1,501 matches
-
din bibliotecă". O altă carte de sertar este Jurnalul unui cobai a lui Miron Radu Paraschivescu, publicată într-o primă variantă în Franța, cu sprijinul vechiului său prieten, Virgil Ierunca, în 1976, la cinci ani după moarte. Încredințată lui Virgil Ierunca în 1967, în urma unei vizite la Paris, va fi publicată sub titlul Journal d'un hérétique. Apărută la Editura Dacia în 1994, din "chintalele de hîrtie mîzgălită", Jurnalul unui cobai cuprinde numai perioada 1940-1954, deși a fost ținut aproape fără
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
de la o societate liberă la regimul de "democrație populară". Lista cărților apărute în aceste condiții ar putea fi continuată, multe fiind semnificativ importante pentru valoarea lor literară, între autori am putea enumera pe: N. Carandino, Nichifor Crainic, Teodor Mihadaș, Virgil Ierunca, Paul Goma, Gheorghe Ursu, N. Mărgineanu, Marcel Petrișor, Gleb Drăgan sau Elisabeta Rizea. O adevărată instituție care vrea să aducă la lumină adevărul despre perioada comunistă, dar și despre rolul de poliție politică a Securității este Memorialul Sighet, inițiat de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
naturii în veșnică mișcare și dezvoltare, esența ei. Astfel problema ontologică a fost dezlegată fără evadare în metafizic". Cît de simplu ne-a scăpat marele critic de complicata și greoaia metafizică! Între cei atacați în "Contemporanul" se află și Virgil Ierunca, criticat pentru maniera în care a prezentat literatura română în Enciclopedia Pleiade. În răspunsul său, publicat în "Caiete de dor", în 11 iunie 1957, asistăm la execuția fără replică, elegantă și ironic-amară a Deputatului, Academicianului, Activistului etc., G. Călinescu. Între
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
omul politic devoră oportunist și sistematic pe omul de cultură" pînă la neantizarea celui din urmă. Nimeni nu cred că și-a propus demolarea lui G. Călinescu. Ar fi imposibil față de o operă de incontestabilă înălțime, dar, cum spune Virgil Ierunca, "un mare scriitor nu trebuie fetișizat, devenind prilej de mitologie și hagiografie". Va fi întotdeauna de preferat adevărul decît eludarea cu bună știință, sau din dorința de a nu "deforma" imaginea, a complexului, a plămadei, nu totdeauna demnă, din care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
de preferat adevărul decît eludarea cu bună știință, sau din dorința de a nu "deforma" imaginea, a complexului, a plămadei, nu totdeauna demnă, din care sînt alcătuiți, prea adesea, marii creatori. (Convorbiri literare, nr. 6, iunie 7, iulie, 1999) VIRGIL IERUNCA, O CONȘTIINȚĂ CRITICĂ A EXILULUI Pentru români, pentru toți cei din țară supuși abuzurilor fără de număr ale dictaturii, vocile Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, ascultate totdeauna pe ascuns (să nu uităm că pentru astfel de gesturi s-au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
alcătuiți, prea adesea, marii creatori. (Convorbiri literare, nr. 6, iunie 7, iulie, 1999) VIRGIL IERUNCA, O CONȘTIINȚĂ CRITICĂ A EXILULUI Pentru români, pentru toți cei din țară supuși abuzurilor fără de număr ale dictaturii, vocile Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, ascultate totdeauna pe ascuns (să nu uităm că pentru astfel de gesturi s-au executat ani mulți de pușcărie politică) la singurele posturi de radio unde puteam auzi adevărul, altul decît cel servit de Ministerul orwellian al Adevărului, reprezentau glasul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
că pentru astfel de gesturi s-au executat ani mulți de pușcărie politică) la singurele posturi de radio unde puteam auzi adevărul, altul decît cel servit de Ministerul orwellian al Adevărului, reprezentau glasul suprem al conștiinței civic-morale și estetice. Virgil Ierunca este unul din puținii critici aflați în exil care a monitorizat cu acribie viața literară și culturală națională din perioada regimului comunist, pe toată întinderea lui. Nimeni din cei semnificativi, indiferent dacă erau poziționați pe grila sa etică și estetică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
toată întinderea lui. Nimeni din cei semnificativi, indiferent dacă erau poziționați pe grila sa etică și estetică la plus sau la minus, nu a scăpat ochiului vigilent și corect al celui care urmărea actualitatea românească. Fără Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, alta ar fi fost înfățișarea literaturii și culturii naționale din deceniile totalitare, cu mult mai tristă, cu totul, bănuim, copleșită de "comandamentele" ideologice. Pentru Gheorghe Grigurcu, cei doi critici "marchează o etapă majoră a evoluției criticii românești, care s-ar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
