218 matches
-
operei istorice ""Res gestae"", formată din 31 de cărți, dintre care s-au păstrat ultimele 18, referitoare la perioada 353 - 378, tratând marile migrații ale popoarelor din zona Mării Mediterane. Ele cuprind informații prețioase și pentru istoria României. Narând campania nord-dunăreană a împăratului Valens (367), pomenește cetatea Dafne (în zona Olteniței) și Munții Serilor (probabil zona Carpaților de curbură), două toponime din secolul IV. Ca militar, Ammianus a servit sub împărații Constantin II și Iulian Apostatul, fiind martor direct la multe
Ammianus Marcellinus () [Corola-website/Science/303298_a_304627]
-
maghiarii întreprindeau și raiduri de pradă. Încă din 837 ungurii au răspuns unei cereri a bulgarilor și au intervenit în regiunea Dunării, pentru a-i opri pe deportații din Adrianopol să se întoarcă în orașul lor de baștină din regiunea nord-dunăreană în care au fost așezați. În 862 ungurii au pătruns pentru prima dată în centrul Europei, unde au fost implicați în războaiele dintre moravi și francii răsăriteni. În 881 au ajuns până la Viena, chemați de cneazul morav Svatopluk I. Peste
Istoria Ungariei () [Corola-website/Science/303690_a_305019]
-
Secolul al IX-lea Iosif Genesios a folosit denumirea de "geți" (getae) într-o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma Slavul din anul 821. O scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus, abația St.Gall menționează românii nord-dunăreni cu numele de "daci" (anul 860): ..."gentes innumeras... Sunt his Germanique truces et Sarmata bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani." Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre
Vlahi () [Corola-website/Science/311317_a_312646]
-
și onorat. Șovăielile lui Ioan Asan între tabăra latină și cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimțământul papei, au atacat Țaratul vlaho-bulgar în jurul anului 1230 și în 1238. După campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înființează banatul Severinului în Oltenia. După invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpânire pe Muntenia și pe nordul Dobrogei. Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, țaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobândite
Țaratul Vlaho-Bulgar () [Corola-website/Science/309587_a_310916]
-
în același timp a se stabili conexiunile și interferențele care au avut loc între ele, subliinind în ultimă instanță una și aceeași identitate "valaha" respectiv română, a locuitorilor lor, reflectată în simboluri princiare personale sau statale. Simbolurile statate ale Valahiei nord-dunărene par a coincide cu cele personale ale primului domn al ei Basarab, al cărui coif de combatant pe care stă așezată pajura apare pe monezi, și devin proeminențe începând în anii 1310' deși tragându-și originea inițial mai devreme de acea
Heraldică medievală timpurie valahă nord și sud dunăreană () [Corola-website/Science/310054_a_311383]
-
puțin la nivel coloristic- a stemelor Basarabeștilor nord-dunăreni și ai Asăneștilor de la Veliko-Tarnovo-ul din Bulgaria este semnificativă, deoarece conferă heraldicii acestora o continuitate atât spațială cât și temporală. Un amănunt extrem de semnificativ care nu trebuie ignorat este că în timp ce Valahia nord-dunăreană a lui Basarab a fost întemeiata la 1310, Valahiile din Grecia respectiv cea din Tesalia existau ca atare și au fost menționate cel puțin cu 100 de ani mai devreme în anii 1200', ele precedând chiar și așa-zisul Imperiu
Heraldică medievală timpurie valahă nord și sud dunăreană () [Corola-website/Science/310054_a_311383]
-
fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia, dreptul și învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul Aurelian a retras administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației romanizate a rămas la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții Apuseni și sarea din bazinul Târnavelor. Între vechile centre urbane se numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă cea mai mare parte
Istoria României () [Corola-website/Science/308978_a_310307]
-
articolul Limba română. La sfârșitul perioadei antice, numele Dacia a continuat să fie folosit pentru două provincii romane sud-dunărene (din Serbia și Bulgaria de astăzi), "Dacia ripensis" și "Dacia mediterranea", însă, în documentele oficiale în câteva limbi și pentru teritoriul nord-dunărean, de-a lungul evului mediu și chiar și în epoca modernă. Pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara și Marea Egee s-a încetățenit termenul "„Romania”", pentru Imperiul Roman de Răsărit, de la care s-au inspirat personalitățile care au optat în
