309 matches
-
și jocuri cu funcție de simulare a motricității. După Albu (1971, p. 111-125), jocurile se împart în trei grupe, și anume: A. jocuri formative, B. jocuri sportive elementare, C. jocuri sportive. A. Jocurile formative Jocurile formative se împart în: a. jocuri imitative - în care se reflectă momente din viața și munca oamenilor, fiind specifice primilor ani din viață; b. jocuri creatoare - în care copii își propun singuri un scop, elaborează planul de acțiune, stabilesc regulile de desfășurare, toate acestea contribuind la dezvoltarea
FUNDAMENTELE TEORETICE ALE EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI by Adrian Cojocariu () [Corola-publishinghouse/Science/1271_a_2363]
-
pentru practicarea exercițiilor fizice. 5. Indiferent de tip (formativ, sportiv elementar sau sportiv), jocurile prezintă un regulament de desfășurare stabilit în prealabil și care are un grad mai mic sau mai mare de stabilitate (de exemplu, participanții la un joc imitativ pot modifica imediat regulile, chiar pe parcursul desfășurării sale, în timp ce modificările de regulament în jocurile sportive sunt foarte rare). 6. Caracterul emulativ al jocurilor face ca efortul prestat să fie resimțit mai puțin. Totuși, un inconvenient datorat condițiilor schimbătoare din timpul
FUNDAMENTELE TEORETICE ALE EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI by Adrian Cojocariu () [Corola-publishinghouse/Science/1271_a_2363]
-
care poate usca nu doar pielea ci și sufletul celui muncit, lansează Însă poemul În spațiul simbolic. Un alt resort responsabil de decolarea În spațiul simbolic este alterarea semnificativă a textului. Substituirea unui singur cuvînt cu unul care tulbură echilibrul imitativ al imaginii este suficientă pentru a lansa poemul În spațiul simbolic. Deformat și rupt din contextul „real”, al obiectului, faptului, scenei, acest cuvînt devine semnificant simbolic, semn material care poate semnifica o entitate imaterială: rațională, emoțională, spirituală (cel mai adesea
Mulcom Picurând by Corneliu Traian Atanasiu () [Corola-publishinghouse/Science/1259_a_2200]
-
vederi înregistrate, nu putea decât să se reprezinte singur lăsându-și amprenta pe o pânză. Toate imaginile lui Christos în timpul vieții sunt "acheiropoiete" (nefăcute de mâna omului). Dar, după Înviere, fiecare a fost liber să prelungească la rândul lui lanțul imitativ al imaginilor și corpurilor. Matrice primă a medierilor Invizibilului în Vizibil, Întruparea fondează o generare la infinit a imaginilor prin imagini, niciodată tautologice sau redundante, ci emulative și incitatoare: Maica Domnului îi dă naștere lui Christos, "imagine a lui Dumnezeu
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
despre judecățile de gust. Aristotel nu studiază opera de artă, pe care o disprețuiește, ci opera literară, singura care merită comentată. Voi vorbi despre poezie în general" vrea să zică, în fond: ce este tragedia? Secundar, epopeea, poemul burlesc, poezia imitativă sau didactică. Homer, Aristofan, Empedocle, dar nu un Fidias sau un Zeuxis. Poți, la rigoare, să iei cina sau să stai de vorbă cu oamenii aceștia, dar nu să le consacri o carte sau să-i prefațezi. În legătură cu arhitectura, Aristotel
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
producere a limbajului uman nu a putut deci consta, cum experiența și observațiile o demonstrează, decât într-o redare picturală mai mult sau mai puțin completă a lucrurilor denumite, redare permisă de organele vocale a fi efectuată printr-un sunet imitativ al obiectelor reale. „Această zugrăvire imitativă s-a extins din treaptă în treaptă, din nuanță în nuanță, prin toate mijloacele posibile, bune sau rele, de la numele de lucruri cele mai susceptibile de a fi imitate prin sunetul vocal la numele
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
putut deci consta, cum experiența și observațiile o demonstrează, decât într-o redare picturală mai mult sau mai puțin completă a lucrurilor denumite, redare permisă de organele vocale a fi efectuată printr-un sunet imitativ al obiectelor reale. „Această zugrăvire imitativă s-a extins din treaptă în treaptă, din nuanță în nuanță, prin toate mijloacele posibile, bune sau rele, de la numele de lucruri cele mai susceptibile de a fi imitate prin sunetul vocal la numele de lucruri care sunt cel mai
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
sau oricărui alt obiect care îl interesa decât după ce a descoperit în prealabil o calitate generală care l-a frapat ca trăsătură caracteristică a obiectului pe care el voia să-l denumească”. Eludând perioada îndelungată în care țipătul instinctiv și imitativ a devenit sunet articulat și semantic, Max Müller atribuie omului primitiv procesul mintal de identificare a esenței lucrurilor, proces de care numai omul este capabil. În consecință el prezintă, în ale sale Conferințe asupra filozofiei limbajului în concepția lui Darwin
