582 matches
-
le citeau celorlalți, mânia creștea la foc mic: încet, dar sigur. Un nume flutura pe buzele tuturor, și nu era al lui Macedonski. Așa a luat naștere naștere noul poet național, al doilea după Alecsandri. Maiorescu putea în sfârșit să jubileze: scamatoria izbutise. Treizeci și șapte de ani și două războaie (unul balcanic, celălalt mondial) i-au trebuit lui Macedonski să-și dovedească nevinovăția; nu singur, ci prin nepoți, anticari și-un editor curajos. N-a mai apucat să-i întâlnească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
apoi a deschis un sertar mare, lung, cum se făceau pe vremuri, pentru plăpumi și așternuturi. A scos de-acolo un tub cartonat, vișiniu, lunguieț; puteai să altoiești câinii cu el. Ni l-a fâlfâit sub nas. „Asta-i drăcia!“ Jubila. „Pot să-ntreb și eu ceva?“, mi-a luat-o Maria înainte, „Cum a ajuns «drăcia» la tine?“ Acum jubilarea devenise triumf. Mihnea își savura momentul. „Să zicem că mai vorbesc din când în când cu frații «Brothers». Pare ciudat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Zoe, sedusă și părăsită de Iliescu (nu, nu era vorba de președintele României!), se îmbracă în arnăut și spionează viața amoroasă a fostului amant, înainte de-a leșina de nervi: „Mișelul! Vorbirile lui însemna lovituri de cuțit pentru Zoe!“. Eu jubilam alături de mișel, spre disperarea lui Negruzzi. Frosa cea bălaie, născocită de Bolintineanu prin 1855, încearcă o faptă mai temerară: se sărută frățește pe gură cu Manoil (care, în scripte, nu figura deloc ca fratele ei) și leșină, înainte de-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
hidraulice; doar nuanțele se schimbau, ca pielea unui cameleon bătrân: roz, maro, vișiniu, bleu, galben, lila. Nici anul ăsta, creatorii nu făcuseră economie de materiale, așa că se purta aproape orice, în orice combinație; doar muștiucul din vârf rămânea același. Maria jubila, înconjurată de-atâtea culori. Eu tăceam și zâmbeam frumos, aprobator. Mințeam cu toată fața, entuziast. Până la urmă, renunța și ne mutam în alt magazin, cu pantofi italienești și prețuri extraterestre. Aici lucrurile stăteau și mai rău, perechile sclipeau ca niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
negre, înspăimântătoare. Apoi am citit ce scria dedesubt, pe plăcuța metalică: „Garoafe albe și roșii“. Și mai jos, anul: 1943. Abia după aia m-am uitat la pânză. Erau, într-adevăr, niște garoafe albe și roșii. „Ăsta-i tabloul!“, a jubilat Maria. „Care tablou?“, am ridicat puțin tonul, atât cât îmi permitea sala, „Noi ce căutăm, de fapt?“ „Tabloul lui Luchian. Cel care ne interesează!“ „De ce tocmai ăsta?“, am insistat. „E singurul lui tablou pictat prin supraimprimare secundă. Din 1943. Uite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
buzunarul de la piept o hârtie mică și cartonată, cu margini aurii. Arăta frumos, ca la nuntă. Pe mijloc scria citeț, cu litere bucălate: „D-lui Lupu Andrei, avocat, Baroul Constanța.“ Restul nu mai conta, era invitația. „Ce mai așteptăm?“, a jubilat Maria, „Când e cincisprezece noiembrie?“ „Mâine.“, a observat Mihnea. Și-a suflecat mâneca, verificându-și ceasul. Minutarul se învârtea, nu luase apă. „Sau, mai bine zis, astăzi. E trecut de douășpe noaptea.“ Am tras cu urechea. Ploaia se-oprise, țuica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
aruncat din mansardă mulajele mai multor cavaleri, în diferite poziții. Asta tot de la chiriaș am aflat-o.“ „Văd că ai cercetat problema...“, am bombănit. „Acuma spune-ne și care-i legătura cu tabloul lui Luchian.“ „Nu știu. Sincer, nu știu.“ Jubilam, în sinea mea. Puteam și eu, în sfârșit, să fac o mică demonstrație, ca eroul principal într-un roman de-aventuri. „Să ne gândim puțin. Oamenii ăștia au, cu toții, ceva-n comun: pictorița Remedios Varo, scriitorul Camil Petrescu, tinichigiul Alexandru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
bine de doi ani din viață cu propriul lobotomist. Hărțuită sexual și trepanată psihic, fetița mea se hotărâse-ntr-o bună zi să evadeze și, eliberându-se din laboratorul de inginerie genetică al sufrageriei, luase calea domiciliului părintesc. Abia acum, jubilau pițipoancele, Adina-și făcuse dreptate. „Ironic, amicul...“, a mârâit Mihnea. „N-ai fi zis, dacă te luai după caligrafie. Cine-i Adina?“ „O iubită de-a lui din Pitar Moș.“, am improvizat. „Una roșcată, cu gura și pantofii mari, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
