290 matches
-
aici un Ame-kō? Stai liniștită. Tipul e cumsecade. Vocile au încetat brusc. Femeile au îndreptat lanterna spre Gaston, care stătea ghemuit. Parcă se uitau la o pisică abandonată. 5 Pustnicul Orientului — Ăsta e? întrebă una din femei cu o voce pițigăiată. I-a băgat lanterna în față, făcându-l să clipească. Purta un pulover decolorat, pantaloni bărbătești și o pereche de pantofi roșii, cu toc. Cea de-a treia, rotunjoară ca un pepene, avea pe ea un costumaș jerpelit și niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
între gusturile bărbaților și ale femeilor în ce-i privește pe bărbați? Oricât se uita la el, Gaston nu era pentru ea decât un nătăfleț, mai exact, un prost. — Scuză-mă că am întârziat, Tomoe, spuse Ōkuma cu vocea lui pițigăiată. Era îmbrăcat elegant, cu o jachetă neagră peste care scosese gulerul cămășii, de un alb imaculat. Cravata era de bun-gust, cu nod Windsor. Era atât de elegant, încât chelnerițele nu-și mai luau ochii de la el. — Te-am făcut să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
a biruit. Înfrigurat, începu să bată mătănii, psalmodiind tropare alandala, de slavă și bucurie a biruinței. Acela mai horcăi o vreme, apoi dădu ochii peste cap și se liniști. Chiar în clipa aceea controlorul deschise ușa compartimentului, cu un entuziasm pițigăiat: „Biletele la control!“ Popa Băncilă, urcat pe banchetă, făcea întruna cruci și mătăni, aproape țopăind într-un înfocat joc după psalmodiata bucurie a crucii biruitoare. Acela, cu ochii larg deschiși, cu gura căscată, părea că-l ascultă bucuros nevoie mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
dese, revărsate pe fruntea proeminentă. Ochii îi străluceau ca semnalizatoarele cu halogen. Pe cap avea o tichie tricotată, prăzulie. Un bătrânel, cocârjat, cu o bărbuță colilie, stângând la piept o servietă din vinilin verde, se ghemui la picioarele lui. Râdea pițigăiat, sclipindu-și și el tăciunii aprinși, ascunși sub obloanele unor pleoape zgrunțoase, groase, răzbuzate. Din stufăriș mai scoase capul, întrebător, unul, deșirat, cu o față prelungă, mai mult albastră decât neagără, muiată în albastrul închis al apelor coclite. Își săltă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
articuleze și să dezvolte o judecată coerentă, așa că s-a tăvălit și ea pe parchetul de alături, completând râsul Elenei. Preț de câteva minute o ținură tot într-un hohot, după care se ridicară în picioare. Doamne, ziceau cu glasul pițigăiat al celor ce au râs cu lacrimi, ce prostie, ce prostie... Repetau întruna „ce prostie”, deși uitaseră amândouă despre ce era vorba (probabil un nou banc, sau pur și simplu pocnetul șampaniei). Adormiră înainte de ora unsprezece. Apartamentul se potoli și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
șef, care se uita la un film deocheat și care aproape că a picat de pe scaun când l-am salutat prietenește. După ce și-a revenit - adică atunci când obrajii începuseră să-i revină la culoarea normală și nu mai avea vocea pițigăiată - m-a informat că Ben era sus, pe platforma de servicii. Am dispărut, spunându-i pe un ton dulce: — Vizionare plăcută. Scuze că te-am întrerupt în mijlocul unei scene tari. Săracul băiat roși din nou, încercă să spună ceva, își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
lui. Probabil că cineva îl chemase; la urma urmelor, el era gazda. — Ce s-a întâmplat? zise el, pe un ton îngrijorat. I s-a făcut rău lui Violet? — A atacat-o cineva, țipă Sophie, cu o voce subțire și pițigăiată, ca de pasăre. Se aruncă la pământ, lângă Violet. —Vi? Vi? Ce s-a întâmplat? Sunt eu, Soph. Te simți bine? Violet ridică un pic capul. —Soph, zise ea, cu o voce nesigură. Doamne, capul meu! Am remarcat că părea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
cu niște prelate murdare și, în sfârșit, doi bărbați, dintre care ultimul mânuia cu îndemânare un motor ruginit, „în afara bordului“. Se îndreptară direct spre plaja minusculă ce servea drept debarcader pentru colibă. Se auziră limpede vocile lor aspre și hohotul pițigăiat al negrului. Cârmaciul opri motorul, lăsă ca avântul să ducă prova ambarcațiunii până pe mal și îi strigă scurt tipului cu pușca să sară pe pământ. Negrul îi dădu ascultare, legă barca cu o parâmă groasă de un trunchi căzut și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
