255 matches
-
a lucrurilor. Vinele, presimțind altă lume, nu mai adăpostesc mândria verticală, ci vestejesc spre absolut de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume și de sine, urmează pilda trupului. Mi-aș vrea viața povestită de îngeri veseli în umbra unei sălcii plângătoare. Și de câte ori ei nu s-ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze neștiința cu adierile întristării... De-aș vrea să văd ce m-a îmbogățit mai mult în cursul viețuirii, din ce am ieșit mai tare și mai singur - nici
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
vindecă numai orbirea lui luminoasă, sfâșietor de revelatoare. O moarte de fioruri balsamice. - Când sîngele-ți zvâcnește până la cer, cum să te mai îndoiești? Dar ce rar zvâcnește el așa! Scepticism: nemîngîierea de a nu fi în cer. A introduce sălciile plângătoare în categorii... Numai în măsura în care suferi ai dreptul să-l ataci pe Isus, precum în mod cinstit nu poți fi împotriva religiei dacă nu ești religios. Din afară, nici o critică nu dovedește nimic și nu angajează pe nimeni. Când ataci înlăuntrul
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
te face prizonier ultimelor intenții ale muzicii, iar tristețea te face muzică. Ascultați în clipe asemănătoare tânguirile maghiare, urmăriți numai adierile lor melancolice, fără corectivul frenetic al ceardașului, și veți simți că n-are rost altă moarte decât sub sălcii plângătoare. Cred că există în fiecare om o nevoie de tristețe, pe care nu și-o satisface numai din resursele sale. Și când nu poți totdeauna să visezi cu melancoliile lui Schumann, te abandonezi muzicii de pustă, sfâșierilor și lamentațiilor ei
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
și lamentațiilor ei. Nu există muzică în care să se exprime mai elementar prezența lacrimilor în lume. Îți vin repetat în minte cuvintele Elisabetei de Bavaria, împărăteasa care a adorat Ungaria: există în lumea asta, în afară de egoismul uman, și sălcii plângătoare. Sau te gândești la acele pagini din Jardin de Bérénice a lui Barrès, în care excesul de meditație, printre singurătăți și regrete, naște o dorință de lacrimi. Se întîlnesc astfel vibrațiile cele mai rafinate cu freamătul și neliniștea sufletului turanic
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
picioarelor, căci se spăimânta de zgomotul pașilor lui proprii. Flama-l conduse pân-la suișul unei alte scări, aici dispăru. În acelaș moment răsună iar clopotul din turn... ca un gemet ***. Îi trecu prin oase și măduvă acest sunet răgușit, evlavios, plângător. Era în întuneric total. Își întinse mînile și începu să suie și această scară... O mână rece ca a unui mort îi apucă stânga și-l trase după sine... cercă a o smulge, dar nu putu, dete cu spada dinainte
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
sa înflorită cu roze de jăratic și se văzu o scenă a cărei culise reprezentau arbori și tufișe de-o tânără și mustoasă verdeață, iar fondalul reprezenta un deal îmbrăcat în pădure de mesteacăn, un râu curgea alene pin salcii plângătoare și în vârful dealului se-nalța un castel vechi acoperit cu *** fier a cărui muri colțuroși erau înseninați de lună... Pe scena ce reprezenta grădina acelui castel, cu straturi nalte de flori, cu boschete tainice și cu șiruri de trandafiri, ieși
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
copleșit de simțul datoriei morale: „Copilul se deșteaptă; l-amenință răceala Și mama Îl lipește de chiar inima sa...”. O dedicație din 1839, La Elvira, este mai Întunecat romantică, mai agitată. Ea adună semnele lirice ale epocii: lacrimile, suspinele, salcia plîngătoare, trista filomelă, piatra mută a mormîntului, fintîna, noaptea dilectă, luna blîndă: „Cu vălul alb ca gazul, cu manta onduloasă, Cu părul tău de aur ca raze răsfirat, Vin’ scumpa mea Elvira, și sînu-ți Înfocat Lipește-l de-astă liră și
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o rouă dulce. Ceea ce se și Întîmplă: „Pe un drum de piatră domnul Își repede Sprintenu-i fugar; Dupe-un vîrf de stîncă draga lui Îl vede Lăcrimînd amar. — « Noapte-oprește-ți zborul! stele mîndrioare, Mai stați În eter!ă Astfel roagă Încă juna plîngătoare Căutînd la cer. Iară printre umbră o cetate-albește; El s-a bucurat. Însă, o, durere! soarele lucește... Domnul s-a-nrouat!” Motivația lirică e discretă. Bolintineanu, atît de guraliv În alte poeme, nu introduce explicații inutile: o vagă sugestie despre existența nocturnă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dinte? Întrebă doctorul. Nu, pe Conțescu nu-l dureau dinții și examenul stomatologic nu descoperi nici un focar. Mai probabil era că, încercînd a-și potoli cu degetul un prurit facial, dăduse naștere la acea inflamație. Ochii lui Conțescu, și așa plângători, lăcrimau necontenit, în vreme ce obrazul umflat îi dădea aspectul bufon al unui prunc râzând. G. Călinescu - Cum mai este Conțescu? se informă și Gulimănescu. - Din ce în ce mai rău, în ciuda scăderii temperaturii. Aînceput să se umfle. Nici vorbă, are o boală gravă, ce n-
