KorAP: Find »[drukola/base=kantian & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 ...61 >

1,513 matches

Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359

românească” reia pasaje din două texte cu același titlu, publicate în Revista de Filosofie 6/1994 și în cartea mea Cum recunoaștem pasărea Minervei? Reflecții asupra percepției filosofiei în cultura românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998. În sfârșit „Ideea kantiană a luminării” din volumul Filosofia practică a lui Kant, Editura Polirom, 2000, este un text preluat aici fără modificări. O formă prescurtată a primului studiu, „Filosofia transcendentală și principiile metafizice ale științei naturii” a apărut în Revista de Filosofie, 3-4

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
a apărut în Revista de Filosofie, 3-4/2004. Îmi face plăcere să exprim și pe această cale mulțumiri unor colegi care m-au ajutat în diferite feluri. Alexandru Boboc și Cristian Hatu mi-au pus la dispoziție texte din literatura kantiană care nu pot fi găsite în bibliotecile noastre. Am beneficiat de observațiile și sugestiile lui Ilie Pârvu și Valentin Mureșan, cercetători activi ai gândirii lui Kant, ale căror prestații academice le apreciez în mod deosebit. Le rămân recunoscător că și-

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
4. Idei regulative ca principii ale cercetării 5. Despre rațiunea morală comună 6. Un sens al rigorismului moral 7. Idealul moral al lui Kant 8. Kant în cultura filosofică românească 9. O posibilă discuție între Blaga și Kant 10. Ideea kantiană a luminării Bibliografie Publicații ale autorului despre Kant FILOSOFIA TRANSCENDENTALĂ ȘI PRINCIPIILE METAFIZICE ALE ȘTIINȚEI NATURII Nume mari din tradiția exegezei operei lui Kant, ca și comentatori mai recenți, sunt de acord că două interese au stat în centrul preocupărilor

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
că aceste două interese se regăsesc în opera de maturitate a lui Kant, în filosofia lui critică. Ne putem, prin urmare, întreba: care sunt acele elaborări teoretice prin care a dat Kant curs acestor interese? Care este relația dintre întemeierea kantiană a metafizicii și elaborarea principiilor metafizice ale științei matematice a naturii? Răspunsul la prima întrebare este simplu. Legitimarea metafizicii ca știință a fost înfăptuită de Kant prin elaborarea filosofiei sale transcendentale, expusă în Critica rațiunii pure (prescurtat CRP) și în

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
că enunțul uneia dintre analogiile experienței, ca enunț al metafizicii generale, este „pus la bază” sau „pus ca temei” (zum Grunde gelegt) sau că pentru demonstrație trebuie „împrumutat” (entlehnt) un enunț al metafizicii generale. În tradiția mai veche a exegezei kantiene, caracterizarea dată de autorul Pmsn relației dintre metafizica generală și cea specială, potrivit căreia principiile celei din urmă sunt formulate prin aplicarea principiilor filosofiei transcendentale noțiunii de materie și constituie exemple in concreto ale acestora, a fost socotită neproblematică și

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
legea cauzalității”. În lipsa ei, Kant nu ar fi putut trece dincolo de un punct de vedere empirist, ca cel al lui Hume, potrivit căruia experiența este „o simplă compunere empirică a percepțiilor”12. Lui Schipper i-a răspuns un cunoscut cercetător kantian german, Hansgeorg Hoppe. Acesta a contestat în mod explicit și categoric punctul de vedere potrivit căruia raportarea la știința metamatică a naturii din epocă a fost esențială pentru elaborarea pe care a dat-o Kant filosofiei sale transcendentale. Chiar dacă în

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
a filosofiei transcendentale cu fizica newtoniană și se referă apoi la consecințele unei asemenea asocieri, pe care le apreciază ca nedorite, în termenii următori: Gândirea transcendentală nu se lasă prinsă în mod satisfăcător dinspre fizică. Identificarea în conținut a conceptelor kantiene cu enunțuri ale fizicii newtoniene devine fatală, dacă prin aceasta gândirea lui Kant este atrasă în întregime în sfera fizicii clasice astfel încât prin fizica nouă determinările kantiene ar trebui considerate drept depășite, ca și cele ale lui Newton 15. Argumentele

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
se lasă prinsă în mod satisfăcător dinspre fizică. Identificarea în conținut a conceptelor kantiene cu enunțuri ale fizicii newtoniene devine fatală, dacă prin aceasta gândirea lui Kant este atrasă în întregime în sfera fizicii clasice astfel încât prin fizica nouă determinările kantiene ar trebui considerate drept depășite, ca și cele ale lui Newton 15. Argumentele autorului ar putea fi reconstituite după cum urmează: dacă filosofia transcendentală a lui Kant nu a fost elaborată pornind de la analiza fundamentelor metafizice ale științei newtoniene, rezultă că