Cistelecan ("Vatra", 277/1994), remarcă, la adresa celui care prezenta Povestea vorbei, că "a fost sanitarul moral al culturii noastre postbelice. Dar acțiunea sa morală crește în interiorul unei strălucite competențe critice și se naște din ea. Critica e, și pentru Virgil Ierunca, o formă de dragoste. Cea mai exigentă și cea mai inconfortabilă. Fără această competență critică, deopotrivă de gust și suplețe analitică, Virgil Ierunca ar fi fost un moralist al culturii sau, și mai rău, un predicator de principii. El a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
morală crește în interiorul unei strălucite competențe critice și se naște din ea. Critica e, și pentru Virgil Ierunca, o formă de dragoste. Cea mai exigentă și cea mai inconfortabilă. Fără această competență critică, deopotrivă de gust și suplețe analitică, Virgil Ierunca ar fi fost un moralist al culturii sau, și mai rău, un predicator de principii. El a făcut însă din amîndouă, un binom indestructibil, o funcție nu doar implicînd-o pe cealaltă, dar și intensificîndu-se reciproc." O acută prospețime etică îi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
îi dublează, îi însoțește totdeauna studiile și articolele sale critice, unde se manifestă ca un critic literar și culturolog de indiscutabilă competență. Cum sublinia Monica Spiridon, într-un articol din "Luceafărul" (3/256, 24 ianuarie 1996), în cărțile lui Virgil Ierunca, vom afla cuvinte-cheie: demnitate, suferință, responsabilitate, adevăr, toate în numele României reale (cum ținea autorul să precizeze, de cîte ori era cazul), nu a celei comunizate și desfigurate prin bolșevizare. Un alt cuvînt-cheie, pe care ar trebui să-l adăugăm, este
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
cuvinte-cheie: demnitate, suferință, responsabilitate, adevăr, toate în numele României reale (cum ținea autorul să precizeze, de cîte ori era cazul), nu a celei comunizate și desfigurate prin bolșevizare. Un alt cuvînt-cheie, pe care ar trebui să-l adăugăm, este datoria. Virgil Ierunca are o înaltă conștiință a datoriei față de neamul său, de cultura națională, de destinul Țării. Cum afirmă criticul: "nici unul dintre scriitorii români care se exprimă în libertate, rupți de țară, n-a reușit ca Mircea Eliade să condenseze tragicul într-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
români care se exprimă în libertate, rupți de țară, n-a reușit ca Mircea Eliade să condenseze tragicul într-o icoană, nefericirea în poveste, suferința în frescă. Mircea Eliade și-a făcut datoria". La fel putem spune și despre Virgil Ierunca: și-a făcut datoria. Astfel, pentru a-l cita tot pe el: "În această "noapte" strigă răzbunați parcă și Mircea Vulcănescu și Dan Botta și Constantin Noica și Paul Sterian, toată generația lui Eliade, îngropată cu zile, în ceasul cel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
și Al. Cistelecan, în același articol, cea mai solicitată funcție a autorului Fenomenului Pitești a fost, indiscutabil, cea de instanță morală, dotată ca un radar moral ultrasensibil, ce nu a cunoscut nicicînd oboseala sau blazarea. Prin articolele sale critice, Virgil Ierunca a propus o altă scară de valori în literele românești, mult mai aproape de adevăr decît cea impusă de partidul comunist. Prin tezele și antitezele de la Paris, susținute la postul "Europei libere", cel care a scris Dimpotrivă a impus o adevărată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
să vină". Și tot aici, se precizează că a fost, între altele, "criticul de întîmpinare absolut necesar al epocii de confuzie ideologică pe care am străbătut-o". După cutremurătoarea carte-document, Fenomenul Pitești (1990), privind universul concentraționar autohton, în țară Virgil Ierunca va publica Românește (1991). Ambele volume fiind tipărite cu ani în urmă în străinătate. Românește este pentru autor "o parte din bilanțul-confesiune al unui intelectual care a trăit în exil tragedia comunismului înscăunat în România de Armata Roșie". Cartea nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
astfel neglijînd "aspecte fundamentale ale procesului creator, mai precis gustul estetic, care "leagă creația de cultură și de complexul istoric al vieții spirituale"". Un alt important scriitor, Vasile Voiculescu, autentic poet religios, este portretizat și caracterizat în scurt de Virgil Ierunca. Emoționantă este relatarea vizitării poetului bolnav, bătrîn, înfrigurat de către Tudor Vianu, ce încerca a-l "ispiti" să publice cîteva poeme în presa vechiului regim. Estetul va fi refuzat cu un nu atît de categoric, încît acesta a trebuit să părăsească
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
