KorAP: Find »[drukola/base=nord-dunărean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 >

219 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Editura Științifică, 1969, p. 96-99. M. Macrea, Răspândirea creștinismului la daco-romani, în Istoria României, I, București, 1960, p. 629-637; N. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria creștinismului la români, Oradea, 1988. 35. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 99-101; M. Rusu, Paleocreștinismul nord-dunărean și etnogeneza românilor, în AIIACN 26, 1983-1984, p. 35-84. 36. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 101-102. M. Rusu, Paleocreștinismul din Dacia romană, în EN 1, 1991, p. 81-112. 37. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p. 592-595. AL. Madgearu, Romanizare și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102-103. 55. A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, p. 323-328; N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, p. 89-92. N. Zugravu, Cu privire la jurisdicția asupra creștinilor nord-dunăreni în secolele II-VIII, în Pontica 28-29, 1995-1996, p. 163-181. 56. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p.597-599; P.P. Panaitescu, op. cit., p. 103-104; C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, București, Editura Bicall, 2007, p. 184-186. 57. Istoria Românilor (Tratat), vol. II

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
triburilor alogene. Dar aceste populații alogene, inferioare ca număr și grad de civilizație, nu au putut schimba structurile social-economice și lingvistice ale autohtonilor, care și-au continuat drumul lor firesc spre rânduielile medievale și desăvârșirea etnogenezei românești. În evoluția romanității nord-dunărene, relațiile strânse cu regiunile din sudul fluviului au avut o importanță primordială. Fără legăturile cu Imperiul, populația autohtonă din Dacia și chiar religia creștină în haină latină ar fi fost serios periclitate. Izvoarele istorice demonstrează cu prisosință că romanitatea locală

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de sciți și carpo-daci, alături de care se găseau și huni. În contextul evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, este necesar să cunoaștem soarta populației autohtone dacice și daco-romane, impactul imediat sau de durată asupra spațiului nord-dunărean. De-acum înainte, după 381, informațiile scrise se vor referi aproape exclusiv la huni și gepizi (apoi avari), în timp ce asupra populației din Dacia, romană sau liberă, se așterne tăcerea ce se va prelungi până în secolele IX-X ! Dominația (stăpânirea) hunică asupra

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
totul încă din secolele VIII-IX. În acest proces, elementele slave, ce se mai conservaseră în unele domenii (unelte, podoabe), se pierd treptat apoi dispar, ca o consecință a asimilării lor etno-culturale. Mai puțin afectate de schimbările politice și demografice, regiunile nord-dunărene aflate la sud și est de Carpați au cunoscut, în aceste secole, o perioadă de liniște și prosperitate, care se va prelungi și după secolul al X-lea. În aceste secole, în regiunile sud și est-carpatice, nu se mai produc

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează că "Istrul poate fi trecut în voie de barbari". Suidas menționează "limba latinilor", care nu poate fi decât dialectul romanic nord-dunărean. În această perioadă, la slavii din regiunea carpato-dunăreană, se constată o neașezare, o lipsă de viață politică și de rânduială, după autorul Strategicon-ului, Mauriciu. Acum, a doua jumătate a secolului al VI-lea, agricultura le era străină slavilor, ca unor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limba română, toate aceste argumente par să încline balanța în favoarea ipotezei susținerii formării poporului român în sudul Dunării, într-un mediu slav balcanic. El considera că acest mediu pare, în plus, să fi fost mai propice latinizării (romanizării) decât Dacia nord-dunăreană, imperfect (incomplet) romanizată, între 106-275, și, fără îndoială, golită de populație după năvălirile barbare din secolul al III-lea. Însăși unitatea limbii române, care se remarcă până și în dialectele îndepărtate, ca cel macedo-român din sud, nu se poate explica

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
istoricul francez conchidea fără echivoc: Argumentele de reținut împotriva continuității daco-romane la nordul Dunării sunt următoarele: 1. Dispariția oricărei urme de civilizație sub formă de orașe, drumuri, medalii sau monede, ceramică. 2. Identitatea dintre idiomul (dialectul) aromân și cel daco-român nord-dunărean. 3. Liturghia slavă. 4. Toponimia". Apoi Lot le analizează pe rând: "Să examinăm aceste patru puncte. 1. Dispariția monedelor este o dovadă că a încetat orice fel de comerț între nordul și sudul Dunării. La fel în privința drumurilor, a orașelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și n-au venit nici din fundul iadului! Această unanimitate împotriva românilor incită, prin urmare, la adoptarea tezei cu privire la dăinuirea daco-romanilor la nordul Dunării. Nici o mărturie sigură nu este în mod necesar și peremptorie. Afirmația că întreaga populație din Dacia nord-dunăreană ar fi fost adusă în sudul fluviului este la fel de neadevărată." A priori, spune Lot, este mult mai probabil ca o bună parte din populație să fi rămas pe loc. Dacia se întindea pe o suprafață de 250-300.000 km2, aceasta