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
în CRP. Printre autorii angajați în susținerea ideii autonomiei depline a „Analiticii transcendentale” față de preocupările lui Kant pentru cercetarea fundamentelor științei matematice a naturii se numără Lewis White Beck, considerat pe bună dreptate, în anii ’60-’80, drept decanul cercetătorilor kantieni de limbă engleză. Din acest punct de vedere semnificative sunt îndeosebi unele dintre considerațiile sale asupra conceptului cauzalității la Hume și Kant. Dacă acceptăm supoziția că la Hume analiza conceptului cauzalității are loc prin raportare la cunoașterea comună, în timp ce la

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
care ele sunt condiții ale posibilității cunoașterii comune. Ceea ce asigură ele este doar posibilitatea unor enunțuri cu valoare obiectivă, și nu a unor enunțuri universale și necesare, cum sunt legile științei newtoniene. Brittan recunoaște, pe de altă parte, că proiectul kantian al elaborării condițiilor care fac posibilă experiența, ca „presupoziții ultime”, s-a dovedit iluzoriu. Într-un anumit orizont al cunoașterii, suntem în mod inevitabil tentați să considerăm presupozițiile acestei cunoașteri drept condiții ale posibilității experienței în genere. Nici Kant nu

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
fizică care nu poate fi caracterizată prin momentul și poziția mobilului nu va fi apreciată drept „în mod real posibilă”. Iată de ce principii fizice cum sunt relațiile de indeterminare din mecanica cuantică nu pot fi puse de acord cu teoria kantiană a experienței. Unele dintre enunțurile caracterizate de Kant drept sintetice a priori vor fi apreciate din perspectiva fizicii actuale nu atât drept false, cât irelevante 21. Ceea ce arată cât de greu este să se traseze o linie de separație valabilă

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
nu sunt „pur empirice”. Buchdahl admite că desfășurarea analizei principiilor metafizice ale științei naturii pe baza tabelei categoriilor creează impresia înșelătoare că ele ar fi fost obținute pur și simplu prin aplicarea principiilor metafizicii generale naturii corporale. În realitate, legile kantiene ale mișcării și în genere caracterizarea dată naturii corporale în Pmsn s-ar baza pe concepte și construcții care au doar o „asemănare analogică” cu cele ale „Analiticii”. De aici concluzia că știința postnewtoniană nu poate să afecteze în nici un

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
pas, materia, ca obiect al simțului extern, este determinată drept ceea ce se mișcă în spațiu. În al doilea pas, sunt stabilite noi caracteristici ale materiei prin raportare la cele patru categorii ale cantității, calității, relației și modalității. Cele trei legi kantiene ale mecanicii sunt cerute, bunăoară, pentru a explica posibilitatea materiei în măsura in care ea poate comunica mișcarea. Acestea sunt legi necesare pentru construcția în intuiție, iar construcția în intuiție este necesară pentru comunicarea mișcării. În centrul argumentării lui Watkins

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
despre fapte în genere. Dacă vom admite că, elaborând Pmsn, Kant a avut în vedere știința matematică a naturii din secolul al XVIII-lea, atunci același lucru se va putea spune, cel puțin indirect, despre „Analitică”. Cu alte cuvinte, proiectul kantian al elaborării acelor condiții care fac posibilă experiența a fost gândit și realizat într-un orizont ale cărui coordonate sunt fixate de cadrul conceptual al științei exacte a epocii. Ceea ce, susține Friedman, reiese deosebit de clar din analiza relațiilor dintre principiile

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
știința naturii după Kant i-au subliniat însemnătatea. Sugestia lui Friedman este că aceste două elaborări, cele care privesc condițiile de posibilitate ale cunoașterii și științei și, respectiv, cele care privesc orientarea generală a cercetării, elaborări care țin în sistemul kantian de analiză a intelectului și, respectiv, a rațiunii, trebuie să fie distinste și despărțite. Altfel, relația dintre „Analitica” și înțelegerea kantiană a condițiilor de posibilitate ale științei exacte va fi pusă în umbră, așa cum se întâmplă de altfel în interpretarea

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
posibilitate ale cunoașterii și științei și, respectiv, cele care privesc orientarea generală a cercetării, elaborări care țin în sistemul kantian de analiză a intelectului și, respectiv, a rațiunii, trebuie să fie distinste și despărțite. Altfel, relația dintre „Analitica” și înțelegerea kantiană a condițiilor de posibilitate ale științei exacte va fi pusă în umbră, așa cum se întâmplă de altfel în interpretarea lui Buchdahl. De fapt, ea va trebui să fie pusă în umbră pentru a putea susține că filosofia transcendentală a lui