abia la 40 de ani. Dacă-i de-o vârstă cu tine, înseamnă că-i născut în ’68. Maximum ’69. Mă urmărești?“ „Da.“ „Suntem în 2005. Când ar veni 40 de ani?“ „În 2008 sau 2009...“, am calculat. „Corect!“, a jubilat Mihnea. „Cel mai probabil, în 2008. Pe urmă tipul se vaită: că-i trist, că n-are coaie, că mai are de-așteptat paișpe ani și ceva să-i vină mintea la cap. 40 de ani minus 14 egal 26
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Ei? Stradă, cortex... Îți sună vreun clopoțel?...“ „Deloc.“, am negat. „Aceeași imitație, doar că acum e și ceva din Barth și Kundera. A luat de unde-a putut, pramatia; credea că nu se prinde nimeni!?“ „Bravo, dom’ profesor, nota zece!“, a jubilat Mihnea. A întors cartea și ne-a arătat coperta IV. „Asta zice și tipul care i-a făcut prezentarea:“ „Ai uneori impresia că citești pagini scrise de John Barth, Milan Kundera ori Salman Rushdie. Un roman postmodern plin de umor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
era o plăcere să-l fac pe Petre Petre să acționeze mai rar, calm, îndemânatic, înainte să ridice toporul. Radiam de satisfacție, când o ajutam pe Adela să-l corupă pe blândul și impotentul Codrescu (sau Codreanu, n-are importanță). Jubilam, sfătuindu-l pe Felix să-i provoace un atac de cord lui Pascalopol pe stogurile de fân. Întâmplările se desfășurau exact, imprevizibil, în direcțiile dorite de mine. Ar trebui să adaug, doar de mine. Mă apuca râsul la examene. Desigur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de urină să fie eliberat (întotdeauna asociasem momentul cu-o juisare). Puneam polaroidul să clipească în timp ce se mângâia pe canapea în fața mea (o dovadă a supremei sexualități, ce îmi era dedicată), capturând totul, devotat, până la ultimele zvâcnete ale terminațiilor nervoase. Jubilam, obținând exact ce mă interesa: mișcarea neputincioasă a mușchilor, dinamica aritmică a ansamblului, scăpată de sub controlul minții. Îmi savuram momentul de glorie și-onoare, îl imortalizam pe cardurile albe pentru a-l putea goli de sevă și mai târziu. Pozele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lupă: cineva placase bucăți fictive de biografie peste dosarul meu (cum naiba să mai dau concurs pe post, în condițiile astea?), îmi atribuise fapte și intenții improbabile, poate chiar mă confundase. Acum tipul se uita și el la mine și jubila cine știe pe unde, rânjindu-mi pe geam sau din paginile trucate. Scrisoarea 3. Direcția operativă, serviciul corespondență Creierul iubitei mele dă zeci de recitaluri pe corzile de cristal ale minciunii: eu nu sunt eu, ci un spongier hrănindu-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
britanic!“ „Am mințit!“, a zâmbit Grosescu, fericit ca un copil mic. „Vroiam să văd ce știi în privința asta. Așa că pot să-ți spun un lucru pe care dumneata l-ai bănuit deja: Jacquard și Kolschitzky s-au întâlnit!“ „Vedeți!?“, am jubilat. „V-am spus eu. Au bătut palma!“ Nu mă bucuram cu-adevărat, dar încercam să mă concentrez pe ce urmărea inginerul. „Simbolic vorbind, desigur. Pentru că biologic, Kolschitzky era deja sub pământ când Jacquard se năștea. Tranzacția s-a efectuat prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
englez, australian sau multinațional, nu-ți puteai da seama, pentru că trăgea cu spatele, avea uniforma pătată de noroi și bombănea în limba franceză, pe gustul traducătorului și înțelesul publicului cititor: „Damned!“. Soldatul tocmai ridica brațele spre cer, în timp ce colegii lui jubilau: „Bien joué! Bon Dieu!“ Și mai jos, în aceeași bulă a replicii, se putea citi continuarea: „Par tous les diables, Vitalian Manolescou a abattu le Baron Rouge!“ Desenul arăta cât se poate de clar (avionul se prăbușea cu o onomatopee
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
curățenie menajeră curat, igienic, detașat. La anumite ore aveau loc și ședințe de "rugăciune". Circa douăzeci de persoane se țineau de mâini, cu ochii închiși, spectacol ridicol, nu poate fi descris în cuvinte. Dacă aș fi fost musulman, aș fi jubilat, căci erau dovada vie a dificultații de a supraviețui a creștismului în ultra-modernitatea occidentală. Și pentru că tot veni vorba de musulmanii din campus, îmi amintesc de fraza văzută în hypermarketul METRO: Le porc, j'adore ! O formulă care-l agresează
Fals jurnal de căpşunar by Mirel Bănică [Corola-publishinghouse/Memoirs/1440_a_2682]
-
fi fost logic, el a declarat că într-adevăr „ceea ce se petrece cu contrabandele era o rușine și o nenorocire” în care erau implicați „sus-pușii” din toate partidele politice. Declarația lui V. G. Morțun a produs un efect extraordinar; opoziția jubila. Deputații conservatori cereau numele acelor „sus-puși”, întrebau de ce erau lăsați nepedepsiți. M. Pherekyde a reușit să țină situația sub control, respingând cererea de anchetă pe motive de regulament. A doua zi, Take Ionescu a transformat propunerea de anchetă într-o
