294 matches
-
S-a făcut om ", ca să arate că firea omenească, deosebit de celelalte creaturi, a fost zidită după chipul lui Dumnezeu. Prin aceasta, înrudirea ei cu Dumnezeu a ajuns atăt de mare, încăt a putut să se unească cu El întrun singur ipostas. S-a unit ca să dea cinstire trupului și însăși firii muritoare, astfel ca duhurile cerești să nu se creadă mai de cinste decăt omul și să nu se socotească dumnezeiești". Învierea lui Hristos redă firii marele dar al posibilității îndumnezeirii
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Elena Bărbulescu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2305]
-
rămînînd totuși distincte (asynchyta). Ca de obicei, Chiril respinge în mod explicit opinia celor care concep întruparea ca un act prin care omului Isus i se atribuie slava Logosului, și nu ca o uniune a celor două naturi potrivit cu fiecare ipostas în parte. Problematica și limbajul determină situarea textului după 431. Au rămas doar fragmente în greacă și în siriacă (și un fragment în latină, care conține probabil începutul operei) dintr-un tratat Contra sinuziaștilor, adică a apolinariștilor radicali care considerau
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
despre natura umană a lui Cristos (așa cum am văzut, preferă sarx) sau, oricum, admite că se poate vorbi de două naturi numai înainte de unire, așadar în mod pur teoretic. în Cristos, așa cum am văzut, unirea duce la formarea unui singur ipostas (adică a unei persoane). Chiril susține teza comunicării idiomurilor, adică posibilitatea - rezultată din unitatea perfectă a divinului și a umanului în Cristos - de a atribui divinității, în Cristos, caracteristicile care sînt specifice umanului; aceasta, totuși, fără ca unele atribute să se
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
a doua. Așadar, starea actuală a operei este cu siguranță rezultatul combinării a două scrieri distincte. L. Abramowski a considerat-o autentică doar pe a doua, în timp ce prima, adică dialogul propriu-zis, în care i se atribuie lui Cristos un singur ipostas, ar fi fost compusă la Constantinopol la începutul secolului al VI-lea, în cercuri de orientare calcedoniană, însă legate de tradiția cristologică antiohiană, cum era mănăstirea Acemetilor. Invers, L. Scipioni, deși recunoaște că cele două scrieri sînt inițial, independente, neagă
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
al VI-lea, în cercuri de orientare calcedoniană, însă legate de tradiția cristologică antiohiană, cum era mănăstirea Acemetilor. Invers, L. Scipioni, deși recunoaște că cele două scrieri sînt inițial, independente, neagă faptul că unica aluzie din dialog la un singur ipostas ar fi neapărat calcedoniană și propune ca ambele scrieri să-i fie atribuite lui Nestorie; acesta, după ce a fost nevoit să părăsească Antiohia și să plece în Egipt, ar fi vrut să compună un dialog cristologic prin care să combată
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
bine controlat de Constantinopol), unde s-au și deschis lucrările la 8 octombrie, a aprobat Tomul lui Leon și a promulgat în sesiunea a cincea (25 octombrie, în prezența împăratului) un decret dogmatic în care era adoptată formula „un singur ipostas”, net antinestoriană și preferată de alexandrini, însă, în același timp, se afirma că Cristos este „cunoscut în două naturi fără confuzie, fără schimbare, fără diviziune, fără separare și fără ca deosebirea dintre cele două naturi să fie eliminată din cauza uniunii”. Expresia
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în urma unei anchete privind valabilitatea conciliului de la Calcedon efectuate de împăratul Leon I în 458) considerau că la Calcedon fusese confirmată autoritatea lui Chiril și, în special, a anatematismelor sale. De fapt, combinarea formulelor „în două naturi” și „un singur ipostas”, cu explicita excludere a formulării „o singură natură”, deriva din influența exercitată asupra conciliului de tradiția teologică occidentală, însă era greu de înțeles și, în orice caz, suspectă de erezie pentru teologii orientali obișnuiți să folosească physis și hypostasis ca
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
deși respinse pe bună dreptate de adversari ca apocrife, acestea aveau să cunoască un enorm succes, mai cu seamă în Occident - firește, nu pentru tezele cristologice, ci pentru doctrina mistică (cf. pp. 000-000). Teologia calcedoniană, preocupată mai ales de definirea ipostasului, era reprezentată cu succes de Leonțiu din Bizanț (care, conform cercetărilor lui M. Richard, nu poate fi definit ca neocalcedonian, ci ca un calcedonian autentic) și, de pe o poziție ce concorda cu neocalcedonismul lui Iustinian, de Leonțiu din Ierusalim (cf.
