalo-modelul împărătesei Elena, urmat în cazul mamelor unor domnitori) și reflectat în hagiografiile feminine (Sfânta Vineri, Sfânta Paraschiva etc), larg difuzate în toate mediile socio-culturale. Viața de curte și tema iubirii nu sunt reprezentate în spațiul românesc precum în artele occidentale (nici măcar pentru a preamări virtuțile eroului) și nici nu se acordă importanță
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
de a imagina și de a crea în jurul temei erotice; în schimb, un unic și penitent chip, cel feminin, este prins în imaginarul dominat de modelele masculine, mobilizate politic și militar, fidele în credința creștină, orientate doar către menținerea puterii. Hagiografiile, catehismele, scrierile lui Antim Ivireanul, precum culegerile de legi, mențin și ele, cum altfel?, acuzațiile generice aduse naturii păcătoase a femeii. Întreaga viață personală, atât cât i se îngăduia, îi este sever controlată de dogmă, care își extinde puterea astfel
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
discursului clerical, femeia este așezată mai aproape de diavol decât de bărbat, care se sustrage pe cât posibil de sub incidența păcatului adamic. Aparițiile supranaturale sunt de factură diferită, conform tipologiei trasate de Todorov, în funcție de prezența divinității. Între fabulosul popular, mirabilul creștin al hagiografiilor, miraculosul apocaliptic și fantasticul Alexăndriei, imaginarul puterii nu percepe mari diferențe de substanță, el concentrându-se pe afirmarea masculinității și pe miturile corespondente. Tipologia feminină este tratată mult mai fantezist, dat fiind că, în imaginar, ea își găsește locul mai
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
textului medieval tot ca pe un poliedru, al cărui centru absolut ar putea să fie, la o primă vedere, puterea. Interpretările dezvoltate și urmărite minuțios în opera sa științifică din prima parte a carierei, în monografii și în studii dedicate hagiografiei, istoriografiei, prozei oratorice, pareneticii sau fenomenelor culturale păreau să fi acoperit, practic, întreaga mărturie scrisă despre evul mediu local. În definitiv - s-ar întreba astăzi chiar și un student la filologie -, ce se mai poate scrie despre aceste vechi texte
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
ce i se cuvine”, altfel spus, „cel ce se poartă cu dreptate”. „Cuvios” este însă un termen opac pentru cititorul de astăzi, care îl înțelege eventual, când se referă la om, în sensul de „evlavios” sau, în sensul tehnic al hagiografiei ortodoxe, „sfânt care nu a fost martirizat”. De bună seama, traducerea cu „sfânt” a fost o soluție de disperare, pentru că în text hósios e precedat de sinonimul sau, díkaios. Considerăm totuși că ar trebui căutat mai degrabă un sinonim al
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
orgolioasă în propria superioritate care-i girează actul acuzator, negarea prin ridiculizare, prin demascarea făcută cu o mânie abia reținută: "Râsul său nimicitor face să explodeze ca niște baloane de săpun toate închipuirile vidului, de la demagogia vorbelor deșarte și umflata hagiografie națională, până la falsa cultură, falsul civism, falsa prietenie și falsul amor"77. Conștient de opoziția dintre creația sa și direcția artistică majoritară, Caragiale este refractar conformismului superficial, demascând necruțător impostura artistică. Atitudinea sa de izolare, asociind respingerea nonautenticului, este fructificată
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
numiților "truditori ai viilor"91, așa cum o arată și devoțiunea lor față de toți sfinții podgoreni. În creștinismul medieval, toate breslele își alegeau un sfânt patron însărcinat cu protejarea lor. În timp ce, de obicei, un singur sfânt tutelar patrona ansamblul unei profesii, hagiografia catolică propune un număr impresionant de avocați ai vinului. E adevărat că data la care fiecare sfânt este prăznuit corespunde unor momente "critice" ale ciclului vegetativ, ceea ce presupune invocarea unei protecții speciale: astfel, spre exemplu, sfântul Vincent (diacon în Zaragoza
Civilizatia vinului by Jean-François Gautier [Corola-publishinghouse/Science/915_a_2423]
-
estetismul duplicității, destinul individual privit ca teleologie mistică) ar explica predilecția pentru cultivarea romanului hagiografic sau a celui „secret” (cele două cronici ale lui Procopiu din Cezareea); scenariul călătoriei și imaginarea schemei „aventurii personalității” sunt întrupate, în maniere specifice, în hagiografie, romanul arab, monogatari, romanul medieval al căutării Graalului, ajungându-se până la parodierea eposului cavaleresc, ca la Cervantes. Și ca romancieră, R. își asumă o miză dificilă. Timpul celor aleși (1999), varianta necenzurată a romanului Totdeauna toamna (1988), se prezintă ca
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289393_a_290722]
-
și a salvat via cu rugăciunile sale; măgărușul sfântului Martin ar fi inventat tăiatul viei păscând într-o podgorie; sfântul Vincențiu era diacon și avea îndatorirea de a turna vinul în potir în timpul sfintei liturghii, etc. De fapt, toată această hagiografie ascunde probabil alte realități mai vechi, după cum o dovedește studiul calendarului. II. Sfinții ocrotitori ai viticultorilor 31 Cei aproximativ treizeci de sfinți ocrotitori ai viticultorilor în Franța pot fi clasificați în funcție de bresle, de regiuni și de calendar. Printre aceștia se
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]