234 matches
-
fi, în construcția spiritual-motrice a ființei sale ceva ce te izbea. Ceva care te răscolea și provoca dependență. Dar era nevoie și de-un ochi tulburat pentru a capta chimio-fascinația împrăștiată cu dezinvoltură de tânăra care tocmai pășea din zona minoratului artistic în spațiul succesului planetar: „ Totul părea atât de magic și, într-un anumit sens chiar era, dar ca în orice act de stabilire a distribuției, epifania lui Colette se născuse din ceva mai mult decât din intuiție viscerală - se
Mic-dejun cu Audrey (I) by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/5898_a_7223]
-
ceilalți și dintr-o dată el devine impur. De cele mai multe ori, eticul nu este o împlinire dinăuntru în afară, ci o monumentalizare a eului venită din afară. Iar când cultura apucă drumul eticului prin asemenea "luări de atitudine", ea intră în minoratul "culturii de estradă". Însă lucrurile nu se opresc aici când e vorba de asemenea gesturi. Tot ce facem nu-i privește pe alții doar ca spectacol; ceea ce facem îi poate și distruge. Gesturile noastre nu sânt numai ale noastre; îi
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
-l sprijine pe voievodul Transilvaniei, dar, aceasta nu l-a împiedicat pe Iancu să-l învingă pe Murad al II-lea. Iată, în 1448, deși sultan oficial era Mehmed al II-lea, tot tatăl său ducea greul politicii turcești, datorită minoratului conducătorului. În anul 1450 se încheie un armistițiu pe o perioadă de trei ani între Imperiul Otoman și Ungaria. Murad al II-lea va participa pentru ultima dată, alături de fiul său, la o campanie militară în Albania. Moartea lui Murad
Mari sultani, mari viziri şi generali otomani by Nicolae MAVRODIN () [Corola-publishinghouse/Administrative/1639_a_2952]
-
un destin fatal și dezirabil pentru femei și „provinciali”. Capitalele gândirii se află in altă parte. Aici se reprogramează doar mașinăria teoretică. Eram dublu minoritară. Pe cât de femeie, pe atât de provincială. În plus, mi-am asumat și al treilea minorat. Filosofia practicată într-un sistem contra naturii filosofice: comunismul totalitar. La ce să mă fi așteptat din partea mea? Singura evadare reală din „destinul” triplu minoritar era profesoratul onest față de filosofie, nu față de programa de învățământ. L-am practicat între 1978
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2085_a_3410]
-
politici de egalizare a șanselor și eliminarea discriminărilor, practicând o dublă orbire: atât în privința liberalismului contemporan apusean, cât și în privința minimalismului civic românesc. Multe partide sunt conservatoare în privința genului: Partidul Național Creștin-Democrat, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (obsedat de minorat doar pe dimensiunea etnică, nu și pe cea de gen), Partidul Unității Naționale a Românilor, Partidul România Mare. Politicile de egalizare a șanselor pentru femei au rămas aproape exclusiv în ograda social-democrației (Partidul Democrat, Partidul Democrației Sociale din România, Partidul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2085_a_3410]
-
decane și, de anul trecut, România are o primă rectoră. Ceva se schimbă. Lent, organic, așa cum îi stă bine unei societăți conservatoare. De obicei problema este dacă sunt femei în posturi de decizie, în ce proporție și cum se explică minoratul lor. Mai puțin discutată public este o altă problemă: ce relevanță ar avea faptul că femeile ar participa la conducere? Cu alte cuvinte, are vreo importanță genul? Din experiențele de până acum, ceea ce este limpede este faptul că genul are
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2085_a_3410]
-
din cultură să se iubească, dar ar fi bine să se respecte între ei. Altminteri, ce să vă mai spun eu despre neajunsurile culturii române? Au spus-o, îndeajuns de convingător, Cioran, Adrian Marino (dar și alții) vorbind despre sindromul minoratului, fragmentarism, lipsa proiectului, a viziunii, a continuității, a necesarelor sinteze. Și despre nefericita vocație distructivă, despre autodenigrare, autoîmpiedecare s-a vorbit destul. Iluzii au spulberat și Eugen Negrici și Lucian Boia, mai nou, așa că tabloul e cam sumbru. V.P.: Sunt
