205 matches
-
spre o Românie contrafăcută. N-avea încotro: era șeful Secției de Critică a Uniunii. Nomenclatură. Îi urmăream zelul grav jovial cu care-și conducea ignarul invitat, neputîndu-l omite, în făptura aceluiași, pe calamburistul de serviciu al breslei, doctul pișicher și ironist. Dublul rol. Nemeritatul. În sfîrșit. La un moment dat, în liniștea de stup zumzăitor a sălii, un răcnet ca de moarte... Hiperdelicatul pictor septuagenar Catul Bogdan, împărțind politețuri interbelice în jur, nimerise, cu țigara aprinsă, în corsajul unei... colege realist-socialiste
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
în mai toate județele.) Dar Școala de la Tîrgoviște? În afară de frumosul climat emulativ, ivit în atmosfera sufocată de comunism a deceniului șapte, prin convergența spirituală a cîtorva scriitori de excepție, ce poate spune... conceptul? E, de altfel, de presupus amuzamentul unor ironiști ca M.H. Simionescu, Costache Olăreanu sau, și mai și, Alexandru George, de cîte ori au fost plasați în umbra... ruinurilor Tîrgoviștei. Nu cred să fi obținut, prin sumara demonstrație de pînă acum, și deplina persuasiune. Nici nu mi-a stat
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
și arta” și „Sfatul țării”. Din 1994 este, succesiv, redactor, redactor-șef adjunct și redactor-șef la revista „Basarabia”. În versurile din volumele Timpul probabil (1983) și Ghid pentru cometa Halley (1987), P. se definește ca un poet din categoria ironiștilor sentimentali, care întrețin lirismul într-o zonă elegiacă, dar și într-un registru dramatic. În postura ciudată de „ghid al cometei Halley” , el se vrea un tânăr Orfeu, care să restabilească legăturile rupte între om, natură și lucruri sub semnul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288913_a_290242]
-
combativitatea expresă, ceea ce presupune un plus al implicării în sfera socialului 4 și o poziție filosofică și etică izvorâtă din convingeri ferme și principii morale axiomatice: "satiricii judecă și condamnă având siguranța caracterului absolut al adevărurilor așa cum nu procedează nici ironiștii și nici umoriștii, convinși de relativitatea lucrurilor și a limbajului"5. Sarcasmul, varianta extremă, usturătoare a satirei (lat. sarcasmus, gr. Sarkazein [fig.] "a sfâșia prin batjocură", gr. Sarx "carne") se situează la limita comicului și a artisticului. Explicația constă în
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
asociat cu simțul măsurii. Ceea ce sancționează prin subtitlurile și precizările ironice care însoțesc versurile, este, așa cum de altfel remarca și autorul Caragialianei, inconsecvența de la nivelul afilierii programatice a simbolismului românesc. În introducerea la Poemele în proză (în Universul în 1909), ironistul nota: "stadiul actual al evoluțiunii literaturilor națiunilor civilizate este caracterizat prin pornirea, nu! prin școala, nu! prin biserica, dacă ne putem exprima astfel, simbolistico-mistico-enigmatico-chintesentistă, Pontifex Maximus Mauritius Maeterlinckus"88. Ilustrativă pentru tehnica parodierii caragialiene este poezia Cameleon-femeie, subintitulată "sonet decadent
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
cauzată de prăbușirea sau pulverizarea idealurilor și, pe de altă parte, condiționarea dispoziției și a manifestărilor ironice de starea de acalmie, de lipsa urgenței vitale 143 care permite expansiunile gândirii libere. Din acest punct de vedere istoria înregistrează generații de ironiști, stimulați de atmosfera de liberă conversație (ca în Atena lui Pericle, Secolul Luminilor, romantismul, epoca modernă) alternând cu generații foarte serioase, pentru care ironia este considerată "un lux". Profetică, în acest sens pare observația lui Caragiale dintr-o scrisoare trimisă
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Hipocrat, hotăra dispoziția sufletească a omului"). Autorul cu talent umoristic îmbină tandrețea cu veselia, gravitatea cu surâsul, convertește spiritul în predică jovială, se erijează în moralist bonom care nu sancționează, ca satiricul și nici nu neagă și polemizează duplicitar, ca ironistul, ci acceptă defectele și viciile drept slăbiciuni inofensive alături de veritabile însușiri, privește așadar lumea prin prisma iubirii și a toleranței, reușind, în esență, să amuze fără să rănească. Între definițiile care nu pot fi acuzate de sobrietate didactică, descoperim la
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
de parodiere a high-life-ului burghez reieșind din subtext. Însă în acest joc cu absurdul situațional și tipologic, demascarea are un vizibil efect de bumerang. În romanele realiste ale lui Mircea Eliade, raportul intertextual este sesizabil și în legătură cu tipul "intelectualului". Fin ironist, recunoscut pentru urbanitatea satirei, Caragiale a fixat inimitabil notele specifice ale etopeii acestei categorii în schița Intelectualii. "Capuținiștii"59 preocupați în permanență de "chestiuni arzătoare de estetică, filozofie"60, "inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de mișcarea
