KorAP: Find »[drukola/base=intertext & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 ...18 >

428 matches

Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873

scris unui prieten : "Trecutul, prezentul și viitorul sunt doar iluzii, deși unele foarte persistente". Surprinzătoarea concluzie a lui Einstein își are originea în teoria relativității, care neagă o semnificație absolută, universală a momentului prezent" (Scientific American: 2002, pp. 20-21). Epanalepsa intertextului nu este altceva decât desenul spiralei care ne aduce din timp în timp în același punct, proiectându-ne în dimensiunea sacră a existenței, efect psihologic de atemporalitate despre care s-a vorbit, referitor la creația poetică. Trecutul și prezentul nu

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
scurge și nu trece. Trecerea timpului nu este reală, dar timpul este la fel de real ca și spațiul" (ibidem). Blocul temporal este o noțiune care se va putea dovedi utilă discursului critic interesat de lectura tabulară și de intertextualitate. În studiul intertextului parcă se simțea necesitatea de a numi dimensiunea (chronospațială, acel "peisaj") unde aerul tare, sacerdotal-livresc, întreține miturile literare (invarianții literari ai lui Adrian Marino). Stări anterioare urmate de cele ulterioare sunt o realitate indiscutabilă. În acest punct, ne întoarcem la

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
peisajul" intertextual sau blocul temporal oferă tabloul manifestării unei voluptăți lectoriale pe care nimic nu o egalează: "Demersul unui mare scriitor contribuie nu numai la configurarea viitorului, ci și la aceea a trecutului" (Borges). Dacă ne mutăm obiectul atenției dinspre intertext spre mit, blocul temporal apare ca realitate deja rostită. Disocierea sacrului de profan, ca dimensiuni distincte ale timpului, calitatea supraumană și densitatea ideală a celui dintâi îi conferă un statut aparte. Aneantizarea cronologiei este chiar premiza demersului nostru hermeneutic ce

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
55). În eroziunea istoriei, locurile altădată magice își epuizează forța, oamenii nu se regăsesc în ele și atunci se înconjoară de propriile zidiri care să-i salveze ("mandala" = "cerc" sau "centru" sau "ceea ce înconjoară"). Deloc întâmplător, Roland Barthes vorbea despre intertext ca despre o mandala. Dacă parcurgem hermeneutica istoricului român al religiilor pentru mandala, vom avea certitudinea că adăugarea fiecărui cerc prin reiterări inter textuale are loc în unul și același cadru, blocul temporal, altfel spus, timpul sacru. "Savurez întoarcerea la

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
reintegrarea in illo tempore. "Canoanele mitologie ale oricărei civilizații revin asupra posibilității de repetare a timpului" (Durand:1992, 323). Prin repetarea Cosmogoniei, are loc o construire a Timpului. Raportul scriitorului cu textul, respectiv al cititorului cu pagina scrisă, din unghiul intertextului, nu coincid niciodată. Perspectivele diferă, în consecință, identificarea nu va fi aceeași pentru cititor ca pentru autorul textului. Întoarcerea la hipotext semnifică revenirea in illo tempore. Dar segmentele de suprapunere hipotext/hipertext diferă de la scriitor la (fiecare) lector. Timpul primordial

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
un fenomen constant, simplă progresie dialectică a formelor, în care orice operă se constituie în funcție de cele anterioare?11 Sunt invitați să sprijine o teorie sau alta Harold Bloom 12 și Marshall McLuhan 13. Primul este adept al periodicității recursului la intertext (nu este vorba despre o criză culturală). Orice poet suferă de "anxietatea influenței", veritabil complex al lui Oedipe trăit de creator, ceea ce îl determină să se abată de la model. Istoria literară oferă scena conflictelor între generații dornice de afirmarea originalității

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
să simplifice demersul intertextual, definit ca efort de asimilare și transformare. Transposition, termenul pe care Julia Kristeva îl leagă antonimic de critica surselor, surprinde tocmai conținutul semantic al productivității, atât de important pentru definirea intertextualității. Am completa menționând faptul că intertextul reprezintă o alegere prea personală ca să poată rămâne la nivelul epidermic al epocilor istorice. "Noua formă nu apare pentru a exprima un conținut nou, ci pentru a înlocui vechea formă care deja și-a perdut caracterul estetic" (Sangsue:1994, 32

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
personală ca să poată rămâne la nivelul epidermic al epocilor istorice. "Noua formă nu apare pentru a exprima un conținut nou, ci pentru a înlocui vechea formă care deja și-a perdut caracterul estetic" (Sangsue:1994, 32). Într-o lucrare dedicată intertextului din teatru, Manfred Schmeling consideră că formele reflexive apar la intervale precise, adică în momentul în care tradiția coincide cu orizontul de așteptare până la plictiseală, și unde tradiția, resimțită drept prea canonică, este depășită de evoluția extraliterară: economică, socială, etc.