ales să repete altceva decât casetele cu cântece. Melodioarele stupide și aranjamentele orchestrale îngrozitoare îl înnebuneau. Hugo își făcea griji pentru viețile interioare ale oamenilor forțați să intre în studiouri și să cânte „Roțile autobuzului“ pe niște voci anormal de pițigăiate și de vesele. Unele dintre versuri erau de-a dreptul ciudate atunci când le ascultai cu atenție - așa cum făcea Hugo în fiecare seară. De exemplu, „Nevăstuica face poc“ era, în esență, un imn închinat târârii către cârciumă: „În sus și-n
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
cu o catifea albastră. Curios, spectatorii nu protestau în fața umezelii, ba chiar dădeau senzația că le place și că nu văd nimic nelalocul său sub cupola circului. Iepurele din joben începu să facă tumbe și să râdă prostește, un râs pițigăiat care îi făcu pe unii dintre spectatori să ducă degetele la gură și să fluiere, apoi plânse în hohote, cu urechile pleoștite - un alt val de aplauze! - și vru să dea cu laptopul de pământ. Nu o făcu. Nu putu
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
ai pierdut antrenamentul, evident, mai lasă berile în frigider, schimbă-ți alimentația, fii un om normal, nu te omorî singur, nu crezi că și fumatul contribuie la această incapacitate a ta de a îndura un efort prelungit? Râsul Magicianului. Unul pițigăiat, cu inflexiuni metalice, respingător. Acesta era cuvântul care descria cel mai bine ceea ce auzea. Respingător. Stătea lângă el, pe bordură, cu jobenul în mâna stângă (ți l-aș îndesa pe gât, Magicianule!), arăta jalnic în treningul galben - ce oroare! -, însă
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
ascultară pe Titi cu religiozitate. Aurica începu s-o fredoneze în tovărășia viorii, apoi intră în corul improvizat și Olimpia, și, în sfârșit, ca un fel de încurajare a activității muzicale a lui Titi, Aglae însăși, care își relevă glasul pițigăiat, tremolat, în contrast cu agresivitatea ei baritonă de toate zilele. În cele din urmă, Aurica izbucni într-un plâns zgomotos. - Dar de ce plângi și tu așa? zise Olimpia. Bea puțină apă!Întristată, bău un pahar plin de apă, oftă și declară: - Așa-
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
de vreme de pierdut. Așa, continuă Calu fornăind, și cum ziceați... Nu ziceam... îndrăzni Chisăliță. — Foarte rău... Și, dac-ar fi, ce-ați zice ? De-o pildă, ce pușca mea căutați aici ? — E movila noastră ! strigă Chisăliță, cu glasul lui pițigăiat. Noi am văzut-o primii... Calu își făcu privirile roată și slobozi un nechezat sălbatic. Încurajați, ceilalți începură să râdă pe diverse voci, mai puțin Magdalena, căreia tusea i-o luă înaintea râsului, și Mierlă, care ciripi gureș. La un
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Avea ochii neastâmpărați și mijiți, să poată vedea ascuțit, și, în plus, două smocuri de păr, burzuluite deasupra urechilor, încât adevăratele urechi păreau doar niște cerceluși ai urechilor de măgar pe care le conturau smocurile ciulite. — Tu, de colo, strigă pițigăiat bătrânelul, valea ! Frizeria e ceva mai încolo, pe dreapta ! — Auzi, moșule, își ridică Maca privirile, dacă ai un păr așa frumos, de ce-ți iese din nări cu duiumul și- atâta ? De fapt, Maca era mulțumit. Zâmbi, cu zâmbetul lui
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
și oceane, și nu în ultimul rând, mai mult ca sigură, existența vieții și în alte sisteme solare învecinate sau chiar galaxii. Există păreri preconcepute despre cei ce citesc mult. Aceștia ne apar ca niște ființe cu obrajii scofâlciți, glas pițigăiat, puțin aduși din spate și sunt porecliți, pe nedrept, "șoareci de bibliotecă". Concepție total falsă și lipsită de orice temei. Acest, așa-zis, rozător de cărți era un tip curajos, puternic, cu o forță musculară pe măsură. O lovitură a
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
nopți de când și-au instalat tabăra în locul respectiv, s-au hotărât să deschidă câte o cutie de conserve, fiecare din propria-i raniță. Când erau să pună în practică hotărârea luată, au deslușit chiar în imediata lor apropiere aceeași voce pițigăiată, autoritară, puțin ironică, cunoscută și arhicunoscută, a căpitanului Bostan Gheorghe, comandantul direct al plutonului. Bază caporalul Bidaru, "Domnișoarele de la pension" Adunaaa rea! Era porecla dată radiotelegrafiștilor, deoarece cele mai multe ore de instrucție le efectuau în sala radio și nu sub cerul
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
lor învățător. Propriile sale amintiri despre anii de școală primară nu sunt deloc plăcute... O învățătoare în vârstă, veșnic nervoasă și acră, învăța elevii din două clase, I și a III-a, în aceeași încăpere, îi asurzea cu glasul ei pițigăiat și strident, cu loviturile puternice produse cu o riglă în catedră, pentru a face liniște, obiect cu care lovea deseori și palmele bicisnice ale copiilor care se foiau sau vorbeau, care nu-și făceau temele sau nu spuneau lecția ca
