KorAP: Find »[drukola/base=iudaic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 ...97 >

2,415 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321

în Antichitate și mai ales al femeii iudee ca să pricepem imensul risc și uriașa îndrăzneală de care dau dovadă aceste ucenice ale lui Cristos. În școlile filozofice grecești, prezența feminină face parte din regula normalității; nu însă și în curentele iudaice de strictă observanță (excepțiile, precum esenienii și terapeuții, dacă ultimii vor fi existat, confirmând regula generală). Pentru mentalitatea iudaică a epocii e de neconceput și intolerabil ca o femeie să-și părăsească familia, statutul social, soțul, copiii, pentru a se

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
aceste ucenice ale lui Cristos. În școlile filozofice grecești, prezența feminină face parte din regula normalității; nu însă și în curentele iudaice de strictă observanță (excepțiile, precum esenienii și terapeuții, dacă ultimii vor fi existat, confirmând regula generală). Pentru mentalitatea iudaică a epocii e de neconceput și intolerabil ca o femeie să-și părăsească familia, statutul social, soțul, copiii, pentru a se atașa de un profet „ambulant”, fie el și Isus Cristos. Așadar Maria Magdalena, așa cum reiese din context, dispunea de

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
toate, voi analiza fragmentele din Noul Testament referitoare la „ucenicul pierdut” al lui Isus, redând termenilor proprietatea lor semantică și teologică. Apoi, voi prezenta și comenta un dosar mai puțin frecventat de publicul larg, alcătuit din mărturii ale Antichității creștine și iudaice, urcând până la biografiile medievale. După aceea, mă voi opri asupra Evangheliei lui Iuda. Voi propune o lectură fidelă a textului, care contrazice esențial și, sper, argumentat vulgata răspândită de National Geographic. Într-o ultimă secțiune, foarte pe scurt, voi prezenta

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
alt apostol (Lc. 6,16; Fapte 1,13); un frate al lui Isus (Mt. 13,55; Mc. 6,3); un Iuda Galileanul (Fapte 5,37) etc. Începând cu secolul al II-lea, odată cu detașarea polemică a creștinismului de matricea sa iudaică, numele „Isus” începe să fie tot mai rar atribuit evreilor; compensativ, numele „Iuda” este evacuat din onomastica creștină. Chiar și astăzi, legislația germană, de pildă, interzice părinților să-și numească fiii „Iuda”, pentru a nu-i supune pe aceștia oprobriului

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
partida respectivă: unii istorici, e drept, minoritari, susțin că ea s-ar fi constituit efectiv abia în anul 60, așadar cu mult după învierea lui Isus. Majoritatea savanților optează pentru o soluție mai largă. Zelotismul reprezintă un curent popular, naționalist iudaic, născut odată cu revoltele macabeilor, în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr., a cărui ideologie a persistat fără întrerupere până la dărâmarea Templului de către armatele lui Titus, în 70 d.Hr. Deși extrem de ingenioasă și seducătoare, etimologia bazată pe sicarius

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
O faptă cumplită nu poate merita decât o pedeapsă cumplită. Întâlnim asemenea morți descrise de Herodot (Istorii 4, 205), Pausanias (Descrierea Greciei 9, 7,3), în Cartea a doua a Macabeilor (9,1-4; 12,38) sau la Flavius Josephus (Antichități iudaice 17,168-170)40. La Matei, avem de-a face așadar cu o autoexecuție care urmează logica întregului scenariu despre Iuda: acesta trecuse de partea unui adversar necinstit și, dându-și seama, își ia singur zilele (Dumnezeu îl pedepsește prin propria

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
moartea pe cruce” până la înălțare, este esențială pentru ca toți cei încorporați în viața Lui prin botez și credință să se împărtășească dintr-Însul în slava Sa (Rom. 6). De ce însă acest lucru presupune și trădarea? Economia aceasta continuă practica sacrificială iudaică: Isus este „jertfa cea adevărată” oferită pentru mântuirea lumii. Din această perspectivă, sacrificială, nevoia trădării din partea lui Iuda devine clară. Isus își asumă natura căzută omenească, restaurând-o, aducând-o la „desăvârșirea” originară. Dar economia divină nu s-a realizat

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
câteva grupări gnostice, Iuda este consacrat erou al poporului ales, într-un text polemic a cărui datare este greu de stabilit (undeva între secolele al V-lea și al XI-lea). Textul se numește Toledot Ieschu, provine dintr-o comunitate iudaică fanatic anticreștină și prezintă viața lui Isus în cele mai sumbre culori. Există mai multe versiuni care au circulat în Evul Mediu, însă toate au un punct comun: denigrarea lui Isus versus eroizarea lui Iuda54. Isus este acuzat de a

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
de „îngăduință”, „indulgență”. Zeul îngăduie, lasă de la sine, tolerează cu generozitate greșeala unui muritor. Indulgența nu e considerată virtute; ea constituie apanajul prinților străini și este de neconceput într-o societate egalitară, democratică, în sens politic sau religios (ca monoteismul iudaic, unde toți sunt egali în fața lui Iahve)60. • Alte sensuri ale lui aphiemi: „a emite”, „a da drumul” (lacrimilor sau cuvintelor); cu pneuma: „a-și da duhul, a muri”. Avem de-a face cu un ansamblu de sensuri concrete în