Istoria României () [Corola-website/Science/308978_a_310307]
-
Articolul de față se referă la folclorul de pe teritoriul actual al României (cu puține excepții, create de modificarea hotarelor de-a lungul istoriei). Etniile creatoare de folclor studiate în articol sunt, în cea mai mare parte, vorbitorii de dialecte românești (nord-dunărean, dar și - în limita cercetărilor efectuate - aromân și meglenoromân). Folclorul muzical din România poate fi tratat din perspectiva a două științe apropiate: folcloristica și etnomuzicologia. În zilele noastre, folcloristica numără doar câteva școli naționale; între ele, o poziție semnificativă e
Folclorul muzical românesc () [Corola-website/Science/309111_a_310440]
-
obiceiurilor populare. Xenophon în "Anabis",VI,1,5, scrie despre dansurile războinice ale tracilor, între care unul cu caracter colectiv, în care mai mulți dansatori înarmați simulau înfrângerea unor dușmani. Posibil ca aceste dansuri să fi existat și la tracii nord-dunăreni și să fi stat la baza Călușului românesc. În "Tristele" lui Ovidius apare versul "Păstorul cânta din fluierele lui lipite cu smoală" (V,25.). Herodot mai amintește toba folosită de geți, iar Athenaios menționează fluierele și o liră specific getică
Cultura și civilizația dacică () [Corola-website/Science/305004_a_306333]
-
sub domnia lui Euric, au format unul dintre cele mai puternice regate germanice vestice. În 405-406, vandalii sau suevii, însoțiți de alani, traversează Rinul și ocupă Mainz, Trier și Reims. Cauzele mișcărilor de populații au fost presiunile exercitate dinspre stepele nord-dunărene de către huni și atragerea și implicarea germanicilor în războaiele civile din interiorul imperiului. Au traversat Gallia de Nord, si au pornit spre sud în 409-410, fiind solicitate de rebelul Gerontius aflat în lupta cu un alt uzurpator, Constantin al III
Migrația popoarelor () [Corola-website/Science/305010_a_306339]
-
țări, impregnate de naționalisme. Acestea tind a demonstra o origine cât mai monoetnică și o întâietate cât mai timpurie a fiecărui popor în teritoriul acoperit astăzi de statul care îl reprezintă. Astfel, "vatra străromână" este în România limitată la teritoriul nord-dunărean, vechii slavi de sud evoluează singuri în Balcani după istoricii din Serbia și Bulgaria, iar strămoșii Aromânilor din Grecia sunt "greci latinizați" conform acestei tendințe, denumită "protocronism". În astfel de teorii, Linia Jireček, Țaratul Vlaho-Bulgar, Iașii sau ponderea Cumanilor la
Istoria aromânilor () [Corola-website/Science/305991_a_307320]
-
de Jos și în Balcani, nu sunt negate de nimeni, dar sunt trecute sub tăcere, iar în dezbaterea istorică, rolul strămoșilor minorităților de azi este minimizat, sau chiar ocultat. În acest context, Românii sud-dunăreni apar ba ca "imigranți de origine nord-dunăreană" în țările balcanice (unde sunt totuși menționati încă din secolul VII, în episodul "Torna fratre" din Teofan Mărturisitorul și din Theofilact din Simocatta), ba ca "rămășițe răzlețe a unei latinități sud-dunărene strămutată tardiv în nordul Dunării" (teoria istoriografiei mahiare, expusă
Istoria aromânilor () [Corola-website/Science/305991_a_307320]
-
socotesc "Macedoneni antici latinizați", revendică statutul de minoritate și se identifică prin "Soarele de la Vergina"). Majoritatea lingviștilor, etnologilor și istoricilor nu susțin niciuna dintre "taberele" potrivnice, socotind Aromânii ca un popor de sine stătător, ce nu provine nici din Românii nord-dunăreni, nici din Macedonenii antici (care erau elenizați, nu romanizați), ci direct din Traco-Romani precum toți vorbitorii limbilor est-romanice. În 579, doi cronicari bizantini, Teofan Spovednicul și Teofilact din Simocatta, atestează că autohtonii din Haemos vorbeau o limbă romanică (episodul cu
Istoria aromânilor () [Corola-website/Science/305991_a_307320]
-
în România, ai poporului Român. O minoritate adoptă poziția oficială a guvernului grec (și se socotesc, în România, ca minoritate națională, deși nu sunt recunoscuți ca atare). O altă minoritate (condusă, de la Paris, de Iancu Perifan) se socotește de origine nord-dunăreană, așadar dacică, și se consideră, în Grecia, ca minoritate națională românească (spre marea iritare a guvernului grec și în dauna politicii de prudență a celorlalte societăți aromâne).
