617 matches
-
privind doctrina Treimii care îl privește pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism. Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu în islam, deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulți musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea Sa bidimensională sau tridimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin atributele divine menționate în Coran, cunoscute drept "cele mai frumoase nume
Islam () [Corola-website/Science/296539_a_297868]
-
în Anglia. Când tatăl ei a încercat să boteze fiica cea mică a Annei în credința catolică, Anna a izbucnit în lacrimi. "Biserica de la Roma este rea și periculoasă", i-a scris ea surorii sale, "ceremoniile lor - cele mai multe dintre ele - idolatrie de-a dreptul." La începutul anului 1687, în doar câteva zile, Anne a suferit un avort spontan, soțul ei s-a îmbolnăvit de variolă și cele două fiice ale lor au murit de aceeași boală. La sfârșitul anului, Anna a
Anna a Marii Britanii () [Corola-website/Science/312548_a_313877]
-
-lea) și de sensul dorit de autor (păstrarea fidelilor creștini tentați de riturile iudaismului), nu de alta, dar Gură-de-Aur însuși se face vinovat de o astfel de eroare, când din sensul original de lecție istorică pentru un popor nărăvit la idolatrie de sclavia egipteană, care rătăcește dar este iertat, el face din povestea Ieșirii (cap. 32) despre vițelul de aur, o explicație “anacronică” a reticenței evreilor de a-l accepta pe Iisus ca Mesia, “într-un context istoric necuviincios”. De la nici un
Ioan Gură de Aur () [Corola-website/Science/302162_a_303491]
-
traduce cu "stejar". (Cuvântul ebraic "alon" însemnă stejar, și cuvintele se înrudesc Căci se vor rușina de terebinții pe care i-au dorit; și vor roși de grădinile pe care le-au ales;" (Isaia 1:29. Se poate referi la idolatria asociată cu lemnul de copaci, căci de altfel în Septuaginta și Vulgată cuvântul este tradus cu "idolii", ca forma plurală a lui "El": אֵלִים, "eilim".) Terebinții mai sunt menționați în trei capitole succesive ale Cărții Facerea
Pistacia palaestina () [Corola-website/Science/330318_a_331647]
-
acestor biserici va fi răspândită în întreaga lume creștină. Pictura paleocreștină atinge apogeul între secolele al III-lea și al IV-lea. La început (secolul al II-lea), creștinii văd în pictură doar o amintire a păgânismului, un mijloc de idolatrie, ceea ce duce la un refuz categoric al imaginii pictate. Ulterior, sub influența artei figurative greco-romane, creștinii recurg la pictură sau mozaic pentru decorarea caselor, catacombelor sau primelor biserici, considerându-le mijloace de educație în spirit creștin. Primele imagini folosite de
Arta paleocreștină () [Corola-website/Science/315179_a_316508]
-
sunt trimiși de către cele două puteri. Elisabeta I are un schimb de scrisori cu sultanul Murad al III-lea și într-una din ele sultanul scrie că "Islamul și religia protestantă au mai multe în comun decât catolicismul, deoarece resping idolatria" și îi propune o alianță. Spre disperarea Europei catolice, Anglia exportă Imperiului Otoman plumb și staniu, necesare pentru fabricarea armelor și munițiilor. Elisabeta I a luat în serios operațiile militare comune cu Murad al III-lea, în timpul războiului cu Spania
Elisabeta I a Angliei () [Corola-website/Science/298884_a_300213]
-
Mu'ammar, cu sprijinul căruia a implementat câteva idei reformiste. Citând învățăturile care interzic cultul mormintelor l-a convins pe ibn Mu'ammar să niveleze mormântul venerat al lui Zayd ibn al-Khattab, unul dintre companionii Profetului Muhammad, pe motiv de idolatrie. De asemenea a ordonat lapidarea femeilor care au comis adulter, organizând personal uciderea cu pietre a unei femei care a mărturisit acest păcat. Aceste acțiuni au atras atenția lui Sulaiman ibn Muhammad ibn Ghurayr, din tribul Banu Khalid care avea
Muhammad Ibn Abd al-Wahhab () [Corola-website/Science/330939_a_332268]
-
Medina urmează această chemare. Abd al-Wahhab emfatizează în doctrina sa unitatea lui Dumnezeu, "tawhid" (Arabă: توحيد) în contrast cu "širk" (Arabă: شرك), definită ca actul de asociere a oricărei persoane sau oricărui obiect cu puteri care trebuiesc atribuite doar lui Dumnezeu practicarea idolatriei și politeismului, deificarea oricui sau a orice altceva decât pe Dumnezeu. El a condamnat actele specifice pe care le-a considerat ca fiind o eschivare de unicitatea lui Dumnezeu, precum ofrande și rugăciuni la morminte sau sfinți, ritualuri de rugăciune
Muhammad Ibn Abd al-Wahhab () [Corola-website/Science/330939_a_332268]
-
scrierile lui Ilarion, un obscur călugăr rus a cărui opinie era că repetarea "rugăciunii inimii", departe de a fi o simplă invocație creștină, "radiază sfințenie". O parte din călugării de pe muntele Athos au privit asta ca fiind o formă de idolatrie, în Biserica Ortodoxă Rusă însăși existând teologi critici în ce privește conflictuala teză a lui Ilarion. Disputa teologică între călugări și oameni ai bisericii a decăzut repede în conflict deschis și violență, așa cum istoria ne arată că s-a întâmplat prea des