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
a părut puțin cam obosit. D-na Conta a jucat cu mult adevăr și cu multă simțire. În privirea vorbei d-sale facem observația care am făcut-o și în trecut. Este în glasul d-sale un ton îngînat și plângător care trebuie înlăturat prin studiu și deprindere. D-sa trebuie să-și asprească pronunția și să vorbească din piept, rostind fiecare cuvânt bine despărțit de celelalte și cu oarecare energie. Aceasta este pronunția cea mai prozaică, ce-i dreptul, dar
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
să se tragă clopotul cel mare d e la Mitropolie, că „un om sfânt a părăsit această lume”! Și după cum era obiceiul, cum clopotul Mitropoliei suna într-una, și clopotele tuturor celorlalte biserici din Iași nu și-au oprit glasul plângător timp de trei zile. „Trei zile ținu glasul clopotel or - trei zile Iași era în jale” în acele vremuri din zilele lui martie a anului 1843. Clopotarii nu-și îndeplineau doar meseria pentru obișnuitul folos, ci o simțire adâncă, o
Carte ..., vol. I by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/492_a_1296]
-
se zărea lividă, dizlocată sau turtită ca prin panopticuri [...] ce deformau liniile, subliniau defectele". Privindu-se cu un ochi critic, se găsi "subțirică, trestie aproape, trestioară, cum îi spuneau colegele de la pension, numai linii și contur", cu ochi frumoși și plângători, și înțelege în sfârșit de ce acceptase să se mărite cu Lică: pentru că, lipsită complet de vitalitate (ca și Bizu), nici nu așteptase pe altul. Dar cum obsesia fericirii în doi și a vieții idilice la conacul de la Rădeana, alături de un
Scriitorul si umbra sa. Volumul 1 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de un deal, deal pe care atât l-am iubit". Și localizarea (fie ea ironică) în Țicăul rezidentului Creangă e tot de nuanță naturistă: "Să păstrăm amintirea patriarhală a nopții aceleia calde, în care / ni se revelă de sub sălcii prelung plângătoare, hipnotic sclipind ca-n adânc de oceane, / Țicăul guvernat de lună (...) / să nu plecăm fără a ne aduce aminte / de zarzărul roz de pe strada Săvescu..." (În amintirea). În alt context, apelativele neadumbrite din Odă crepusculară "Fermecătoareo..."; "Nălucitoareo..."; "Dezlegătoareo" urmează, paralel
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
poate cele mai frumoase clipe de liniște sufletească, de triere și ordonare a gândurilor, de făurire a proiectelor, de libertate deplină a fanteziei, stimulată de corul alterat de falseturi al broaștelor și de cântecele melodioase ale păsărelelor adăpostite în sălciile plângătoare. *** Terenul nostru de sport era situat pe șesul pârâului Buhai, având pe el iarbă cât păr în barba spânului, în schimb, existau spini, bălării și denivelări din belșug. Acolo ne dezbârnam unghiile de la picioare alergând după o minge roasă și
Lumina Educaţiei by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/1635_a_3037]
-
arome care ne îmbată simțurile. Crengi de pomi roditori se gârbovesc sub povara fructelor zemoase. În câmpuri, orizonturile se deschid ca niște ferestre spre zări îndepărtate. Luncile se scufundă în culorile și miresmele grădinilor cu legume proaspete. Biciuiți de sălcii plângătoare, cai sălbatici aleargă nestingheriți. În împrejurimi, cerul se reflectă în bălți formate din preaplinul râurilor care se revarsă. Între ape, stau camuflate știuci hrăpărețe, pândind spre bibani și carași nătărăi. Crângurile sunt scufundate de cântecul duios al privighetorilor. Purtate de
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
că unicitatea și unitatea spațiului românesc, din punct de vedere cultural, sunt reflectate cel mai fidel de Călușari. Acest dans ritualic, moștenit de la complexul daco neolitic, este specific doar locurilor noastre și se joacă în toate provinciile istorice. Din salcia plângătoare, la trunchiul căreia se așezau pentru a hodini, strămoșii noștri au rupt o ramură. Cu un cuțit, au curățat-o și crestat-o până au meșteșugit un fluier. Doinind, au început să-și cânte jalea și dorul care le stăpâneau
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
cîta oară? în aprilie 186961. Aflăm din aceste versuri că dacă ar muri el, chiar mort și încă ar iubi-o. Noaptea, cînd ea se va simți atinsă de "trista aripă a unei șoapte" și va auzi "o aripă vuind plîngătoare", ea să deschidă fereastra, ca să poată intra el, "ca o boare suntă" și s-o mîngîie cu suflarea-i "pe fața-i palidă și pe ochii gînditori". Dar dacă ar muri ea, el ar plînge-o "ca vîntul ce fluieră-n