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Prin despicarea unității genetice și evolutive a formei și sensului limbii, Max Müller se vede pus în situația de a explica cum s-a putut ca niște sunete naturale să ajungă a denumi sensuri generale. „Interjecțiile, afirma el, și sunetele imitative sunt singurul material posibil prin care s-a putut construi limbajul uman; adevărata problemă este deci aceea de a ști cum, pornind de la interjecții și de la sunete imitative, putem ajunge la rădăcini. Analiza tuturor limbilor ne întoarce la rădăcini, pe când
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
naturale să ajungă a denumi sensuri generale. „Interjecțiile, afirma el, și sunetele imitative sunt singurul material posibil prin care s-a putut construi limbajul uman; adevărata problemă este deci aceea de a ști cum, pornind de la interjecții și de la sunete imitative, putem ajunge la rădăcini. Analiza tuturor limbilor ne întoarce la rădăcini, pe când experiența ne arată că interjecțiile și sunetele imitative sunt singurele începuturi ale limbajului pe care noi le-am putea percepe. Dacă am putea uni aceste două elemente, problema
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
a putut construi limbajul uman; adevărata problemă este deci aceea de a ști cum, pornind de la interjecții și de la sunete imitative, putem ajunge la rădăcini. Analiza tuturor limbilor ne întoarce la rădăcini, pe când experiența ne arată că interjecțiile și sunetele imitative sunt singurele începuturi ale limbajului pe care noi le-am putea percepe. Dacă am putea uni aceste două elemente, problema ar fi rezolvată”. Imposibilitatea de a pune de acord rădăcinile indoeuropene cu sursa naturală a limbajului a stimulat orientările metafizice
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
un cuvânt despre care să se poată spune că a fost dat de natură: fiecare cuvânt își îndeplinește funcția prin atribuire și în virtutea circumstanțelor, obișnuinței, preferințelor și a voinței oamenilor. Chiar și acolo unde se face mai mult simțit elementul imitativ, onomatopeea, între nume și lucru nu există absolut nici un raport de necesitate, ci doar unul convențional. Dacă ar fi existat o necesitate, atunci analogia sensului s-ar fi extins la alte animale și la alte sunete, iar aceasta sar fi
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
despre forma lor primară și despre modul cum s-a constituit limbajul. Totuși, scoase din nebulozitatea lor semantică, dezbrăcate de grandoarea ideatică cu care au fost înconjurate, ele nu-și pot afla altundeva originea decât în interjecții și în sunete imitative. Privind limbile indoeuropene ca rezultat al gramaticalizării formulei aglutinante, iar pe aceasta ca rezultat al depășirii stadiului silabic, Bréal percepe evolutiv și unitar constituirea limbii, fapt remarcat cu entuziasm în 1876 de André Lefèvre: „Retrăgând originea limbajului dincolo de întreaga perioadă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
găsească „un fir al Ariadnei” împărțind cuvintele onomatopee în 1) interjecții: a) primare (ah, of, văleu), b) chemări sau alungări pentru animale (cuțu, piri-piri), c) adresări către copii (bâja, bibi, baubau), d) cuvinte-ecou (papa „mâncare”, mama, tata) și 2) cuvinte imitative: a bâjbâi, a mormăi; treancafleanca, cioc-boc; țânțar < ț-ț, bârzăun < bz etc. (p. 97 urm.). Cea de a doua delimitare urmărește pe de o parte evoluția latină > română, iar pe de altă parte eșalonarea populațiilor care ar fi putut lăsa
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
et tragédie, deux, La Découverte, 1995, col. Textes à l'appui). Platon, în Cartea III a Republicii, distinge trei genuri literare, povestirea pură, drama și forma mixtă, în funcție de modul lor de enunțare, după felul în care "povestirea" este acolo "simplă, imitativă, sau și una și alta". Socrate, care dialoghează cu Adimante, fratele lui Platon, îl întreabă astfel: Tot ceea ce spun povestitorii de fabule și poeții nu înseamnă oare povestirea unor evenimente trecute, prezente sau viitoare? Ei bine, povestirea de care se
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
alta". Socrate, care dialoghează cu Adimante, fratele lui Platon, îl întreabă astfel: Tot ceea ce spun povestitorii de fabule și poeții nu înseamnă oare povestirea unor evenimente trecute, prezente sau viitoare? Ei bine, povestirea de care se folosesc nu este simplă, imitativă, sau și una și alta totodată?" (392d). Drama pură, în întregime mimetică, nu utilizează decât discursul direct. Povestirea pură, strict diegetică, nu este niciodată însoțită de dialog. Această formă "fără imitație", după chiar termenii lui Platon, nu se realizează decât
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
formă "fără imitație", după chiar termenii lui Platon, nu se realizează decât în ditiramb 2. Epopeea, în care dialogurile povestite întrerup uneori narațiunea, constituie o formă mixtă care amestecă diegeticul cu elemente mimetice. "Poezia și ficțiunea comportă o specie complet imitativă, adică (...) tragedia și comedia; apoi o a doua, care constă în povestirea chiar de către poet; o vei găsi mai ales în ditirambi; și în sfârșit, o a treia, formată din amestecul celorlalte două; este folosită în epopee și în multe