Muntele Athos () [Corola-website/Science/297346_a_298675]
-
de ambe sexe)”, criticul riscând o comparație ce nu uimește: „În relațiile dintre cei doi mari prieteni (I.L. Caragiale și Delavrancea, n.n.), Delavrancea a fost, netăgăduit, superior prin sinceritate și dăruire”. Încă o dovadă că biograful nu cade, așadar, în idolatrie. Corectitudinea morală este, pentru el, o calitate ce nu poate fi înlocuită de nimic. Itinerar critic cuprinde puține exegeze critice propriu-zise. Este o operă de erudiție și, de la un anumit punct, opera unui moralist care știe să descopere amănuntul înveselitor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286258_a_287587]
-
vezi controversa de la Valladolid, În cadrul căreia Bartolomeu de Las Casas le-a pledat cauza), a acceptat că și ei sunt bărbați și femei și, prin urmare, a justificat acțiunile prin datoria de a le salva sufletele, de a lupta Împotriva idolatriei, ignoranței și infantilismului lor, precum și Împotriva sacrificiilor umane pe care le practicau! Și ei erau oameni, desigur, dar de un nivel inferior: există, se considera pe-atunci, oameni pe care Dumnezeu i-a condamnat să rămână sclavi, care sunt servili
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
mai importantă chiar decât cifrele de afaceri ale industriei spectacolului: această schimbare se traduce În termeni de reprezentări sociale și de practici cotidiene. La imageria specifică tineretului trebuie să adăugăm funcția de adunare de tip aproape religios proprie acestor curente. Idolatria, admirația pentru purtătorii de mesaje uneori umanitare, adesea universale, cum sunt considerate vedetele, fac să reapară o nevoie fundamentală de credință la nivelul maselor. Rock-ul este așadar, și În acest sens, un factor ce activează speranța, adevărul și sinceritatea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
că niște frați Întru consum rock, rap sau techno asemenea cu toțiceilalți ar putea să aibă acces la o astfel de dimensiune, sacră, sursă de respect și de influență. Este și motivul pentru care păstrează În cadrul său această normă egalitară. Idolatria Îi apare ca o metodă de a rămâne sudată, de a alunga orice dorință de diferențiere din rândurile sale. Orice istorie a mișcărilor muzicale mai mult sau mai puțin alternative este străbătută de această pasiune ambivalentă (Chastagner, 1998). Ideea că
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
de laudă la cel întru Sfinți, Părintele nostru Eustație, arhiepiscopul Antiohiei celei Mari, III, în vol. Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, p. 391) „Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credință, pe când ereziile, înșelăciunile și idolatria să aibă parte de liniște. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, și pe de altă parte, să se vădească faptul că, deși prigonită, credința adevărată sporește și se
Despre credinţa ortodoxă şi despre erezii by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/129_a_440]
-
indiferent de conjuncturi, chiar dacă aprecierile au oscilat periculos, înclinând spre o negativitate agasantă, insuficient argumentată și simplificatoare, după 1989. Nu fac parte dintre aceia care cred că personalitatea călinesciană, cu complexitatea și performanțele cunoscute, trebuie să constituie, obligatoriu, obiect de idolatrie, dar nici nu cred că idiosincrasia e o dovadă de cunoaștere mai profundă, mai inteligentă și mai justificată decât admirația. În fond, toate părerile contrarii despre ce atitudine ar fi onest să adoptăm față de o mare personalitate a culturii românești
Cronologia Publicisticii călinesciene by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8654_a_9979]
-
postbelică. Mărturisesc că m-am apropiat cu o oarecare prudență de documentele privindu-l pe Constantin Noica, editate de Dora Mezdrea, în aceeași serie „Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității", sub titlul Noica și Securitatea (I) *. Nu din idolatrie față de filosof, nici de frica unor dezvăluiri ruinătoare ale efigiei sale morale. Eram însă deja prevenit, din lectura mai multor ediții similare, asupra incredibilei capacități a fostei Securități de a mistifica, de a jongla cu nume de cod și identități
Noica în dosarele Securității by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6017_a_7342]
-
face referire la un rege creștin, al cărui nume nu este indicat și nici țara de origine. Despre acesta se povestește că ajunge să se convertească, ocazie cu care mulțumește lui Dumnezeu pentru faptul că nu a căzut în patimile idolatriei pe care creștinismul le propagă. Ultimul capitol este denumit „The Ressurection” și face referire la învierea tuturor musulmanilor înainte de Ziua Judecății. În acest context, se prezintă cu arhanghelul Sarafil anunță sfârșitul lumii iar Arhanghelul Gabriel îl desemnează pe Husayn (fiindcă