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
care pleacă de la organizarea și exploatarea speculativă a lumii sensibile în termenii sensibilului. Regăsim aceeași abordare la Julia Kristeva, când stabilește locul semiotic pentru intertextualitate: gândire care gândește gândirile și se gândește pe sine. În semantica lor ontică, mitul și intertextul au sensuri care converg. "Istoria este lectura progresivă a lumii și a ei înseși; scriitura este un mod privilegiat al acestei lecturi" (Helbo:1978, 11). Intertextualitatea nu se limitează la rescriere, după cum mitul nu presupune doar reluarea unui traseu, ci

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
scriitura este un mod privilegiat al acestei lecturi" (Helbo:1978, 11). Intertextualitatea nu se limitează la rescriere, după cum mitul nu presupune doar reluarea unui traseu, ci trăirea nouă a unei stări de început de lume. Repetarea din mit și din intertext este forma văzută a identificării celui care parcurge cartea lumii cu momente și personaje definitorii pentru el. Accepțiunea butoriană asupra lecturii lumii cadrează cu discursul semiotic pe tema intertextualității, văzute ca "indice al măsurii în care textul citește istoria și

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
de complex." (N. Iorga) Aspecte generale. Considerații metodologice În dialectica repetare-diferire care antrenează jocul intertextual, diferirea ascunde sursa fascinației și cheia înțelegerii operei, deși repetarea ne atrage atenția asupra unui prag ce așteaptă să-l trecem. Studiile care au urmărit intertextul din cultura universală în opera lui Mihai Eminescu ar putea să se subintituleze diferirea eminesciană a intertextului romantic. Toate lucrările la care ne-am oprit subliniază, indiferent de unghiul din care este abordată opera eminesciană, maniera specifică în care este

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
sursa fascinației și cheia înțelegerii operei, deși repetarea ne atrage atenția asupra unui prag ce așteaptă să-l trecem. Studiile care au urmărit intertextul din cultura universală în opera lui Mihai Eminescu ar putea să se subintituleze diferirea eminesciană a intertextului romantic. Toate lucrările la care ne-am oprit subliniază, indiferent de unghiul din care este abordată opera eminesciană, maniera specifică în care este transpus intertextul romantic. Cu bună dreptate scria N. Iorga spiritul ponderat care e d. G. Călinescu se ridică

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
cultura universală în opera lui Mihai Eminescu ar putea să se subintituleze diferirea eminesciană a intertextului romantic. Toate lucrările la care ne-am oprit subliniază, indiferent de unghiul din care este abordată opera eminesciană, maniera specifică în care este transpus intertextul romantic. Cu bună dreptate scria N. Iorga spiritul ponderat care e d. G. Călinescu se ridică împotriva prejudecății că Eminescu a cunoscut toată cultura timpului său și i-a dat în toate domeniile o interpretare personală, deosebit de adâncă; dar aceasta nu

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
mai ales ca hipertext. "Înrudirea lui Eminescu cu alți mari poeți romantici nu poate fi explicată prin "influențe", ci prin experiența și metafizica lor comună", apreciază Mircea Eliade, idee acceptată cu deschidere de toți criticii care s-au ocupat de intertextul din cultura universală în opera lui Mihai Eminescu. Ținând seama numai de ce-a publicat în timpul vieții și ce ni s-a păstrat în caietele lui de note, cultura lui Eminescu era cu adevărat excepțională"3. Relațiile intertextuale pe care

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
presupun nenumărate corelaționări, care duc, finalmente, la consolidarea comparatisticii, la diversificarea uneltelor ei și la obținerea unor rezultate cu o bătaie infinit mai lungă decît aceea a metodologiei tradiționale" (Mănucă: ConvLit). Distanțarea intervine în momentul în care analiza merge către intertext, înțeles ca raport stabilit de fiecare autor cu romantismul, pentru ca mai departe să fie urmă rită relația dintre autorii în cauză: "un intertext care se arată mai cuprinzător decât pare la prima vedere și care ridică o altă problemă, aceea

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
lungă decît aceea a metodologiei tradiționale" (Mănucă: ConvLit). Distanțarea intervine în momentul în care analiza merge către intertext, înțeles ca raport stabilit de fiecare autor cu romantismul, pentru ca mai departe să fie urmă rită relația dintre autorii în cauză: "un intertext care se arată mai cuprinzător decât pare la prima vedere și care ridică o altă problemă, aceea a procentului în care Nerval îl reprezintă. Desigur, romantismul european are numeroase trăsături comune, de la un capăt la altul al continentului. Dar are

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
și panteismul goethean din ciclul de poezii Gott und Welt, unde ideea treptelor, gândite, nu-i vorbă, mai mult logic decât naturalistic, se exprimă prin imaginea cercului"(ibidem, 306). Demersul călinescian ar fi putut determina orientarea discursului critic către hermeneutica intertextului, dar se menține mai degrabă în sfera comparatismului. Acest subcapitol ca și întreg capitolul "Cultura. Eminescu în timp și spațiu" se remarcă prin numărul mare de autori din literatura germană identificați în opera eminesciană, fie că este vorba despre nume