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
episod a marcat încheierea controverselor origeniste. în ce privește conciliul de la Constantinopol, acesta a avut ca rezultat principal condamnarea celor Trei Capitole printr-o formulă cristologică prin care era oficializat neocalcedonismul; în ea se proclama în Cristos „unirea potrivit cu alcătuirea sau potrivit cu ipostasul” și se afirma că Isus crucificat în carne „este Dumnezeu adevărat și Domn al slavei”. Forme ale producției literare Producția literară teologico-dogmatică din această perioadă este în mare parte polemică. Pe de o parte, sînt combătute doctrine condamnate deja ca
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
un limbaj teologic precis. Tema dominantă este cristologia, în special întruparea, văzută din perspectivă net antinestoriană; Proclus insistă asupra Fiului unic, în care cele două naturi nu duc la apariția a două ipostasuri separate, ci sînt reunite într-un singur ipostas, grație așa-numitei oikonomia, voința de mîntuire a lui Dumnezeu care se realizează în istorie și, mai precis, în întrupare. De la Proclus ne-au rămas și opt scrisori, în parte fragmentare, și alte cîteva ce-i sînt adresate. Cele mai multe s-
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
teză antiohiană), dar nici că s-a transformat în carne, lucru care ar echivala cu o alterare a imuabilității naturii divine; pentru a sublinia acest punct, Scriptura spune că a luat chip de rob (Filip. 2,7) (5-6). Prin urmare, ipostasul lui Dumnezeu întrupat este unul singur (9; cf. infra). Celebru este și singurul fragment rămas (în greacă și latină) din scrisoarea 4, adresată lui Ioan de Antiohia, în care Proclus afirmă: „Mărturisim că unul din Sfînta Treime a fost crucificat
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
mult după Proclus. Proclus a adoptat o poziție prin care încearcă să se situeze între tezele antiohienilor și cele ale alexandrinilor. Refuză să accepte că Maria a dat naștere unui simplu om ori unui Dumnezeu (omilia 1); proclamă un singur ipostas, ceea ce îl apropie de Chiril (antiohienii ar fi vorbit mai degrabă de prosôpon), dar și două naturi, ceea ce îl disociază de limbajul chirilian (omilia 23, despre dogma întrupării). Și, atunci cînd modifică, în Tomul către armeni, formula apolinaristă reluată de
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Chiril (antiohienii ar fi vorbit mai degrabă de prosôpon), dar și două naturi, ceea ce îl disociază de limbajul chirilian (omilia 23, despre dogma întrupării). Și, atunci cînd modifică, în Tomul către armeni, formula apolinaristă reluată de Chiril în „un singur ipostas al Dumnezeului Logos întrupat” (și nu „întrupat”, referitor la ipostas), face un pas spre o clarificare a ipostasului înțeles mai degrabă ca persoană a Logosului întrupat decît ca natură proprie a Logosului, ca la Chiril. Fără să fie un teolog
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și două naturi, ceea ce îl disociază de limbajul chirilian (omilia 23, despre dogma întrupării). Și, atunci cînd modifică, în Tomul către armeni, formula apolinaristă reluată de Chiril în „un singur ipostas al Dumnezeului Logos întrupat” (și nu „întrupat”, referitor la ipostas), face un pas spre o clarificare a ipostasului înțeles mai degrabă ca persoană a Logosului întrupat decît ca natură proprie a Logosului, ca la Chiril. Fără să fie un teolog original, Proclus, prin efortul său de mediere, a contribuit serios
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
chirilian (omilia 23, despre dogma întrupării). Și, atunci cînd modifică, în Tomul către armeni, formula apolinaristă reluată de Chiril în „un singur ipostas al Dumnezeului Logos întrupat” (și nu „întrupat”, referitor la ipostas), face un pas spre o clarificare a ipostasului înțeles mai degrabă ca persoană a Logosului întrupat decît ca natură proprie a Logosului, ca la Chiril. Fără să fie un teolog original, Proclus, prin efortul său de mediere, a contribuit serios la evoluția care a dus la formula de la
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
cristologia antiohiană și cea alexandrină, dar mai mult la nivelul politicii ecleziastice decît al elaborării teologice și mai ales sub forma unor concesii față de poziția alexandrină; astfel, mărturisirile sale de credință preiau de la alexandrini formulele „două naturi” și „un singur ipostas”, completîndu-le cu „un singur prosôpon”, termen favorit al antiohienilor, care însă, în acest context, are un rol mai degrabă marginal. Bibliografie. Toate documentele menționate se găsesc în fasciculele ACO II (actele de la Calcedon); cf. CPG III, nr. 5930-5938. Despre Flavian
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
nu menționa decît foarte puține exemple) cele două epistole scrise contelui Ecumenius cu privire la necesitatea de a apăra distincția dintre proprietățile și acțiunile trupului și cele ale Logosului în cadrul unirii ipostatice; sau cea trimisă lui Maron (păstrată fragmentar), unde natura și ipostasul individual sînt considerate identice; sau cea adresată locuitorilor din Emesa pentru a respinge teza unui membru al acelei comunități care nega faptul că Logosul înviase cu trup de carne. Din scrisorile privitoare la evenimentele contemporane, trebuie amintită, de exemplu, aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