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
p. 157, în care face un inventar aproape complet al perechilor de trăsături contradictorii atribuite personalității caragialiene: "În galeria epitetelor, pe lângă "marele" și "maestrul" Caragiale revin cu insistență două: "cinicul" și "lucidul", atunci când nu se reiterează "scepticul", "satiricul", "necruțătorul" și "ironistul lucid", ori de-a dreptul "canalia"[...]; Cel mai comunicativ dintre marii noștri scriitori", cum nota Vlahuță, apare succesiv în amintirile contemporanilor într-o varietate de ipostaze contradictorii, pur și simplu amețitoare: sarcastic și sentimental; sensibil și poltron; generos și avar
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
mentalitate în fața vieții, o stare totală la care își aduc contribuția toate trăirile și străduințele. Micul humor poate fi folosit ca o formă simplă de batjocură și de indignare; seriozitatea ce se ascunde atunci în glumă este o prefăcătorie. Și ironistul poate folosi micul humor, după cum se va vedea mai tîrziu. Adeseori, în spatele său se poate afla o poftă de joacă și de eliberare, prin joc, de ceea ce ne stă pe suflet. Poate fi greu, într-un anumit caz, să decidem
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
uzuală și în gîndirea elină, noțiunea a suferit schimbări remarcabile, arătate într-un mod interesant de Ribbeck (Uber den Begriff des εζρων, "Rheinisches Museum", serie nouă, XXXI, p. 386). Cuvîntul apare prima oară, în Norii lui Aristofan, ca o insultă ironistul fiind pus pe aceeași treaptă cu mincinosul și lăudărosul.Pentru greci, care presupuneau tot pe cît și pretindeau ca interiorul să-și afle expresia în exterior, ironia la care interiorul se află în contrast cu exteriorul, întocmai ca gluma cu seriozitatea trebuie
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
Pentru greci, care presupuneau tot pe cît și pretindeau ca interiorul să-și afle expresia în exterior, ironia la care interiorul se află în contrast cu exteriorul, întocmai ca gluma cu seriozitatea trebuie să fie o inepție. Cînd Socrate a fost declarat ironist, gestul acesta a însemnat o expresie a nemulțumirii și a îndîrjirii poporului în legătură cu modul în care el îi atrăgea, prin ironie, pe cei cu care vorbea, pe un teren alunecos, prefăcîndu-se că-i aprecia și că era de acord cu
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
cel mai mare iubitor de adevăr, dintre toți atenienii era pus pe aceeași treaptă cu mincinoșii și fanfaronii. Dar tocmai personalitatea lui Socrate, așa cum ne-a descris-o Platon, a provocat și o modificare a conceptului de ironie. La Aristotel, ironistul este contrapus lăudărosului, deși desemnează ca și acesta un defect, în contrast cu iubitorul de adevăr (Eth. Nic.,IV, 13). Apariția ironistului este explicată prin aversiunea acestuia pentru folosirea expresiilor tari. Totuși nu se evidențiază încă aici că marea deosebire între ironist
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
personalitatea lui Socrate, așa cum ne-a descris-o Platon, a provocat și o modificare a conceptului de ironie. La Aristotel, ironistul este contrapus lăudărosului, deși desemnează ca și acesta un defect, în contrast cu iubitorul de adevăr (Eth. Nic.,IV, 13). Apariția ironistului este explicată prin aversiunea acestuia pentru folosirea expresiilor tari. Totuși nu se evidențiază încă aici că marea deosebire între ironist, pe de o parte, fățarnic și lăudăros, pe de alta, constă în aceea că lăudărosul își face un scop din
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
ironistul este contrapus lăudărosului, deși desemnează ca și acesta un defect, în contrast cu iubitorul de adevăr (Eth. Nic.,IV, 13). Apariția ironistului este explicată prin aversiunea acestuia pentru folosirea expresiilor tari. Totuși nu se evidențiază încă aici că marea deosebire între ironist, pe de o parte, fățarnic și lăudăros, pe de alta, constă în aceea că lăudărosul își face un scop din aparența exterioară tocmai pentru că vrea să se dea mai mare decît este, iar fățarnicul o folosește ca pe un mijloc
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
aceea că lăudărosul își face un scop din aparența exterioară tocmai pentru că vrea să se dea mai mare decît este, iar fățarnicul o folosește ca pe un mijloc de a realiza niște scopuri egoiste și faptul că, din contra, pentru ironist aparența este doar un mijloc de a-și păstra netulburată viața interioară sau pentru ca, prin acceptarea presupunerilor altora, să le procure eventual acestora o mai mare claritate. În felul acesta înțelegem astăzi ironia lui Socrate, îndrumați de indicația pe care
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