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nordul Italiei de apusul Balcanilor, dar acești romanici nu făceau parte din strămoșii direcți ai românilor și nici din romanitatea orientală. Închegarea poporului român nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea amănunțită a romanității sud-dunărene-a reduce spațiul etnogenezei românești la regiunile nord-dunărene este o eroare. Prin urmare, poporul român este continuarea etnică a romanității orientale, el s-a format pe un spațiu întins a cărui axă era Dunărea. Pentru români, ca și pentru migratori, Dunărea n-a fost o graniță, o limită

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudice, ca și câmpia munteană și sudul Moldovei, un fel de anexe ale Moesiei și Scitiei. Numeroasele capete de pod de pe malul stâng au fost porțile de pătrundere ale negustorilor și meșteșugarilor, ale produselor atelierelor romane și monedelor. Creștinismul daco-roman, nord-dunărean, în general, și cel illiric, sud-dunărean, în special, au avut și ele un rol în etnogeneza românească.34 Etapa a II-a (secolele VII-X). Relațiile daco-romanilor cu populațiile migratoare, în secolele IV-VI, n-au avut urmări asupra autohtonilor. Etapa

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sunt desemnați românii, se impune tot mai mult și va fi folosit în mod curent. În același timp, felul în care sunt ei menționați ar duce la concluzia că în sânul populației daco-romane ar exista două elemente: romanicii autohtoni (cei nord-dunăreni) și migratorii, veniți din sud, și la existența a două ramuri foarte apropiate ale poporului român: "păstorii romanilor", originari din regiunile carpatice și dunărene, și blachii-"valahii" sud-dunăreni, de-aici două dialecte ale limbii române. E. Gamillscheg, în "Originea românilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Balcanii și Europa centrală. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, creștinarea bulgarilor (864-865) a avut consecințe însemnate în regiunile învecinate românești, mai ales în Dobrogea și Banat. Evenimentele bisericești sud-dunărene, conturate după 864, au influențat mult ținuturile nord-dunărene, în acest fel, s-a născut teza tradițională a pătrunderii liturghiei slave, prin filieră bulgară, considerată firească și acceptabilă de istorici, în general (mai puțin Iorga). Această pătrundere instituțională (liturgică și organizatorică) a formelor bisericii (creștine) bulgare s-a petrecut

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
II organizează arhiepiscopia de Ohrida, în anii 1019-1020, în partea apuseană, în timp ce Dristra devine o simplă episcopie, dependentă de centrul bisericesc și cultural din Macedonia. Arhiepiscopia de Ohrida avea jurisdicție asupra întregului teritoriu bulgar cucerit, inclusiv Dobrogea, Banat și teritoriile nord-dunărene. Episcopia Dristrei, la est, ca și Vidinul, la apus, continua activitatea bisericească și culturală a fostei mitropolii din secolul al X-lea. Aici veneau, în secolele XI-XII, pentru hirotonie, simplii preoți de pe ambele maluri ale Dunării răsăritene, din Dobrogea (Paristrion

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tratat cu Imperiul, năvălirile în sudul Dunării au încetat (vezi capitolul X). Pe fondul hărțuielilor cu pecenegii, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, s-a declanșat năvălirea uzilor, dar aceștia nu au staționat aproape deloc în regiunile nord-dunărene datorită presiunii cumanilor, și au trecut în sudul fluviului unde au fost secerați de boli. Dar acalmia de la Dunăre n-a însemnat un răgaz pentru Imperiu, deoarece la hotarele estice din Caucaz au atacat turcii selgiucizi, care i-au înfrânt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bizantini la Mantzikert (1071). Consolidarea treptată a Bizanțului s-a produs odată cu dinastia Comnenilor-Alexie I (1081-1118), dar situația tensionată din Paristrion a creat mari dificultăți Imperiului (vezi mai jos). După victoria de la Lebunion (1091), bizantinii preiau încă o dată controlul teritoriilor nord-dunărene, care își vor menține dominația în zonă pănă la sfârșitul secolului al XII-lea. Ca o paranteză, trebuie să spunem că politica bizantină la Dunărea de Jos s-a interferat uneori cu aceea a cnejilor Rusiei kievene. Ulterior, spre mijlocul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în anii 1148 și 1160, Imperiul nu și-a extins dominația politică la sud și est de Carpați din cauza prezenței aici a triburilor cumane.1 După revenirea la Dunăre (971), conducerea bizantină nu putea să nu manifeste interes față de populația nord-dunăreană, de rit ortodox, cu care întreținea legături și pe care o proteja încă de la Constantin cel Mare-începutul secolului al IV-lea ! Conform concepției politice bizantine, în lumea ortodoxă, puterea supremă era reprezentată numai de împărat și patriarh. În nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
13 aprilie 1204, Constantinopolul era ocupat de cavalerii cruciați și, pe ruinele bizantine, se constituia Imperiul Latin de Răsărit (1204-1261). Prin prăbușirea Bizanțului și constituirea statului Asăneștilor dispărea granița comună, veche de secole, între teritoriile bizantine (romane) și cele românești nord-dunărene, care ieșeau definitiv de sub aripa sa. Urmarea a fost că locul Bizanțului în zonă a fost luat de noul stat (țarat) româno-bulgar, cu centrul la Târnovo, care atingea apogeul sub Ioan Asan II (1218-1241). La începutul secolului al XIII-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu cumanii și românii din nordul Dunării și a încercat să încorporeze statului său Serbia, ca și ținuturile românești din nordul fluviului. El a dus lupte înverșunate cu regatul Ungariei pentru stăpânirea Severinului, punct strategic important de control a teritoriului nord-dunărean. Într-un moment în care atenția sa era concentrată în această direcție, pe neașteptate, a intervenit moartea sa, tocmai când era mai mult nevoie de capacitatea sa militară și politică, invazia mongolă din 1241.29 După moartea lui Ioan Asan