parte. Monofizismul său a fost numit de moderni verbal, deoarece, în esență, nu diferă de orientarea lui Chiril și de cea calcedoniană; însă n-ar fi putut accepta niciodată limbajul celor două naturi, pentru faptul că el echivala natura cu ipostasul, după cum am arătat deja, îl obliga să detecteze nestorianismul în orice distincție a naturilor în Logosul întrupat. în acest sens a combătut Tomul papei Leon, care atribuia naturii umane acțiuni proprii; cum acțiunile proprii presupun o existență în sine proprie
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
unora să poată fi transmisă celorlalte (prin urmare, fără confuzie: contra opiniei gramaticului Sergiu); însă, dată fiind unitatea subiectului, a Logosului, Sever neagă ideea că ar putea fi repartizate atît omului, cît și lui Dumnezeu. După întrupare, există un singur ipostas sau natură a Cuvîntului și, ca atare, și o singură acțiune (energeia). Pe de altă parte, tocmai distincția dintre proprietăți și dintre acțiuni îi permite lui Sever să afirme, în opoziție cu Iulian, că, înainte de înviere, trupul Logosului este muritor
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
respingînd criticile aduse textului de către monofiziți. Printre celelalte scrisori existau două adresate lui Iustinian și două lui Antim din Trapezunt, ulterior patriarh de Constantinopol; în a doua epistolă trimisă acestuia, Efrem sublinia că recunoașterea a două naturi într-un singur ipostas nu presupune deloc ideea de diviziune. Scrisoarea adresată lui Mega din Bereea este caracteristică pentru orientarea neocalcedoniană a lui Efrem, care susținea aici necesitatea de a accepta ambele formule - „unire ipostatică în două naturi” și „o singură natură a Logosului
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
că ființa umană se compune din două naturi, suflet și trup, însă acestea sînt separabile doar în mod abstract, astfel încît „nu înțelegem cele două naturi separat, ci spunem că există una a unei singure ființe”; după Efrem, „una” desemnează ipostasul, și nu natura. El dezvolta apoi, cu ajutorul unui dosar de extrase patristice, o argumentare prin care nega echivalența dintre physis și hypostasis. Scrierea ar putea fi aceea din care se cunoaște un fragment ce ar proveni „din a treia carte
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
calcedoniană „în două naturi”; el poate face acest lucru în virtutea unei clarificări terminologice prin care este reinterpretată, în prima formulare a lui Chiril și în general în textele acestuia, physis ca hypostasis, ceea ce îi permite să reformuleze astfel: „un singur ipostas a Logosului întrupat”. Chiar și unirea ipostatică, tipic chiriliană, este considerată în concordanță cu conciliul de la Calcedon. Caracteristice pentru tendința neocalcedoniană sînt, de asemenea, cristologia alcătuirii (unde, pentru Efrem, în Cristos, o synthesis se realizează nu în planul celor două
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
este considerată în concordanță cu conciliul de la Calcedon. Caracteristice pentru tendința neocalcedoniană sînt, de asemenea, cristologia alcătuirii (unde, pentru Efrem, în Cristos, o synthesis se realizează nu în planul celor două naturi, ci în acela al ipostasurilor) și negarea unui ipostas autonom al naturii umane a lui Cristos, care nu trebuie definită ca anipostatică - ceea ce ar echivala cu a o defini ca inexistentă - ci enipostatică, pentru că există realmente, însă doar în ipostasul Logosului. Bibliografie. Fotie, Biblioteca, cod. 228-229, ed. și trad
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
naturi, ci în acela al ipostasurilor) și negarea unui ipostas autonom al naturii umane a lui Cristos, care nu trebuie definită ca anipostatică - ceea ce ar echivala cu a o defini ca inexistentă - ci enipostatică, pentru că există realmente, însă doar în ipostasul Logosului. Bibliografie. Fotie, Biblioteca, cod. 228-229, ed. și trad. fr. R. Henry, Photius, Bibliothèque, IV, Les Belles Lettres, Paris, 1965, pp. 114-174; fragmentele în PG 86/2, 2104-2109; S. Helmer, Der Neochalkedonismus, cit., pp. 263-265; 271-272. Cf. și CPG III
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
că adepții celor doi pot fi foarte bine definiți drept „susținători ai unor aparențe contrarii (enantiodokêtai), deoarece unii afirmă că în Mîntuitor este aparentă divinitatea, iar ceilalți umanitatea. însă rădăcina celor două erori opuse este aceeași: confuzia dintre natură și ipostas; acest lucru îl determină, pe de o parte, pe Nestorie să afirme că sînt două ipostasuri (ca o consecință a separării naturilor), iar pe de altă parte, pe Eutihie să admită o singură natură (ca o consecință a unirii ipostatice
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]