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de teoreticienii occidentali. Mairet, unul dintre primii teoreticieni ai clasicismului, o reformulează într-o manieră cvasi identică în Prefața la La Silvanire în 1631: Consider că există trei feluri de poeme: dramatic, exegematic și mixt. Lucrarea dramatică, altfel spus activă, imitativă sau reprezentativă, este cea care reprezintă acțiunile unui subiect prin persoane care vorbesc între ele și în care poetul nu vorbește niciodată el însuși: în cadrul acestui gen de a scrie trebuie puse toate tragediile, comediile, anumite egloge și dialoguri și
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
creadă că este adevărat, dacă este un pictor bun, pe copii și pe neștiutori, pictând un dulgher și arătându-l de la distanță, pentru că îi va fi dat aparența unui dulgher veritabil." (Cartea X, 598, b-c) Numai muzica, mai puțin direct imitativă, este acceptată de Platon. De aceea ea se înscrie, excluzând toate celelalte arte, în vastul program educativ pe care îl elaborează pentru gardienii Republicii ideale. Literatura, la fel ca imaginația mai târziu pentru Pascal, nu este decât o putere înșelătoare
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
are loc, dar convențiile sunt în mod ostentativ afișate. Fondator al teatrului modern, el orientează scriitura dramatică și regia pe căile care sunt astăzi și ale noastre. Platitudinea regiilor naturaliste a provocat nu numai o stare de oboseală față de jocul imitativ, ci chiar de suspiciune cu privire la actor, judecat inapt să traducă universul mental al scriitorului. Simboliștii ajung chiar să nege posibilitatea oricărei reprezentări și să prefere lectura în locul spectacolului. Marioneta este obiectul multor speranțe, atât din partea Simboliștilor, cât și a lui
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
tuturor teatrelor, nu prin uitarea pe care o cauzează, ci dimpotrivă, aducându-ne imperios aminte de ele."14 De aceea, simboliștii au încercat înlocuirea actorului prin forme ce nu constrâng imaginația. Dansul îl fascinează pe Mallarmé, căci este mai puțin imitativ decât teatrul, el recurge constant la simbol. Dansatoarea, diafană și aeriană, apare cvasi ireală. "Dansatoarea, scrie el în Divagații (Divagations), nu este o femeie care dansează, pentru aceste motive alăturate că ea nu este o femeie, ci o metaforă, rezumând
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vulgarizator (În sens non-peiorativ) al unor locuri comune din teoria textului; 2. o temă a realului recuperat În/ca text, sub unghiul autenticității. Dacă În 1. decisivă este producția, consecutivă varietății scriiturilor și lecturilor posibile, În 2, perspectiva este mimetică, imitativă, semnele având un grad minim de emancipare față de obiect. Funcția poetică va fi, teoretic, subordonată funcției referențiale: „Încerc să scap de literaritate și să mă apropii mai mult de literalitatea personajului, Îl spionez pas cu pas“ (p. 15). Practic, poeticitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
spus. Și-l și spun, pe nesfîrșite coli editoriale. Și se și cumpără. Sigur că la Început a fost cuvîntul, dar dacă și la sfîrșit va fi la fel, am sfeclit-o, cine știe de ce frază mirobolantă, chiot ori termen imitativ vom avea parte. Despre stil, În ziua de azi, se aude tot mai rar. Pare ceva demodat, ieșit din uz, fără promo, fără efect. Or, la o carte nu se ajunge decît printr-o tehnică superioară, iar la o tehnică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
vioară (Marius Lăcraru), violoncel Anca Vartolomei), clarinet (Ion Nedelciu) și percuție (Sorin Rotaru), de Adrian Pop - o splendidă re- lectură a stilului polifonic, combinat cu eterofonia, instrumentele înrețesându-și frazele delicat arcuite în țesături diafane, cu pasaje preluate succesiv, în canon imitativ, dând senzația alunecării șerpuite dintr-un univers timbral în altul. Scris cu artă și meșteșug, cvartetul compozitorului clujean Adrian Pop a adus o pată de culoare, cu ”aură” specifică; Elfenspiegel (Fața oglinzii) a fost dedicată formației ”Archaeus” și concepută în
Puncte cardinale by Despina PETECEL-THEODORU () [Corola-journal/Journalistic/83407_a_84732]
-
faptelor și lucrurilor. Exemplu: "Să le spui curat Că m-am însurat C-o mândră crăiasă A lumii mireasă. ” (Miorița ) Aliterația constă în repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete, de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ ori expresiv. Exemplu: "Vîjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.” Anacolutul este o construcție gramaticală greșită constând în lipsa de legătură dintre începutul și sfârșitul unei idei sau în întreruperea
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]