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
cel puțin trei tipuri de lectură: în ea însăși, ca un poem debordând de imagini mitice, inaugurând sau mai degrabă structurând o nouă „mitologie”, creștină; din perspectivă patristică, așadar privind-o à rebours prin grila comentariilor Părinților Bisericii; din perspectivă iudaică și iudeo-creștină, integrând-o așadar curentului apocaliptic ce străbate majoritatea scrierilor așa-zise „intertestamentare” (secolul al III-lea î.Hr. - secolul al II-lea d.Hr.). Al treilea tip de lectură va fi propus în paginile care urmează. De fapt, nu

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
primul text cu acest titlu, iar în urma ei vor fi numite astfel toate scrierile genului, chiar dacă multe dintre ele îi sunt anterioare. Germenii trebuie căutați în fenomenul profetic 89. Curentul apocaliptic apare după încetarea profețiilor, adică după stabilirea canonului Scripturii iudaice de către Ezdra (la întoarcerea din exilul babilonian, în 538 î.Hr.; ultimii trei profeți, contemporani cu Ezdra, au fost Agheu, Zaharia și așa-numitul Malachia 90). Între cele două experiențe există diferențe și similitudini. Experiența profetică se produce adesea, dar nu

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
care în ebraică înseamnă „a se ridica”) e „responsabil” cu învierea. Capitolele XXXI-XXXVI dezvoltă viziunea, prezentată sumar în capitolele precedente. Capitolul XXII este extrem de interesant, întrucât, sub influența doctrinei orfice grecești, vedem cum se modifică radical reprezentarea șeolului în imaginarul iudaic. Reprezentarea străveche era aceea a unei peșteri imense, în care sufletele drepților stau laolaltă cu sufletele păcătoșilor fără a se recunoaște, moartea antrenând o pierdere totală a personalității, a conștiinței de sine, a memoriei. În capitolul XXII, șeolul capătă o

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
își regăsesc un model vital, un model „de supraviețuire” sub teroarea istoriei. Ieșirea din istorie prin intermediul viziunii este singurul remediu psihologic împotriva disperării. Deși există o interpolare creștină destul de amplă, în capitolul IV, avem de-a face cu o scriere iudaică. Câteva motive esențiale (oamenii teriomorfi, din primele două ceruri, pasărea Phoenix și călătoria Soarelui, din al treilea cer, demonul-șarpe identificat cu Hadesul) trimit la imaginarul egiptean. „Există bune indicii în favoarea unei origini egiptene a operei. ș...ț Mediul în care

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Testamentele lui Isaac și Iacob aparțin literaturii parenetice, moralizatoare. Cât despre locul de origine și data alcătuirii textului, lucrurile sunt destul de complicate și fiecare editor propune o nouă teorie. Aproape cert rămâne faptul că scrierea a apărut într-un mediu iudaic din Egipt (unele manuscrise tardive, cu interpolări - de pildă, philochristos - l-au făcut pe James să atribuie textul unei secte iudeo-creștine). „Trei elemente esențiale din partea apocaliptică susțin ipoteza că Testamentul lui Abraham a fost compus în Egipt, și anume concepțiile

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
W. Schneemelcher, R. Wilson 128. Patru sunt caracterele formale, de compoziție ale genului: recurgerea la pseudonimie, importanța acordată viziunilor, vaticinium ex eventu și combinarea formelor (caracter hibrid). Apocalipsele pot fi considerate reacții individuale și revizioniste la canonul biblic. Conform tradiției iudaice, profeția a încetat odată cu secolul al V-lea î.Hr. Dumnezeu nu mai comunică direct cu poporul Său, ci numai prin riturile sacre întreținute de preoți în Templu. Religia iudaică se instituționalizează și se clericalizează. Totuși, în orice religie revelată există

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
fi considerate reacții individuale și revizioniste la canonul biblic. Conform tradiției iudaice, profeția a încetat odată cu secolul al V-lea î.Hr. Dumnezeu nu mai comunică direct cu poporul Său, ci numai prin riturile sacre întreținute de preoți în Templu. Religia iudaică se instituționalizează și se clericalizează. Totuși, în orice religie revelată există și vor exista mereu răbufniri individuale, ce creează mișcări disidente, alternative la starea de fapt instituțională. Pentru a da o cât mai mare pondere și credibilitate revelațiilor lor, autorii

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
de zile, profetul a dictat câtorva scribi conținutul revelațiilor primite de la Dumnezeu și că numărul cărților obținute la sfârșit a fost de nouăzeci și șase. Dintre acestea, doar douăzeci și două au fost publicate imediat (adică numărul scrierilor din canonul iudaic), restul de șaptezeci fiind păstrate pentru mai târziu. Autorul justifică prin acest artificiu originea divină a scrierilor apocrife, printre care se numără și 4Ezdra. Apocalipticii primesc revelațiile prin intermediul viziunilor și prin aceasta ei se deosebesc de profeți, beneficiarii unor revelații