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
nu uităm nicicum, să avem grijă să nu „golim” „magazia” cu sentimente. S-avem grijă ca „pielea ambițiilor” să nu se „Oățească”, „dintele vanităților” să nu ne-mpungă, solzii nebuniei Vă nu devină strălucitori. Să rămânem... cum spun filosofii... „salcie plângătoare”, „înger căzut”, „crâmpei de dumnezeire arestată în închisoarea trupului...” (Crocodilii) Ileana Mălănciou Spasmele durerii „umblam prin cerul gol la fel ca pe pământ / nu mai știam de nimeni uitasem cine sunt...” (Ileana Mălăncioiu) învolburate-s, Doamne, zbaterile neputinței mele! Privesc
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
înfiorându-mă, tulburându-mă mai mult decât ar fi fi putut-o face o atingere reală....” în aceste tablete fanteziste din volumul Povestiri de trezit adulții surprindem o diversitate de teme și motive care ne umanizează. în fond, suntem Vălcii plângătoare care, traversând prin „Sădurea narativă” (rmberto Eco) a sinelui, descoperim antinomiile propriei noastre ființe prin întrebări întrebătoare, de tipul: „Ce se ascunde în spatele ușilor închise?” sau „Eu de ce pot fi tu, tu de ce nu poți fi eu?” Măiestrită viziune în
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
ale unei roabe supuse. Din mijlocul lor ies spirale de volbură cu clopoței albi, rămurele de sălășitoare roz, amestecate cu cîteva ferigi, cu cîțiva lăstari tineri de stejar, cu frunze minunat colorate și lucioase. Toate înaintează plecat smerit, asemenea sălciilor plîngătoare, sfioase și imploratoare ca niște rugăciuni. Și vezi deasupra lor, fibrișoarele subțiri, înflorite, veșnic zbuciumate, ale parasinului purpuriu care își revarsă în valuri antenele aproape galbene, piramide albe de nourică de cîmp și de apă, coama verde a secărelei, penajul
Textul descriptiv by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz () [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
țara, numai așa, de-al dracului, pentru a-i arăta frumoasei originale ce-i poate mintea. Un dramaturg, dacă ar vedea-o și i s-ar părea că e greu abordabilă, ar bate coclaurile cu luciu de apă și sălcii plângătoare, ar pândi cum vânează șalăul și știuca dimineața și în amurg, ar aduna fișe pe toate speciile de faună și floră, ar studia surâsuri, râsuri și hohote de râs, de la cristalin până la mugetul înfuriat al mării, ar face o colecție
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
Klapka și Bologa se opriră, ascultând râsetele gălăgioase din popotă, dominate de un glas răgușit, care cânta fals și cu mare însuflețire o romanță sentimentală. Întunericul se zbuciuma peste tot cuprinsul, și sus, în cer, vânturile fâlfâiau pânze de nouri plângători. ― Încotro mergem, camarade? întrebă Klapka deodată cu vocea schimbată. În aceeași clipă însă la răsărit se ivi pe cer o trâmbă de lumină albă, tremurătoare, plimbîndu-se de ici-colo, grăbită, cercetătoare ca o iscoadă isteață, stăruind pe alocuri, alintând pământul și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
aibă un pretext de a merge la postul de observație. Un atac însă i-ar răsturna toate planurile... ― Nu se poate... N-avem nici o informație, bolborosi dânsul zăpăcit. De ce să ne atace tocmai azi? ― Bologa, e sigur, reluă căpitanul mai plângător. Crede-mă... O patrulă mi-a adus de aseară știrea că se fac pregătiri grăbite... Ai să vezi, Bologa!... Așa e totdeauna... Zece minute Cervenko nu mai conteni cu jelaniile, încît Apostol plecă buimăcit, blestemîndu-și clipa care l-a îndemnat
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
se înălțau deasupra coperișurilor din fundul ogrăzii și astfel nu văzu pe groparul Vidor care, ieșind din casa primarului, se apropie cu capul gol, necrezând ochilor, îngrozit. ― Ce s-a întîmplat, domnule locotenent? bâlbâi groparul, la câțiva pași, cu glas plângător. Noi am crezut aseară că te-ai dus acasă, pentru Ilona... și iată că... Vai de mine, vai ce nenorocire! ― Da, pentru Ilona, rosti Bologa tresărind, întorcînd privirea spre Vidor cu o pâlpâire de bucurie. În aceeași clipă însă își
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
în creieri întrebarea: "Unde mergem?" Atunci preotul parcă se poticni și îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite. ― Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii. ― Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plângător. Apoi Apostol simți iarbă sub tălpi. Și deodată picioarele începură să-l doară, ca și când ar fi dus o povară peste puterile lui. ― Faceți loc!... Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răgușit, glasul pretorului. Atunci Bologa, nerecunoscând glasul și vrând să
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]