320 matches
-
sensibilă, unde apare posibilitatea falsului. Am putea reține din analogia pe care am propus-o, dacă ea este cu adevărat întemeiată, faptul că sinteza dintre ahileic și odiseic ar putea reprezenta, pentru Platon, cheia prin care sufletul leagă sensibilul de inteligibil prin reamintire. Dacă ne raportăm acum la o posibilă intenție a lui Platon de a vedea într-o eventuală sinteză cele două capacități de a gândi adevărul (una prin care el este dat nemijlocit și exclude posibilitatea falsului, dar își
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
pare a fi o sinteză între o componentă ahileică și una odiseică a sufletului, iar pe de altă parte, el oferă soluția accesului la adevăr al sufletului, și anume, tot așa cum acolo dezlegarea paradoxului prin teoria reamintirii oferea accesul la inteligibil, tot așa aici adevăratul iubitor, ahileic prin cunoașterea adevărului și odiseic prin modul iscusit în care poate conduce sufletul îndrăgostitului, îi oferă acestuia accesul în „Câmpia adevărului”, loc mitic al accesului privilegiat și inspirat la adevăr, a cărui importanță în
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
un tip aparte de stăpânitor de adevăr. Primul episod care merită amintit aici este mitul peșterii. Înaintea expunerii lui, Platon enunță un principiu al condiției umane pe care urmează să îl valorifice în mit: sufletul nu poate cerceta ca atare inteligibilul „deoarece nu se poate înălța dincolo de postulate (w(j ou) duname/nhn tw=n u(poqe/sewn a)nwte/rw e)kbai/nein). Aceste „postulate - u(poqe/seij” ar putea avea chiar și un sens mai general decât simplul lor
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
politropia și accesul ei la fals (devenită aici reducere la lumea aparenței), dar reflexivitatea ei este fatalmente incompletă, astfel încât în om există în general o componentă ahileică, nereflexivă, pe care nu o poate eluda niciodată, care îl leagă de lumea inteligibilului, lume pe care nu o poate cunoaște niciodată singur. Prin urmare, cineva trebuie să preia asupra sa neputința conștiinței de sine complete a celuilalt, cineva trebuie să decidă dacă returnarea armelor îl găsește sau nu smintit pe autenticul lor posesor
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
clar exprimați în text: dacă „obiectelor cognoscibile le vine din parte binelui nu doar capacitatea de a fi cunoscute, ci și cea de a fi”, atunci înseamnă că este vorba despre orice obiect cognoscibil, care depinde ontologic și noetic de inteligibil. Atunci, analogia lui Platon cunoaște o primă variantă: vederea corespunde inteligenței, obiectul vizibil - oricărui obiect cognoscibil în această lume sensibilă, lumina intermediară - inteligibilului vizat de acest obiect, iar soarele corespunde Binelui. Dar, dacă „ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a fi”, atunci înseamnă că este vorba despre orice obiect cognoscibil, care depinde ontologic și noetic de inteligibil. Atunci, analogia lui Platon cunoaște o primă variantă: vederea corespunde inteligenței, obiectul vizibil - oricărui obiect cognoscibil în această lume sensibilă, lumina intermediară - inteligibilului vizat de acest obiect, iar soarele corespunde Binelui. Dar, dacă „ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu inteligența, cât și cu inteligibilele, același lucru este soarele față de vedere și lucrurile vizibile”, atunci avem o nouă formă a analogiei
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
noetic de inteligibil. Atunci, analogia lui Platon cunoaște o primă variantă: vederea corespunde inteligenței, obiectul vizibil - oricărui obiect cognoscibil în această lume sensibilă, lumina intermediară - inteligibilului vizat de acest obiect, iar soarele corespunde Binelui. Dar, dacă „ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu inteligența, cât și cu inteligibilele, același lucru este soarele față de vedere și lucrurile vizibile”, atunci avem o nouă formă a analogiei: vederea corespunde inteligenței, obiectul vizibil - doar inteligibilului, lumina intermediară nu mai are nici un corespondent, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
primă variantă: vederea corespunde inteligenței, obiectul vizibil - oricărui obiect cognoscibil în această lume sensibilă, lumina intermediară - inteligibilului vizat de acest obiect, iar soarele corespunde Binelui. Dar, dacă „ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu inteligența, cât și cu inteligibilele, același lucru este soarele față de vedere și lucrurile vizibile”, atunci avem o nouă formă a analogiei: vederea corespunde inteligenței, obiectul vizibil - doar inteligibilului, lumina intermediară nu mai are nici un corespondent, iar soarele corespunde Binelui. Este foarte posibil ca această neclaritate
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