Iniţiative interne între anii 1914-1916 : putere şi opoziţie by Daniela Ramona Hojbilă () [Corola-publishinghouse/Science/1206_a_1890]
-
pe prieteni, străduindu-se să umple vidul cu bunăvoință exersată care se transformă într-una autentică. Neputința lui și a altora de a înțelege că eu mă bucur să fiu lăsată în pace, citind, scriind, desenând sau ascultând muzică, chiar jubilând, domesticind astfel „animalul” din mine să țină cont de altă voce decât de răgetul sau lătratul lui însuși. Am fost educată așa: să fiu cu oamenii, dar și singură, cu pustiul din mine, în care este o dimensiune pe care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
fug, vroiau să scape de mine, încărcându-mă cu vinovăția de a fugi în timpul unei călătorii împreună cu colegii mei. Tot de la unchiul Umberto știam că numele „Roma” citit în oglindă înseamnă AMOR. Acest cuvânt mă atingea în mod special: René jubila de fericire și făcuse un plan inteligent ca să mă „kidnapeze” pentru totdeauna. Colegii mei au înțeles totul și făceau tot felul de aluzii, vorbind pe la spatele meu, tracasându-mă cu glume grosolane. Numai domnul profesor Papu nu spunea nimic și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
înțeles cauza nereușitei: ființa mea n-a pătruns adânc în ce scrisesem, nu l-am transformat în ceva semănând ființei. Sunt curioasă ce va spune Eva despre poemele trimise. Poezie și proză, pentru mine e același lucru. Scriind poemele am jubilat „tragic”, pentru că ele au un epos venind chiar din trauma vieții mele, nefiind totuși niciodată biografie. Mi-am luat, din disperare, libertatea de a ști mai mult decât viața. Cel puțin prin libertatea imaginației sau a destrămării într-o stare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
că Mircea Ciobanu a murit brusc, de un atac de cord. Pe lista celor pe care vroia să-i publice mă aflu și eu. În aceeași zi am primit de la Mircea Cărtărescu Levantul, pe care l-am citit cu pasiune, jubilând de frumusețea limbii înviate, o limbă care inspiră și farmecă mult. Copiii vecinilor de deasupra apartamentului meu (pe care i-am răsfățat când au fost mici) îmi fac viața amară acum, zbenguindu-se ca pe câmp, exact când eu mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
a sunat cam spartă când i-am răspuns: — Da. Îmi ardeau obrajii. Pe de altă parte, încercam o senzație de autoidentificare mult mai domoală decât încercasem de când coborâsem în acea după-amiază din tren. — Am știut eu că ăsta ești, a jubilat doamna de onoare. Nu-s eu proastă. Din momentul când te-ai urcat în mașină am știut cine ești. Apoi, întorcându-se spre soțul ei: Nu ți-am spus, din clipa în care s-a urcat în mașină, că e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
teoremelor lui Cantor: Substanța lui Dumnezeu se revarsă nedefinit, fără de nicio pierdere. Hei ...! Chiar să nu mai fi rămas nimic-nimic, de drincuit, pe-aicea? Și, astfel, pe această eclatantă filiație, ajungem inevitabil la problema onomatologică fundamentală: conceptul Numelor lui Dumnezeu, jubilează Fratele. Învățații Islamului și misticii arabi, sufiții, au limitat simbolic numărul acestor apelative, la nouăzeci și nouă, pornind de la Sunnah și de la Coran. Știai? Odată stârnit, turuie în continuare: De vreme ce Numele lui Dumnezeu nu este Dumnezeu, înseamnă că există, ne-
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
este pregătită! Iar noi..., noi am tăiat-o! Dar, pe unde? Pe-aici, bre! și nenea Sandu dă la o parte linoleul pătat, descoperind un capac hexagonal, de tablă ruginită. Un chepeng, cu belciug. O trapă! Phiii... Ca-n filme! jubilează Bossul. Coborâm prin beci, care are o ieșire secundară dincolo de drum, în câmp, ne furișăm și ne târâm prin bălării, vreo zece-douăzeci de metri, de marjă, ca să nu ne prindă suflul. Ne mai trebuie doar detonatorul... Amorsa! Un telefon mobil
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
propriul puls, în vena jugulară. Mesmerism... Mă, bărbate, mă! Îți imaginezi, tu, ce liber, ce lin și ce fericit sunt eu, în copârșeaua asta de scândură? Fără presiuni! Fără opreliști! Fără țărmuri! Și fără finanțe...! Să mă crezi, că da! jubilează copilăros Puță Mică. Nu durere, nu grijă, nu vreo supărare, amărăciune, ciondăneală, necăjeală, nervi sau vreo altă mizerie! Omule, sub cuvânt sfânt, de onoare, după prima senzație, e chiar foarte ca lumea și mă bucur, c-am murit! Să-i
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]