și destinul nostru, ce trebuie convertit în libertate, nu e un cuvînt, ci Cuvîntul nostru de pe urmă". O sintagmă mult vehiculată după '89, este folosită, cred, în premieră, cînd vorbește de criptocomuniști, în articolul despre Revoluția maghiară din 1956. Virgil Ierunca nu s-a considerat niciodată hirotonit de cineva "cu căderea judecății sau cu aruncarea pietrei", dar a crezut neclintit că prin tăcere ar necinsti libertatea. Ca atare, a simțit ca o datorie necesitatea de a mărturisi, chiar cu riscul de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
întreabă: Cine mai poate susține chiar în treacăt și neștire că în numele talentului, Tudor Arghezi poate să-și facă de cap și de cuvînt?", cînd potrivitorul de cuvinte se pronunță, în fața Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române pe care Ierunca o supranumește: parlamentul căderii și căzăturilor românești, astfel: În scrierea noastră veche, statornicirea altor temelii se numea Descălecare. Descălecătorii sînt aici, în fruntea Marii Adunări Naționale: ei se numesc: PARTIDUL". Condamnarea lui Arghezi se face și în numele a ceea ce Virgil
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
o supranumește: parlamentul căderii și căzăturilor românești, astfel: În scrierea noastră veche, statornicirea altor temelii se numea Descălecare. Descălecătorii sînt aici, în fruntea Marii Adunări Naționale: ei se numesc: PARTIDUL". Condamnarea lui Arghezi se face și în numele a ceea ce Virgil Ierunca a susținut că este poezia: "Noi sîntem dintre aceia care cred că poezia nu este și nu poate fi o simplă pritocire de "cuvinte potrivite". Că găteala vorbei e cu totul altceva decît povestea vorbei. Că povestea aceasta e gravă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
propria lui vocație". Ce înspăimînta, între altele, ideologia totalitară, sînt îndeosebi filosofia și poezia. Unul din "comandamentele" vremii a fost exilarea, anihilarea pe toate căile și prin toate mijloacele a acestora. Panica puterii bolșevice era firească, "fiindcă, ne explică Virgil Ierunca, filosofia, de cînd s-a pomenit, a pus pe om să întrebe în libertate despre adevăr. Panică tot atît de firească, fiindcă poezia apare în spațiul acela de har și tăcere ce ia naștere după întrebarea, răspunsul sau lipsa de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
cuvînt, poemul." Or, libertatea, după cum știm toți cei care am trăit pe viu realitățile socialismului, este un păcat originar pentru mentalitatea comunistă. Cînd va vorbi, într-o altă carte, de Al. Busuioceanu și despre propensiunea sa lirică, din exil, Virgil Ierunca are prilejul, încă o dată, a sublinia prielnicia poeticului în exil, "în acest spațiu de ruptură și dor, de priviri mari, climat prin excelență al "veșnicei întoarceri" pregătește, anunță și așteaptă apelul poetic". El, alături de Al. Busuioceanu, respinge "arta fără scop
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
străine". Probabil asta a și fost cauza pentru care în momentul cînd ajunge în capitala Franței, în urma unei burse acordate de acest stat, la sfîrșitul lui 1946, va prefera să rămînă în exil. Și în tot acest nesfîrșit exil, Virgil Ierunca nu și-a pierdut, ca mulți alții, nici o clipă credința că va veni ziua sfîrșitului, cînd comunismul se va prăbuși. Criticul din volumul Subiect și predicat (1993) a urmărit cu obstinație să umilească uitarea, memoria fiind mereu sub spectrul obnubilării
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
că "estetică fără etică nu se poate". O viziune sintetică asupra artei românești îi prilejuiește autorului tezelor și antitezelor de la Paris eseul despre G.M. Cantacuzino. Caracteristica esențială a artei naționale este "discreția, lipsa de trufie, cu un cuvînt, măsura". Virgil Ierunca este și un admirabil portretist al celor care nu mai sînt și nu numai; de altfel, un capitol din Subiect și predicat poartă numele: Prieteni care au fost. Exilul, un tărîm de inițiere și de probă, a avut România ca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
nu numai; de altfel, un capitol din Subiect și predicat poartă numele: Prieteni care au fost. Exilul, un tărîm de inițiere și de probă, a avut România ca o obsesie cronică, nu numai pentru Mircea Eliade, ci și pentru Virgil Ierunca. "A fi obsedat de România în exil însemna pentru Virgil Ierunca o probă de sănătate morală și de responsabilitate spirituală". Rezistența politică prin cultură, propovăduită în exil de Mircea Eliade, va migra și în țară ca o cale de a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
numele: Prieteni care au fost. Exilul, un tărîm de inițiere și de probă, a avut România ca o obsesie cronică, nu numai pentru Mircea Eliade, ci și pentru Virgil Ierunca. "A fi obsedat de România în exil însemna pentru Virgil Ierunca o probă de sănătate morală și de responsabilitate spirituală". Rezistența politică prin cultură, propovăduită în exil de Mircea Eliade, va migra și în țară ca o cale de a rezista în fața tăvălugului ideologic. Cu trecerea anilor, nu se mai poate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]