corespunde Binelui. Dar, dacă „ceea ce Binele este în locul inteligibil, în raport atât cu inteligența, cât și cu inteligibilele, același lucru este soarele față de vedere și lucrurile vizibile”, atunci avem o nouă formă a analogiei: vederea corespunde inteligenței, obiectul vizibil - doar inteligibilului, lumina intermediară nu mai are nici un corespondent, iar soarele corespunde Binelui. Este foarte posibil ca această neclaritate să fi rămas ca atare în textul lui Platon, deoarece, în fond, ea alimentează una dintre cele mai profunde obiecții ale lui Aristotel
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Binelui. Este foarte posibil ca această neclaritate să fi rămas ca atare în textul lui Platon, deoarece, în fond, ea alimentează una dintre cele mai profunde obiecții ale lui Aristotel la platonism: cunoașterea are loc întotdeauna prin imagini, accesul la inteligibile nu este niciodată complet pentru condiția umană firească. Nu vom putea decela, în consecință, care dintre cele două liste este cea la care s-a referit în realitate Platon: pasajul se interesa de cunoașterea inteligibilului, dar funcțiile enunțate ale ideii
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
întotdeauna prin imagini, accesul la inteligibile nu este niciodată complet pentru condiția umană firească. Nu vom putea decela, în consecință, care dintre cele două liste este cea la care s-a referit în realitate Platon: pasajul se interesa de cunoașterea inteligibilului, dar funcțiile enunțate ale ideii și absența din a doua listă a corespondentului unui intermediar face ca, pentru condiția umană, obiectul cognoscibil să fie orice obiect al experienței din această lume. Putem, în schimb, remarca faptul că, în oricare dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
rămâne de neatins pentru cunoaștere, astfel încât cunoașterea conține prin definiție o reflexivitate incompletă, și, astfel, o componentă ahileică: ea nu poate construi adevărul și falsul prin enunțuri compuse despre condiția de posibilitate a rostirii adevărului, fie că este vorba despre inteligibile în general, fie că este vorba doar despre Bine, ci se poate raporta la acestea doar sub forma unei contemplări a unui adevăr care îl decide, dar asupra căruia el nu decide. În schimb, filosoful, prin contemplarea specială a Binelui
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
raporta la acestea doar sub forma unei contemplări a unui adevăr care îl decide, dar asupra căruia el nu decide. În schimb, filosoful, prin contemplarea specială a Binelui, are puterea de a decide asupra relației dintre om în general și inteligibilul față de care acesta nu cunoaște o reditio completa. Indiferent de valoarea și posibilitatea epistemică a unei asemenea relații, vom încerca în cele de mai jos să extragem consecințele politice ale ei. Al treilea episod care merită amintit este eshatologia finală
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
La intrarea în lumea pământească, sufletele își asumă emblema condiției umane, după ce și-au ales destinul: ele beau din apa uitării, iar astfel peste suflete se așterne uitarea celor văzute în lumea inteligibilă și a destinului ales, astfel încât contactul cu inteligibilul rămâne de domeniul unei reamintiri eventuale și al unei reflexivități incomplete prin natura ei umană. Prin urmare, condiția umană este o situare originară într-o uitare constitutivă, din care poate ieși numai natura de exemplu didactic a lui Er sau
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
care poate ieși numai natura de exemplu didactic a lui Er sau filosoful. Domeniul inteligibil, a cărui natură este simplă și a cărui esență este adevărată rămâne în suflet impregnat ca o componentă ahileică, în care omul stă în proximitatea inteligibilului, dar nu poate da seama niciodată de el, datorită condiției sale umane. Am putea crede, în urma acestor interpretări, că toate cele trei episoade de mai sus converg în direcția unui mesaj comun, conform căruia sufletul celui supus, fie el războinic
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
fiind singurul distribuitor al adevărului. Există, desigur, atenuări ale acestei ipostaze. De exemplu, pentru Platon, conducător trebuie să fie cel care nu îndrăgește puterea, pentru ca nu cumva plăcerea oferită de exercitarea ei să îl corupă. Bunul conducător al sufletelor spre inteligibil ar putea aminti, astfel de psihagogul din Phaidros, dar el nu poate aminti nici o clipă de filosoful din Sofistul, deoarece, la limită, regele din Republica spune că este ceea ce, de fapt, nu este. În acest caz, raportul dintre filosof și
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
nici o clipă de filosoful din Sofistul, deoarece, la limită, regele din Republica spune că este ceea ce, de fapt, nu este. În acest caz, raportul dintre filosof și supuși este unul sofistic și nu unul filosofic, chiar dacă, eventual, raportarea filosofului la inteligibil ar rămâne una autentică. Pe de altă parte, raportul dintre filosof și cetate este departe de a mai putea fi citit din pespectiva filosofului nedreptățit de cetatea tiranică, după critica bine întemeiată a acestui mit formulată de Andrei Cornea, pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