Lumina Educaţiei by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/1635_a_3037]
-
poeme din volumul " Tușiți",spectacolul, spunea un critic, este de estradă, în el bufoneria își dă mâna cu absurdul într-un dans amețitor și mustind de haz, sau sec. Iată o strofă din poemul care dă titlul volumului ("Tușiți"): "Răgușit, pițigăiat, dogit,/ Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,/ Ca la vocalize, ca la doctor./ Tușiți". De fapt, poemul ne trimite la poeziile manifest ale avangardiștilor, numai că la Marin Sorescu umorul se convertește în mască îndărătul căreia se ascunde sensibilitatea poetului
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
fiu proful de religie. Dar de ce să nu fiu eu proful de religie? De ce-am eu rolul mamei lui Cornel? Așa facem acum. După aia, schimbăm. Bine? Bine. Începem: Ce mai faceți, doamna mama lui Cornel? Are un glas pițigăiat, exagerîndu-l la extrem pe cel al profu-lui de religie, ceea ce-l face să rîdă cu lacrimi pe Alin. Totodată, reproduce gesturile pe care vede că le face în față haina neagră și lungă: își mîngîie barba, mîngîie brațul mamei lui
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
și să dea ochii cu hangiul grec, bulgar ori albanez ce-o fi fost; cu cei doi olteni cu priviri agere sau cu neamțul zdrențuros, o stârpitură de om spân, cu câteva fire de păr roșu drept barbă, cu glasul pițigăiat, cu ochii mărunți și vii, curat cum Tașcă și l-ar fi închipuit pe Satana. Apoi și locul era așa de te simțeai oarecum fermecat în el, o încăpere largă și scundă, cu pereții pătați de muște și gălbeniți de
Slavici sau iubirea ca mod de viață by Steliana Brădescu () [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
o poștă. Ducea un dosar subsuoară. L-am oprit și l-am întrebat: - Nu te supăra, stimabile, unde-i w.c.-ul? M-a măsurat lung, din cap până în picioare, foarte serios, după care a catadixit să-mi răspundă, fonfăit și pițigăiat: - Tovarășe, pe la noi vă adresați cu apelativul "tovarășe". Deci, tovarășe, întrebați secretara. Și, făcând un gest vag cu mâna spre o eventuală ușă, de fapt, în acea direcție se găseau vreo șapte, își propti prețiosu-i nas în vânt și valsă
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
și așa copilă de zece ani câți are, s-a gătit cu tulpanul doamnei Ilinca, a tras un jilț în fața oglinzii venețiene pe care i-a adus-o nașul Dinu, s-a așezat și a început să comande cu glas pițigăiat. Era să mor de râs când am prins-o. — Mor eu de somn, Marico. N-ai grijă, nu face Zamfira mulți purici într-un loc. — Constantine, Constantine, mare logofăt mare, ieri la Stambul, azi la Brașov și Sibiu, mâine la
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
rușinii....” Aici Maiota a tras aer în piept și s-a uitat la spudeii care începuseră să asculte atenți, cu ochii dilatați. Își aducea acum aminte Ștefan că povestirea devenise atât de patetică, încât el nici nu mai auzea glasul pițigăiat al profesorului, ci vedea copilele albe cu trandafiri roșii în mâini urcând treptele spre protectoarea lor, Sfânta Teodosia. „S-au repezit fiecare să-și ia câte o copilă ca să-și stingă poftele trupurilor lor păcătoase. Atunci preoții de sus au
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
Unde nu-l purtaseră până acum urzelile lui și ale lui neica Dinu? Surugiii opriră sania în dreptul mânăstirii Colței, cum făceau de obicei. Un fecior sări sprinten să-l ajute să coboare. De ce v-ați abătut din drum, țipă aproape pițigăiat Mihai Cantacuzino, mânați direct spre casă! Feciorul făcu o temenea, ferindu-se de frică să nu fie lovit de bețișorul de abanos cu măciulie rotundă încrustată cu lucrătură de argint și pietre prețioase al stăpânului său. Spătarului îi fu rușine
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
în scrisoare. Dumneata, mare logofete, dă citire celor scrise ca să fie cunoscute de divan. Ștefan Cantacuzino, zâmbind acru, se ridică de la locul său, aplecându-se luă scrisoarea și pe măsură ce avansa cu lectura scrisorii glasul îi devenea tot mai subțire, aproape pițigăiat. Tatăl său, fostul mare stolnic, își făcea de lucru cu capul bastonului de abanos cu care își ajuta mersul chinuit de podagră și de greutatea trupului mult prea îngrășat pentru un bărbat de șaptezeci și cinci de ani. Alături, fostul mare spătar
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]