Ta٬ziya () [Corola-website/Science/329377_a_330706]
-
unui Dumnezeu altul decât mine; să nu-ți faci statui sau portrete... ca obiecte de cult". Oratorul principal era rabinul din Verona care a vorbit mult prea mult evocând în serie părerile unor autori, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, condamnând idolatria, fără să fi reușit să elaboreze o teză la un nivel minim de abstracțiune inspirată din opiniile dascălilor săi. M-a jenat lipsa de tact a tânărului rabin care s-a dovedit incapabil să menajeze sensibilitatea creștină și a bisericii
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
Poate tipul a fost un timid...“, am intervenit, fără entuziasm. N-am primit nici un răspuns. Discuția s-a reluat ca la grefier, când se șterge o frază din gura martorului. „Poate reverendului nu-i plăceau reprezentările sau se temea de idolatrie sau discipolat. N-ar fi fost un lucru nemaiântâlnit la 1760; chiar dimpotrivă. Clerul britanic nu tolera actele de iconolatrie, iar portretele laice intrau în categoria asta.“ „Tu știi mai bine. Da’ de ce n-avem nici măcar un portret religios? Astea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nu este doar o acțiune umană. Sfârșitul exilului nu trebuie forțat, pentru a nu nega salvarea. Căința desăvârșită este cea care va atrage ca un magnet timpul mesianic, căci Mesia este căința desăvârșită. Un paradox aparent, care protejează iudaismul împotriva idolatriei. Exilul este deci oportun pentru celălalt, deci salvator. Iar în planul cel mai de sus, Mesia nu este scopul Istoriei, ci însăși transcendența acesteia ! În fine, încă o notă care mi s-a părut foarte interesantă: limba ebraică cuprinde mai
Fals jurnal de căpşunar by Mirel Bănică [Corola-publishinghouse/Memoirs/1440_a_2682]
-
de Sion, de Bolintineanu, de toate somitățile cugetării române, mai ales de poeți, celebrează cu emfază Noua direcție inaugurată risum teneatis de d. Bodnărescu, Eminescu, Iacob Negruzzi și tutti quanti!" Ce a urmat, se știe. Receptarea poetului a oscilat între idolatrie și defăimare. Dar niciodată Eminescu n-a fost atât de contestat ca după 1989, de către "revizioniști" furibunzi, care au înțeles imperativul revizuirii în chipul cel mai deplorabil, ca pe vremea proletcultismului, după criterii îndeosebi extraestetice, politico-partinice. Theodor Codreanu (care respinge
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
odată și-odată, cu această "făcătură", cultul lui Eminescu, un cult din care, la început, ar fi avut de câștigat, zic ei, și mentorul și Direcția nouă... Unii dintre aceștia chiar nu văd altă soluție decât "delenda" pentru totdeauna cu "idolatria mortifiantă" (Z. Ornea) care, vorba deceniului "Șase" (din veacul încheiat), astăzi, mai mult ca oricând, "așa și pe dincoace", ca să fim și noi, în sfârșit, "așa și pe dincolo"!... (Nu-i mai amintim cu nume și prenume, deși Mircea Cărtărescu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
subțire (o va demonstra și în alte cărți: Complexul Bacovia și Duminica Mare a lui Grigore Vieru). Cărțile în pronunțare sunt un discurs informat și bine articulat, împotriva celor care, vorbind de cultul (și mitul) Eminescu, consideră această realitate drept "idolatrie mortifiantă", mereu dăunătoare și care, după opinia lor, trebuie să înceteze. Cele 31 de capitole ale ultimei cărți, cu sau fără voia "europenilor" nerăbdători, reprezintă încă o statuie cu identitate valorică, a poetului Mihai Eminescu. O statuie care se numără
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
prezența molcomă și scrisul polemic sprinten, spiritul critic moldovenesc și hărnicia ieșită din comun.] Discutând despre mitul Eminescu, automat exegetul intră în dispută cu demitizanții de diverse categorii și vârste, dar are în vedere și cultul fanatic, exaltarea fără discernământ, idolatria nătângă, precum și cultul "oficial", contrafăcut și interesat anexionist. Mitul este viu, reformator, iar sacrificarea are cel puțin o dublă conotație: de autosacrificiu, cu diverse nuanțe, și de victimizare, sacrificarea de către ceilalți, tot în diferite ipostaze, de la obsedata respingere a mitizării
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
73) pentru tot ce va urma. Cu certitudine însă (și demonstrația d-lui Codreanu e fără fisură) n-a urmat un vid intelectual în existența eminesciană. Omul sacrificat a ieșit creator la rampă, așezând premisele unui mit transformator. Adevărat, fanatismul, idolatria mortificantă întrețineau (vom vedea cu ce consecințe) "biserica Eminescu". Dar "orgiile" pe care le denunța canonicul blăjean incriminând "grandomania unei direcțiuni" sau "infecția" despre care, oripilat, amintea Aron Densusianu în Literatura bolnavă n-au șubrezit interesul pentru nefericitul poet. După cum
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]