făcut ca ahileicul și odiseicul, înțelese acum drept niște componente ale spiritului, să fie distribuite social de Platon: de partea supușilor, ahileicul cu lipsa lui de reflexivitate completă, garantat de corespondența cu atributele divinului și legitimat ontologic de schema cunoașterii inteligibilului și de mitul eshatologic din finalul textului; de partea suveranului, filosoful odiseic, care își asumă binele și conștiința restului și care legitimează minciuna politică, instituie eugenia, suspendă familia prin generalizarea ei la nivelul cetății, desființează istoria prin caracterul atemporal al
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Platon a cunoaște înseamnă deopotrivă, în felurite moduri, a vedea, a ști, a fi fost văzut.” Lumea pare să fie, în temeiul acestor premise, reflex vizibil al structurii ierarhice a Ideilor. Vizibilul este martorul (adesea inconsecvent însă deocamdată privilegiat) al inteligibilului. A. Polis -ul și rațiunea civică „Platon urmărea să descopere secretul cunoașterii regale a politicii, a artei de a guverna oamenii.” Arta guvernării cetății este, în viziunea lui Platon, corespondentul terestru al efortului Creatorului. Polis-ul este pentru el, în
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a lui Vasile Lovinescu, urmând calificărilor în domenii diferite și intereselor specifice în demonstrație, observăm și la Girardet o poziție precaută în privința orizontului de validitate al investigației mitice: "la urma urmelor, această acțiune paradoxală de a transcrie iraționalul în limbajul inteligibilului nu ascunde faptul că rezultatele unei astfel de investigații riscă să apară incerte, parțiale și incomplete. Realitatea mitică, prin unele din aspectele sale, va scăpa întotdeauna celei mai subtile și mai riguroase analize. E o speranță bineînțeles deșartă de a
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
în timp ce obiectul (re)prezintă un obiect real. Pe filieră fenomenologică, Heidegger înțelege arta ca ceva ce explică mecanismul transformărilor în cadrul istoriei, al inteligibililor și, astfel, arta este devenirea și evenimentul adevărului. Adevărul este înțeles în mod ontologic ca istoricitate a inteligibilelor în timp, ca dinamică a dezvăluirii lor. Termenii ontologici ai artei ca a-lêtheiac intră într-un proces de dezvăluire (a lêtheia 13) care se ascunde (lêthe), aflându-se într-un conflict esențial cu dimensiunile interconectate ale inteligibililor, prin care se
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
funcția principală a mitului este cea de a oferi tragedia prin mimesis, proces ce are atât funcția de a imita, cât și cea de reprezenta. Pe de altă parte, Platon consideră mitul ca stând la baza a două lumi: lumea inteligibilului și lumea sensibilului. Mitul este înțeles ca un mijloc de tranziție între rațiune și sentiment devenind un mod propriu de gândire. În Antichitate, prin mit se înțelegeau și se explicau fenomenele lipsite de legi logice sau a căror cauză era
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de principiul unei relativități finaliste care admite toate trăsăturile de înaltă exigență axiologică ale normei morale. Mai mult, această relativitate îngăduie în chip esențial apariția opțiunii, corelând în virtutea unui izomorfism reprezentațional al reflexiei conștiente două lumi menite unei simetrii a inteligibilului, unei logice adecvări a conținuturilor lor. Ele gestionează prin această raportare echilibrul care trebuie instituit între conglomeratul tendințelor și fenomenelor interioare și exigențele mediului de inserție care includ tot sistemul normativ. Prima dintre ele înglobează tot ce este preambul conștient
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
sau ovalul inimii După Platon, există trei genuri: ceea ce devine, lumea devenirii sau a còpiilor perceptibile (sensibilul); modelul după a cărui asemănare ceea ce devine se naște, forma identică cu sine, nenăscută, pe care nu o percepem, ci doar o gândim (inteligibilul); cea în care are loc devenirea, locul veșnic ce "dă loc de așezare tuturor celor ce se nasc, putând fi conceput fără ajutorul simțurilor, printr-un fel de raționament hibrid (...). El este de bună seamă cel pe care îl vedem
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ia naștere în lucrul pe care îl imaginează, ci în altceva, într-o existență care nu e nici a ei nici a lucrului, întipărindu-și forma în receptacolul care dă loc acestei nașteri. Este un al treilea gen intermediar, între inteligibil și sensibil, un pre-originar sau un inaparent prin sine, dincolo de opoziția dintre model și copie, văzut ca în vis și care nu poate fi gândit decât printr-un raționament "hibrid"18. Aici are natura diafanului nu imaginea ca atare, ci
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]