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
important, cu cât rezultatul demersului e greu să coincidă la capătul lecturii și la cel al creației. Simbolul reprezintă un alt numitor comun al operelor lui Eminescu și Novalis, cu asemănările și deosebirile de înțelegere care determină dinamica repetare-diferire specifică intertextului. O primă sugestie pe care ne-o dau hieroglifele invocate de Eminescu trimite la natura discursivă specială de care se bucură (sau nu) poezia. Ea trebuie înțeleasă în inconfundabilul său statut de "încifrare" a lumii și de revelare a unei

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
pe diferire, care particularizează abordarea conceptuală și plastică a simbolului la cei doi romantici; cât despre analiza critică, repetarea constituie, și în cazul acesta, doar punctul de plecare în studiul diferirii. Se simte o anumită voluptate a diferirii în studiul intertextului (romantic), fapt explicabil și prin aceea că entropia (inter)textului (în termenii lui Adrian Marino), resursă de care se bucură hermeneutul pentru că tot vorbim de simbol este conferită în mai mare măsură de diferire decât de repetare. Există, însă, o

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
lui Manu), șase opere ale lui Kălidăsa, istoria vieții lui Buddha, relatată în Lalita-vistăra, cartea funda mentală buddhistă Dhammapada și o serie întreagă de lucrări despre istoria culturii indiene. Această listă bibliografică aproape exhaustivă o datorăm Amitei Bhose. Niciun alt intertext eminescian nu se bucură de atâta exactitate. (Poate doar cel științific, în speță din domeniul fizicii). Un important izvor îl constituie și filosofia lui Shopenhauer, puternic influențată de filozofia buddhistă și de teoriile Upanișadelor indiene. [...] Filosoful german i-a dat

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
textele fundamentale ale acestora (Bhose: 2010 b, pp. 14-15). Certitudinea că Eminescu a integrat filo sofia shopenhaueriană propriului său sistem, fără ca acest proces să echivaleze mimetismul sau totala absență a lecturii critice, este întărită și de cercetătorii români ai acestui intertext. Melancolia era pentru filosoful german pesimismul devenit tristețea impersonală a lumii. Este limpede însă că Schopenhauer nu putea fi o cale de receptare corectă a gândirii indiene pentru Eminescu. Gândirea indiană preluată de Schopenhauer era de domeniul discursivității metafizice; Eminescu

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
orice-a gândi un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alții, cuprinde o sămânță de adevăr" ([Archaeus] Eminescu: 2011, II, 206). La acest illud tempus al omenirii livrești ar trebui să conducă studiul intertextului. Trebuie subliniat faptul că dialogul hipertextului cu hipotextul poate constitui "punctul de plecare în înțelegerea relațiilor dintre izvorul intern al operei eminesciene și izvoarele sale externe, ceea ce istoriografia eminesciană numește cultura poetului. Indiferent de importanța lor, izvoarele externe [...] nu spun

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
în mine sunt însăilate toate, ca șirul de perle pe fir (Bhagavad-gïtă)22. Ștefan Munteanu își exprimă convingerea că substanța gândirii filosofice eminesciene, cea care nu trebuia dizolvată total în poezie, este mai explicită în proză (1997, 83). În ceea ce privește situarea intertextului filosofic din Sărmanul Dionis între Kant și Shopenhauer (G. Călinescu, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, D. Murărașu, Al. Piru, S.P. Dan citați de Amita Bhose), cercetătorul manifestă nedumerire față de maniera prea puțin tranșantă în care eminescologul din Bengal a tratat acest aspect

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
mult pe analiza textelor, vers(et) cu vers, pentru a evidenția relația intertextuală stabilită între Eminescu și gândirea indiană. Probabil că ar fi urmat un alt stadiu al cercetării, în care natura legăturii hipotext/ hipertext va fi completat bogăția de intertexte antologizate. Selectăm câteva dintre ele: "Imnul Creației" din Rig-Veda Scrisoarea I "Nici ceva nici nimic nu exista". "La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă" " Ce acoperea totul? Ce adăpostea? Ce ascundea? A fost abisul fără fund al apei?". "Fu

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
2012, 19). Intertextul din cultura universală în opera lui Mihai Eminescu a urmărit maniera în care se repetă motive și teme la poeți naționali, dar și diferirea care personalizează stilistic fiecare autor considerat reprezentativ, pentru: Literatura portugheză, pentru al cărui intertext eminescian recomandăm eseul lui Mircea Eliade Camoes și Eminescu (2000), precum și Mihai Zamfir studiul "Eminescu și Pessoa" (RLit, nr. 39/2-8 oct. 2001). Literatura spaniolă. În acest sens, un studiu care bifează elementele de corespondență dintre Mihai Eminescu și Gustavo

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]