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
etapă, de cerul unde sălășluiește Marea Slavă, Dumnezeu. Aceste rugăciuni reflectă un crâmpei din viața spirituală și liturgică a comunităților apocalipticilor. Setul trăsăturilor „formale”132 e dublat de un set de trăsături „ideologice”. Apocalipsele alcătuiesc un continent aparte în cadrul literaturii iudaice sau iudeo-creștine. Întrebările la care încearcă ele să răspundă creează mai degrabă o atmosferă doctrinară decât o ideologie propriu-zisă. Prima trăsătură evidentă, accentuată până la manie, o constituie dihotomia vârstelor sau eonilor: există o vârstă prezentă, a istoriei în curs de

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
vizibilă pe partea din afară a sulului pecetluit - a conținutului textului pecetluit (pe dinăuntru), care va fi dezvăluit abia după ruperea celei de-a șaptea peceți (secțiunea 8,2-22,5)139. * Apocalipsa lui Ioan, deși preia multe dintre „toposurile” apocalipticii iudaice, este o scriere originală. Câteva trăsături specifice: 1. la nivel formal: lipsa pseudonimiei; autorul își afișează aproape ostentativ contemporaneitatea cu cititorii; neutralizarea așa-ziselor vaticinia ex eventu; determinismul istoric aproape că nu se face simțit; rolul îngerului hermeneut (angelus interpres

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
întregii lumi, altă serie, numai soarta Bisericii lui Cristos. Cele două secțiuni, distrugerea lumii și învingerea lui Satana, se intersectează uneori (19,11-20,15 etc.). Iată și cele mai importante teme, aproape toate cu antecedente explicite sau implicite în apocaliptica iudaică: Anticristul (nu apare numit, dar apare conturat); Parusia, a doua venire a Mântuitorului; Împărăția de o mie de ani, care stă la originea mișcărilor milenariste; Noul Ierusalim. După această rapidă enumerare, se impune următoarea observație: fără apelul la literatura intertestamentară

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
biruit, probabil astăzi nici n-am avea știre de existența unei asemenea cărți creștine. Faptul că Biserica a acceptat-o în cele din urmă printre canonice merge mână în mână cu recunoașterea fără ezitare și plină de recunoștință a moștenirii iudaice. Faptul că iudaismul însuși, reprezentat de scrierile intertestamentare, a fost profund influențat de modele păgâne, de o anumită tematică teologică și filozofică păgână rămâne o afirmație de bun-simț, incontestabilă (firește, fiecare aspect al acestei influențe merită discutat și nuanțat). Aceasta

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
absolut transcendent al divinității. Conform literaturii apocaliptice, există câteva personaje privilegiate, care pot „sparge”, metaforic vorbind, „învelișul” divinității și pot crea o rețea de comunicare permanentă între lume și Dumnezeu. Pe urmele lui Scholem, trebuie făcută distincția netă între mistica iudaică, ce nu afectează transcendența (merkaba), și cea de tip gnostic, imanentistă. * O altă trăsătură specifică a literaturii apocaliptice este reactivarea unei mitologii sincretice și, implicit, recosmizarea imaginarului religios. Profeții accentuaseră caracterul sacru al istoriei; apocalipticii operează o întoarcere cu 180

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
lui Isus, întruchipează în gradul cel mai înalt și pur iubirea; Faptele apostolilor și Epistolele sunt străbătute ca de un fir roșu de credința plină de fervoare a primelor comunități creștine; Apocalipsa lui Ioan adaugă acestui tablou mistic-sapiențial speranța, virtute iudaică universalizată. Speranța este singura dintre cele trei virtuți capabilă să învie totul din nimic, inclusiv iubirea și credința. Nu întâmplător, Noul Testament se încheie cu o apocalipsă a lui Isus Cristos. (1997 reluat) 6. Mitul îngerilor căzuți*tc "6. Mitul îngerilor

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
pe niște pietre foarte tari.” (Conl. 8,21) Așa a salvat el memoria malefică a omenirii. În paginile care urmează, îmi propun să fac o relectură a exegezei lui Casian în interiorul tradiției patristice, urcând și până la câteva texte din literatura iudaică apocrifă. Pentru aceasta, voi urma schema pe care tocmai am pus-o în evidență (Conl. 8,21). De asemenea, adaug că mărturiile luate în considerație vor fi abordate într-o ordine strict cronologică. Mitul în scrierile intertestamentare Așa cum a arătat

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
divine, atâta doar că ele sunt puternic abstractizate. Devine acum mai clar că ceea ce numesc aici „lectură demitizantă” a mitului nu este, în realitate, decât o lectură propriu-zis filozofică, rațională chiar, efectuată în cheie platoniciană. 4. Cu Flavius Josephus (Antichități iudaice I, 67 sq.) 157, se aflăm și mai aproape de discursul avvei Serenus. Flavius Josephus pune în evidență diferența care există încă de la început dintre seminția lui Seth și aceea a lui Cain (el nu vorbește despre nici o unire trupească a

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]