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
pe care plutește ciudatul naufragiat din La ballade de la mer sallée. Odată cu acest text, datând din 1967, mitologia specială a lui Corto Maltese este pe deplin conturată, iar maturitatea capodoperei este atinsă de către Pratt. Banda desenată se emancipează de sub tutela minoratului intelectual, extinzându-și domeniile către spațiile până atunci colonizate de roman. În acest text simbolist dedicat oceanului care ascunde și dezvăluie mistere, Pratt reîntâlnește acel trunchi al tradiției livrești și vizuale pe care nu îl va mai abandona niciodată. Întinderea
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
logicii narative. De la HP, personajul și creatorul, Milo Manara preia misiunea acestei cruciade psihedelice, a cărei ultimă ambiție este aceea de a consacra proza grafică pe un gen „canonic” și „respectabil”, eliberat de stigmatul prejudecăților ce leagă banda desenată de minoratul infantil. Milo Manara este marcat de amprenta identitară a emancipării sexuale și revoluției moravurilor. De aici, tentația lui Manara de a trece granițele domeniului erotismului. Poetica lui Manara este aceea a subversiunii, parodiei și reveriei. Corpul feminin și sexualitatea nu
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
documentar, mai ales în cazul unor texte insuficient discutate. Pe măsură ce avansam în explorarea fenomenului, am constatat că acest prim „val” avangardist/postsimbolist românesc stă sub semnul unui complex al identității periferice. Frustrările lipsei de ecou pe plan extern și ale minoratului autohton în raport cu „marile puteri” culturale occidentale, obsesia promovării artei românești „noi” în străinătate - dominante ale discursului cultural interbelic - se regăsesc mai ales în cercul revistei Contimporanul (1922-1932). Încercarea ei de a-și depăși condiția marginală printr-o atitudine moderată, constructivă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în vol. Exerciții de admirație, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, ediția a II-a, revăzută, București, 1997, p. 167). Pentru Cioran, ca și pentru tînărul Mircea Eliade, Moldova este însuși spectrul obsedant al Provinciei, loc dezolant al ratării, al minoratului fără ieșire... Atît în cazul lor, cît și în cel al lui Tzara, Fondane sau Ionesco, „inadaptarea” la condiția periferică a fost depășită printr-o ruptură modernă, voluntaristă, prin evadarea în universalitate... Un descendent mai tînăr al simbolismului moldav este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Între umbre și penumbre: Al. Bogdan-Pitești“, în Revista de istorie și teorie literară, nr. 1-2, an. XXIV, 1989). Istoricul literar ieșean vede în B.-P. un „boier și bădăran” animat de plăcerea negativistă a scandalizării, un estet vicios, exasperat de minoratul sentimental, monoton și lipsit de profunzime al poeziei/artei autohtone, pe care spera să o deprovincializeze prin contactul cu modernitatea franceză și să o promoveze în afara țării. Despre cei mai mulți dintre artiștii plastici menționați mai sus, B.