se poate întemeia o comuniune cu el. Chiar și în cazul în care ironia servește autoafirmării, ea nu constituie o respingere, ci o sustragere, o cale de a feri sanctuarul sufletului de pătrunderea cu forța a celor din jur. Cînd ironistul provoacă mînie prin comportarea sa, aceasta poate fi urmarea împrejurării că oamenilor nu le place cînd cineva vrea să-i educe, să-i scoată din tihna în care ei se simțeau în siguranță. Mîndria lor este rănită deîndată ce descoperă
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
de orice conținut pozitiv. Îi refuză atît bogăția interioară cît și elementul de simpatie. Gluma ascunsă în seriozitatea ironică trebuie să fie îndreptată împotriva a tot ce se află între cer și pămînt. Totul este dizolvat în nimic cu excepția egoismului. Ironistul privește totul ca deșertăciune, în afară de el însuși (Skrifter,XIII, p. 332). Socrate dezagregă viața spirituală grecească (ibidem, p. 338), fără să pună ceva în loc. Dar este de părere Kierkegaard Socrate era îndreptățit s-o facă, pentru că, în esență, vremea culturii
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
fost reprezentată la noi de Heiberg și Martensen, la care trimite și el. S-a lăsat ademenit astfel, în acest stadiu al evoluției sale, să nesocotească caracterul pozitiv al ironiei socratice. Chiar și mai tîrziu, (1846), el îl declară pe ironist un om glumeț (Papirer, VII, 1, p. 27). Asta ne amintește de acel scurra Atticus al epicureicilor. Dealtminteri, el și-a ameliorat concepția în scrierile de mai tîrziu, cum vom arăta ulterior. Kierkegaard l-a nedreptățit, în opera sa de
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
privesc de pe acum spre Orient" (III, 1). Ceea ce căuta la început era "Orientul etern": pe urmă însă, a crezut că-l găsește în puternica cristalizare a vechii biserici. 17. Ironia artistică Au vrut unii să facă și din Shakespeare un ironist. A. W. Schlegel (fratele lui Fr. Schlegel) a construit o ironie skakespeariană ce trebuia să se manifeste, parțial, în caracterizarea diferitelor personaje din dramele respective (prin modul în care se confruntă între ele motive mari și mici), parțial, în acțiunea
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
în humor, seriozitatea se ascunde în spatele glumei. Seriozitatea este condiționată pretutindeni de raportarea la o valoare: seriozitatea fixează un scop și pune în mișcare voința în direcția acestuia. În ironie, consimțim aparent la niște valori și la niște strădanii, dar ironistul face acest gest numai ca să-și păstreze liber teritoriul său în cazul ironiei pedagogice ca să dezlanțuie energia psihică la acei care se declară în favoarea acestor valori și scopuri. Faptul că în spatele seriozității se ascunde o glumă vrea să însemne doar
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
gest numai ca să-și păstreze liber teritoriul său în cazul ironiei pedagogice ca să dezlanțuie energia psihică la acei care se declară în favoarea acestor valori și scopuri. Faptul că în spatele seriozității se ascunde o glumă vrea să însemne doar că seriozitatea ironistului se îndreaptă în altă direcție decît aceea a celor din jurul său. Ca atare, ironia poate fi o formă exterioară a humorului așa încît obținem următoarea schemă (în care semnul < înseamnă "mijoc" sau "expresie pentru"): (Seriozitatea < Glumă) = Ironia < Humor = (Glumă < Seriozitate
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
personalități sau ca grijă educativă se preface în humor. Ne-am putea întreba de ce seriozitatea trebuie să-și afle, în general, expresia în glumă. Fr. Schlegel (despre care Novalis spune, pe bună dreptate, că de fapt e humorist și nu ironist) a dat deja un răspuns. Acesta e orientat în sensul că poate să existe un conținut de viață atît de intim și de cuprinzător încît orice formă pozitivă să rămînă nesatisfăcătoare, incomensurabilă. Aceasta va fi mai ales situația acolo unde
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
real. El luptă pentru un drept formal; un atare drept caracterizează tocmai principiul personalității (cf. § 16); dar lipsește deocamdată un conținut real. Deseori gluma se va iți într-un chip amuzant în spatele seriozității. Cînd îl caracterizăm pe Socrate doar ca ironist, neglijăm faptul că gluma aflată îndărătul seriozității aparente poate fi ea însăși, la rîndul său, expresia unei seriozități mai profunde (cf. § 18). Noile idei și rînduieli care înlocuiesc cultura dată se pot exprima deocamdată numai într-un mod subiectiv, prin
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
și rînduieli care înlocuiesc cultura dată se pot exprima deocamdată numai într-un mod subiectiv, prin întoarcerea personalitățiila ea însăși și eliberarea sa de formele de pînă atunci. Ca urmare, un om ca Socrate nu este numai cel mai mare ironist, ci (fără s-o știe) și cel mai mare predicator. Gluma aflată în spatele seriozității îndreptate spre exterior nu este, în această privință, doar gluma eliberării (* 13), ci e pusă în slujba unei seriozități ce nu poate căpăta formă încă într-
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]