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți de cumani și români, în acest sens, cronicarul Nicetas Choniates arată că, în 1199, sciții (cumanii) împreună cu o ceată de vlahi au trecut Istrul", cu referire la românii nord-dunăreni. Pe la 1210, când la Vidin a izbucnit o răscoală, în ajutorul țarului Asan Borilă a venit o oaste condusă de comitele Ioachim de Sibiu, alcătuită din "sași, români, secui, pecenegi", iar când a ajuns la râul Obozt (Olt), "trei căpetenii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Mării Negre a pus probleme Bizanțului și clericul Gabriel a intervenit pe lângă unguri să-i atace pe pecenegi, dar planul a eșuat. Apoi, după Const. Porphyrogenetul, pe la începutul secolului al X-lea, unele cete de pecenegi s-au stabilit în teritoriile nord-dunărene, pe cursurile inferioare ale Nistrului, Prutului, Siretului până în estul Bărăganului (cîmpia munteană), pe malul opus al Dristrei, foarte aproape de Bulgaria. În Bugeac (sudul Basarabiei) se afla un trib peceneg, iar ceva mai la nord, între Prut și Nistru, un alt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avut loc în 1068. Cronicarul Simon de Keza o atribuie în mod corect pecenegilor, în timpul regelui ungar Solomon (1063-1074). Trebuie să precizăm că și după migrarea lor în sudul Dunării, sub conducerea lui Tyrach, grupuri de pecenegi aflați în teritoriile nord-dunărene atacat regiunile bizantine. O asemenea infiltrare de pecenegi din Câmpia munteană a avut loc sub împăratul Isaac I Comnenul, în momentul în care Imperiul a avut de înfruntat o invazie a ungurilor și revolta pecenegilor din Paristrion condusă de Selte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Cernigov și Pereiaslav i-a atacat cu corăbiile pe Nipru și unitățile de cavalerie, apoi, intimidați, ei nu au mai revenit în sudul Rusiei. Abia după această expediție și, în urma atacurilor cumanilor, grosul forțelor uzilor s-au strămutat în regiunile nord-dunărene, evacuate de pecenegi. Dar stabilirea lor în regiunile extra-carpatice nu a fost de lungă durată, din cauza primejdiei cumane și a atracției Imperiului, ei s-au mutat în masă în sudul Dunării, pe teritoriile bizantine. Uzii nu au așteptat venirea iernii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sălașele în Bugeac sau Bărăgan. Mai mult, deducem din împrejurările acestea că marile expediții cumane de la sfârșitul secolului al XI-lea, orientate spre Bizanț sau Ungaria, și care treceau prin regiunile românești extracarpatice, aveau ca punct de plecare nu spațiul nord-dunărean, ci teritoriile estice rusești. În această perioadă, a doua jumătate a secolului al XI-lea, în fâșia de câmpie din sudul Moldovei și estul Munteniei (Bugeac și Bărăgan), locuită de o populație autohtonă dar și de rămășițele pecenegilor și uzilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
români din nordul fluviului. Și după 1204-cucerirea Constantinopolului de cruciați călăreții cumani au continuat să lupte ca aliați ai Asăneștilor împotriva statului latin de Răsărit. Datorită participării active la evenimentele tumultuoase din sudul fluviului, o parte din nomazii din câmpiile nord-dunărene s-au scurs (instalat) spre celălalt mal. Dar această infiltrare în teritoriile sudice nu s-a răsfrânt asupra forței militare a turanicilor rămași în stânga (nordul) Dunării, dimpotrivă, la începutul secolului al XIII-lea, se produce o activizare a inițiativelor războinice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]