-P. a scris prezentări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pentru volumul din 1931, așa cum umbra volumului Bucoliques (1896) prezidează Plăcerile cîmpului. Nu „personalitatea” este cea care lipsește însă (cum credea G. Călinescu); discreția, finețea „intelectualistă”, în fine livrescul, alexandrinismul lor extrem au fost cele care le-au împins în „minoratul” receptării critice („vignete grațioase, realizate cu migală și artă”, cf. Perpessicius). Lăsînd la o parte experimentele tipografice „lettriste” (bazate pe împerecheri grafice constructiviste sau futuriste, „liste” abracadabrante, caligrame muzicale năstrușnice ș.a.) din „Wifego/Popice“, alternanța cacofonic-dadaistă de „solo” și „cor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de tine. Te-am pomenit în toasturile oficiale”. Avid de a se simți „la putere”, recunoscut de oficialități, autorul „contimporan” se dovedește a fi nu un avangardist autentic, ci un avangardist de provincie și de... prisos, condamnat să vegeteze în minoratul unui loc uitat de lume: „În sfîrșit o săptămînă furăm la putere, solicitați, recunoscuți de oficialitate. Apoi lucrurile și-au reluat sfoara. El a plecat petrecut de flori și noi am rămas să putrezim aici. Rester c’est beaucoup mourir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
literară. De ce blestemul veacurilor, de ce blestemul locului pe grafomania noastră juvenilă?”. Privind cu melancolie la „noblețea intelectuală” a apusenilor, autorul bovarizează patriotic în marginea frustrărilor periferice: „Noi cetim însă în trofeele lor triste și ne prinde o patriotică mîhnire!”, deplîngînd minoratul lingvistic la care inexistența unui „imperialism” politic (și, prin extensie, cultural) ne-a condamnat: „Pentru gînditorul adevărat care vrea să participe la viața intelectuală a secolului, limba lui diferită e, deci, un exil și o osîndă. Situația lui, aci, față de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu tradiționaliștii în respingerea „formelor fără fond” din secolul al XIX-lea. Dacă însă Gîndirea renova tradiționalismul sămămătorist adăugîndu-i o componentă spiritualistă, cvasimistică, bizantin-ortodoxă, în articolul „Premergătorii“, Vinea contestă realitatea oricărei tradiții „clasice”, denunță provincialismul, mimetismul literaturii culte preexistente și minoratul autohton, pledînd pentru o viziune conformă pulsului sincron al noii Europe moderne: „Astfel am ajuns să învățăm despre clasicii noștri la a căror tradiție criticii creduli ne recheamă adesea cu seriozitate. Astfel se vorbește de o mișcare romantică, țărănească și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Eminescu și Arghezi s-a așezat tiparul graiului nostru literar, ne procură un răgaz și o posibilitate. (...) Cultura noastră a evoluat, și-a desinat o figură și o stare, a devenit o colonie - o colonie a culturii franțuzești”. Un asemenea minorat este fatal din pricina diglosiei combătute - inutil - de către un Nicolae Iorga: „Atîrnăm de cultura franceză din pricina bilingvității noastre - cel puțin a clasei suprapuse. Nu putem scrie în franțuzește, ceea ce ar fi singura conduită logică, iar în românește (...) nu putem interesa pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ale tradiționaliștilor despre un București văzut ca o „a patra Romă” (Nichifor Crainic) sau ca un „Bizanț după Bizanț” (N. Iorga) în condițiile bolșevizării Rusiei ortodoxe. Aceeași voință de afirmare și de originalitate, aceeași deplîngere a imitației, aceeași respingere a „minoratului cultural” din secolul al XIX-lea. Putem vorbi în acest sens și despre o nouă conștiință a întemeierii. În definitiv, atît nevoia urgentă a „arderii etapelor” față de Occident, cît și reacți(une)a orientalizantă, antioccidentală și antimodernă („tentația Orientului”) sînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
reductibil doar la negația predecesorilor și chiar a contemporanilor”. Dar un „maiorescianism” (mai curînd adamism...) similar întîlnim și în cazul lui Ion Vinea („mentor” al lui E. Ionescu) și B. Fundoianu: aceștia denunță deopotrivă „pastișul” formelor occidentale, deplîngînd discontinuitatea și „minoratul” istoriei românești, lipsa unei limbi de circulație și lipsa unei tradiții culte autohtone. Dacă însă Fundoianu alege să depășească provincialismul/minoratul cultural, părăsind „colonia” românească pentru mult-visata Franță, Vinea optează - „centripet” - pentru stimularea orgoliului local „modernist”: „În ceea ce privește însă modernismul afirmat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ion Vinea („mentor” al lui E. Ionescu) și B. Fundoianu: aceștia denunță deopotrivă „pastișul” formelor occidentale, deplîngînd discontinuitatea și „minoratul” istoriei românești, lipsa unei limbi de circulație și lipsa unei tradiții culte autohtone. Dacă însă Fundoianu alege să depășească provincialismul/minoratul cultural, părăsind „colonia” românească pentru mult-visata Franță, Vinea optează - „centripet” - pentru stimularea orgoliului local „modernist”: „În ceea ce privește însă modernismul afirmat mai ales de la 1917 încoace, el e, colac peste pupăză, în contrast cu întreaga noastră literatură și artă de la 1800 încoace — e un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
simțul unui pitoresc placat pe absurd și uneori umorul stilistic al asociațiilor disparate”, adăugînd că expresii absurde ale lui Urmuz au fost adoptate de unii scriitori moderniști (ex.: „fanteziștii umoriști” T. Arghezi, I. Călugăru), devenind un „procedeu”. Cu toate acestea, „minoratul” textelor urmuziene e decretat fără drept de apel. La fel - caracterul lor neprofesionist. Percepția amatorismului de „începător” se întemeia pe caracterul extravagant al textelor, „bizar” pentru orizontul de așteptare al epocii, dar și pe puținătatea scrierilor, dintre care doar cîteva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
primilor „revoluționari” ai artei și literaturii românești moderne, complexul periferiei nu trebuie privit doar ca expresie frustrată a dorinței de ardere a etapelor, de sincronizare cu „viteza” celei mai avansate modernități europene. Nevoia internaționalizării artistice, a evadării din anonimatul și minoratul unei periferii sufocante (fie că e vorba despre atmosfera tîrgurilor de provincie sau despre România ca periferie a Europei civilizate) se asociază, chiar în cazul unor promotori ai avangardismului, cu o inerție a tradiției (ca filtru critic al modernizării) și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
aparte este reprezentat de emigrarea membrilor neevrei (uneori chiar antisemiți) ai „generației tinere”. Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Emil Cioran părăsesc mai întîi țara pe cale oficială, sfîrșind prin a se exila, odată cu instaurarea comunismului. Conștiința acută a marginalității și a minoratului, voința afirmării internaționale și a depășirii „provincialismului cultural” îi unesc însă pe toți. Nu am intenționat, bineînțeles, ca prin discutarea primului „val” avangardist autohton (și) din unghiul „complexului periferiei” să îl subsumez, în vreun fel, unei agende identitare. Dimpotrivă. Însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
februarie 1277, sașii pătrund în Alba Iulia, atacă catedrala episcopiei pe care o devastează, ucid clerici și laici, apoi atacă și alte biserici. Înalții prelați catolici ai regatului reacționează și denunță "furia și cruzimea neamului săsesc"-evenimentele se petreceau sub minoratul regelui Ladislau. Conflictul violent a reizbucnit, în 1307-1308, când sașii au sprijinit pe Otto de Bavaria, instalat pe tronul Ungariei: în februarie 1308, sașii au atacat din nou catedrala din Alba Iulia, dar Otto și-a pierdut tronul, iar voievodul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
suedeze, a provocat o puternică reacție împotriva regelui, soldata cu detronarea acestuia, în luna martie 1809, de către o conspirație instrumentata de o grupare a nobililor și a cercurilor superioare ale armatei, și înlocuirea lui cu fostul său regent, din perioada minoratului, adică unchiul său Carol, sub numele de Carol al XIII-lea. Deși principalul obiectiv al noilor autorități instalate la Stockholm l-a constituit încheierea păcii cu Rusia, războiul a mai continuat și în primăvara și vara anului 1809. Pacea s-
[Corola-publishinghouse/Science/1555_a_2853]