Istoria aromânilor () [Corola-website/Science/305991_a_307320]
-
furnal roman pentru topirea metalelor datînd de la sfîrșitul secolului al V-lea și începutul secolului al-VI-lea. Prezența Imperiului Roman în Oltenia, direct sau indirect, timp de aproape jumătate de secol, a avut o importanță deosebită pentru destinele romanității nord-dunărene. În vetrele locuințelor, din această perioadă, descoperite în zona centrală a Craiovei au fost găsite monede începînd de pe timpul lui Traian și continuînd în timpul lui Septimius Severus, Elagabalus, Severus Alexander, Aurelian, Dioclețian, Constantin I, Constantin II și altele încă nedeterminate
Istoria Craiovei () [Corola-website/Science/305558_a_306887]
-
fără structura politică. S-au păstrat forme de organizare politică că obștiile sătești. Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari creștini, contribuind la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană și la continuarea românizării în regiunile nord-dunărene. Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei este dovedit de numeroasele descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici că cele de la Sucidava din secolul VI, Tomis (secolele IV-VI). Au apărut treptat episcopate că Justiniana Prima sau Tomis. Originea latină a creștinismului românesc
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slavi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii. Amestecul dacilor, românilor și popoarelor migratoare
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
Carpii) izgoniți din Dacia de Huni, Slavi și Avari. Izvoarele care nu menționează populația romanică din nordul Dunării, nu menționează nici populația romanică din peninsula Balcanică, și nici-o cronică nu menționează vreo migrație de populații romanice din Balcani înspre teritoriile nord-dunărene românești ; singurele migrații atestate de surse sunt strămutarea unor populații romanice din nord-vestul peninsulei balcanice (deci din Panonia de sud) înspre est, din ordinul dat de un han avar (așadar, înainte de venirea ungurilor în Panonia) și un schimb de populație
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
și al Mariței, corespunzătoare împărțirilor administrativ-teritoriale „Diocesis Thraciae” și „Diocesis Daciae”. În aceste regiuni întinse, populația romanică s-a aflat în interiorul statului roman timp de circa șase secole la sud (în contrast cu perioada scurtă de 165 de ani în cazul Daciei nord-dunărene), fără ca schimburile comerciale, transhumanța și amestecul populațiilor să fi încetat, așa cum o dovedesc tezaurele, patronimele din inscripții și izvoarele vremii. Campaniile în Dacia Traiana ale împăratului roman Constantin, podul construit peste Dunăre în 328 între Sucidava și Oescus, reanexarea unei
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul de "Dacicus Maximus". Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian
Traian () [Corola-website/Science/297411_a_298740]
-
cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine. În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe reorganizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un
Dacia () [Corola-website/Science/296620_a_297949]
-
stăpânirea avară și slavă, au fost menționate ultima oară de cronicari bizantini în contextul expedițiilor militare conduse de generalii împăratului de la Constantinopol, Mauriciu, pentru anii 599 și 601. În general, istoriografia română susține că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o parte însemnată a populației romanizate a rămas în zonele ei de locuire, între care și în regiuni de pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Această istoriografie nu exclude deplasări limitate și timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre
Transilvania () [Corola-website/Science/296636_a_297965]
-
subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populații românești sud-dunărene recente, existente concomitent cu populația românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: "Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača, Vlaho-Clisura, Vlaho-Castania, Vlahia Macro, Vlahia Micro, Vlahopol". Comparativ: componenta din toponimele similare aflate în Vlăhia Moraviei, în munții Beschizi, este Valašske": Valašské Meziříčí") Însă
Transilvania () [Corola-website/Science/296636_a_297965]
-
popoarele slave în "epoca migrațiilor", dar nu atât de mult încât să adopte limba slavă ca limbă de circulație. O parte din slavii, care s-au stabilit după secolul al VI-lea în spațiul lingvistic românesc (îndeosebi în cazul teritoriilor nord-dunărene, dar nu numai) au fost asimilați de populația românească carpato-dunăreană, abia ieșită din etnogeneză. Un exemplu edificator: Toponimul Șchei (de la Brașov) provine tocmai de la denumirea dată de protoromâni slavilor: șchiau „slav” (lat. "sclavus" „slav”). Însă cea mai mare parte a
Români () [Corola-website/Science/296874_a_298203]