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
a lui Kant. El conchide că încercarea de a contesta „strânsa asociere” dintre filosofia transcendentală și principiile metafizice ale științei naturii „este profund greșită, atât ca interpretare a doctrinelor lui Kant, cât și drept cale de a articula semnificația filosofiei kantiene pentru situația din secolul XX”36. O bună înțelegere a proiectului kantian al filosofiei transcendentale nu va fi favorizată dacă acest proiect va fi considerat separat de intenția lui Kant de a oferit o întemeiere a științei matematice a naturii

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
dintre filosofia transcendentală și principiile metafizice ale științei naturii „este profund greșită, atât ca interpretare a doctrinelor lui Kant, cât și drept cale de a articula semnificația filosofiei kantiene pentru situația din secolul XX”36. O bună înțelegere a proiectului kantian al filosofiei transcendentale nu va fi favorizată dacă acest proiect va fi considerat separat de intenția lui Kant de a oferit o întemeiere a științei matematice a naturii din epoca sa prin cercetarea fundamentelor ei metafizice. Asocierea strânsă dintre metafizica

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
a conceptelor și principiilor celei din urmă (de fapt ale filosofiei transcendentale), adică dând sens și semnificație unei simple forme a gândirii.”45 O foarte bună ilustrare a acestor servicii pe care le aduce metafizica specială celei generale sunt legile kantiene ale mișcării. Ele conferă „sens și semnificație” acelor „forme generale ale gândirii”, care sunt analogiile experienței. Același lucru se poate spune și despre „realitatea obiectivă” conferită categoriilor cantității, calității și modalității în celelalte capitole ale Pmsn. Este neîndoielnic că pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
științei exacte. Nu puțini comentatori par să încline spre o concluzie sceptică în această privință. Referindu-se în primul rând la CRP și Pr., fără a face însă abstracție de Pmsn, Hansgeorg Hoppe apreciază încercarea de a formula un concept kantian al fizicii propriu-zise drept lipsit de perspective. „Kant - scrie el - nu vrea să ofere o teorie a cunoașterii empirice, în calitate de cunoaștere empirică, el vrea mai degrabă să explice prin răspunsul la întrebarea « Cum sunt posibile judecățile sintetice a priori?Ă

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
ni le oferă simțurile și, cu atât mai puțin, care ar fi temeiul necesității lor. Într-un text consacrat unui examen critic al literaturii acestei teme, Michael Friedman arată că în afara lui Buchdahl și a altor cunoscuți autori de studii kantiene ca Gordon Brittan, Henry Alison și Paul Guyer ajung la o concluzie asemănătoare. O concluzie pe care Friedman o formulează scriind că aplicarea conceptului a priori al cauzalității experiențelor noastre nu duce la legi cauzale generale sau la uniformități (pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
a priori, cât și una empirică. Ele nu sunt nici „împrumutate din experiență”, nici „independente de experiență”, ci reprezintă pentru Kant o combinație între ceea ce ne oferă experiența și principiile a priori. Willem Harper, bunăoară, subliniază distincția dintre două concepte kantiene ale necesității: o necesitate necondiționată, independentă de orice conținut empiric, și o necesitate condiționată care implică raportare la un conținut empiric. Judecățile care exprimă o necesitate condiționată nu sunt pur și simplu a priori. Ele sunt a priori în sensul

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
simple asocieri constante între percepții, legi care nu pot fi totuși cunoscute a priori, pare neîndoielnică, ne vom pune în mod firesc întrebarea dacă el oferă o explicație a posibilității unor asemenea legi și care anume este aceasta. Reputați cercetători kantieni au răspuns afirmativ la prima întrebare și au formulat răspunsuri diferite la cea de-a doua. Potrivit unei interpretări elaborate îndeosebi in scrierile lui Buchdahl, răspunsul la cea de-a doua întrebare nu trebuie căutat în teoria kantiană a experienței

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
Reputați cercetători kantieni au răspuns afirmativ la prima întrebare și au formulat răspunsuri diferite la cea de-a doua. Potrivit unei interpretări elaborate îndeosebi in scrierile lui Buchdahl, răspunsul la cea de-a doua întrebare nu trebuie căutat în teoria kantiană a experienței, așa cum a fost expusă ea în „Analitica transcendentală”. Aici Kant ar fi cercetat doar condițiile care fac posibilă cunoașterea naturii în genere, tot așa cum în Pmsn interesul său s-a îndreptat spre determinarea condițiilor care fac posibilă cunoașterea

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
nu numai facultatea de a subsuma particularul unui general, ci și de a găsi pentru particular generalul. Uniformitățile empirice devin legi, adică necesare corelații, ca elemente constitutive ale unei ordini a naturii, ordine care este cerută de rațiune. În sistemul kantian - scrie Buchdahl - expresia «natura este supusă legiiă are astfel două sensuri diferite: unul se referă la faptul că necesitatea transcendentală este cuprinsă în conceptul experienței posibile în general; al doilea este că rațiunea sau judecata atribuie naturii ordine, care este

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]