253 matches
-
le repetă cu felurite prilejuri: pentru fecundarea unui pântece sterp, pentru vindecarea bolilor, atât ale minții, cât și ale trupului, la pregătirile de război, dar și în ceasul morții ori pentru stimularea inspirației poetice.5 Mitul cosmogonic este, așadar, pentru polinezieni modelul arhetipal al tuturor "creațiilor", oricare ar fi planul desfășurării lor: biologic, psihologic, spiritual. Deoarece recitarea rituală a mitului cosmogonic implică reactualizarea acestui eveniment primordial, cel pentru care este recitat mitul este proiectat în chip magic la "începuturile Lumii" și
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
durata întregii ceremonii postesc, nu poartă arme și se feresc de orice contact cu femeile sau cu membrii altor clanuri. Sânt cu totul cufundați în "vremea visului".8 Sărbătorile care au loc la fiecare an în insula Tikopia, din arhipelagul polinezian, reproduc "lucrările zeilor", actele prin care zeii, în Timpurile mitice, au alcătuit Lumea așa cum este ea în zilele noastre.9 Timpul "festiv", în care se trăiește pe durata ceremoniilor, se caracterizează prin anumite interdicții (tabuuri): zgomotul, jocurile, dansurile sânt cu
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
la a deveni aproape compulsivă sub forma politicilor actuale de patrimonializare - ne spune Pierre Nora. Există însă, cred, și o altă linie de (relativă) continuitate, o anumită „filiație” identificabilă în ceea ce s-ar putea numi patrimoniul domestic, de la acele arămuri polineziene pe care Marcel Mauss le numea sacra sau de la paharul de argint din familiile țigănești actuale, cu care se identifică neamurile și care trebuie să rămînă în sînul acestora, din generație în generație, și pînă la acele obiecte-fetiș pe care
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
pe la poalele dealului, pentru a nu fi nevoit să treacă prin apropierea lor. Din fericire, cănd ajunse pe creasta Punta Rofau, noaptea deja se lașase, iar pe cer își făcuseră apariția primele stele. Acesta era momentul în care orice băiat polinezian care dorea să ajungă ceva în viața trebuia să se așeze într-un loc cu cer senin și să-și dedice câteva ore studiului stelelor, încercând să memoreze locul pe care îl ocupă acestea în fiecare moment, în trecerea lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
poată aruncă în mare, pentru că zeul Taaroa să aibă grijă de sufletele lor, aceasta fiind probabil cea mai mare umilință prin care putea să treacă bunul rege Pamáu, care visase dintotdeauna la o frumoasă și binemeritata înmormântare de mare războinic polinezian. Se lașase noaptea când oamenii reușiră, în sfârșit, să se strângă printre ruinele fumegânde ale marelui Marae, dar era clar că nimeni nu avea nici cea mai mică idee despre ce atitudine ar trebui să adopte în fața unui atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Constuctor, care cunoștea încă de când se află în pântecele mamei lui, ca și cum ar fi fost vorba despre o moștenire genetică, ce formă, ce mărime, ce densitate și ce greutate trebuia să aibă fiecare dintre nenumăratele elemente care alcătuiau o navă polineziana. Și probabil că acesta era singurul mod în care un grup atât de izolat și de omogen putea fi autosuficient, fiecare individ având de îndeplinit un rol foarte bine definit în cadrul societății și fiecare trebuind, din acest motiv, să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
șanse avem să găsim una între atâtea? — Dacă se găsește în Al Cincilea Cerc, n-avem nici o șansă, răspunse scurt Miti Matái. Dar, chiar și-n acest caz, vom încerca. Pentru locuitorii din Bora Bora, ca și pentru majoritatea popoarelor polineziene, tot ce se găsea în acel imaginar Al Cincilea Cerc era ca și cum s-ar fi aflat de fapt dincolo de capătul universului, întrucat concepția lor despre lume și despre distanțe era foarte diferită de cea pe care o aveau, și încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
era așa. De fapt, pentru mulți dintre ei nu este nici în ziua de astăzi, iar ceilalți și-au schimbat perspectiva în urmă cu numai două sute și ceva de ani, când au sosit pe coastele lor primii navigatori europeni. Pentru polinezieni, totul se raporta la buric: insula lor era centrul universului. Aveau chiar foarte bine stabilit Drumul de Stele sau Avei’á, care trecea pe deasupra ei în fiecare perioadă a anului. În jurul insulei se contura apoi un Prim Cerc, în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
la patru luni de navigație, cu toate că în acest Al Patrulea Cerc datele lor erau extrem deimprecise și, de regulă, nu cuprindeau informații demne de încredere despre cum te puteai întoarce acasă dintr-un loc atât de îndepărtat. Iar atunci când navigatorii polinezieni plecau pe mare, călătoreau mereu raportându-se nu la o hartă generală, ci doar la propria lor insula, la care stelele, curenții și mai ales vânturile trebuiau să le permită să se întoarcă în cele din urmă. Într-un ocean
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
să le permită să se întoarcă în cele din urmă. Într-un ocean precum Pacificul, în care alizeele bat în aceeași direcție aproape tot timpul anului, navigația cu pânze se dovedea fără îndoială deosebit de complicată, ceea ce-i obligă pe vechii polinezieni să-și dezvolte cunoștințe marinărești și astronomice care depășeau cu mult capacitatea de înțelegere a restului oamenilor. De fapt, timp de peste două secole, marinării și astronomii occidentali au refuzat să accepte că niște bieți sălbatici, care nu cunoșteau scrierea, metalul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
să domneasca peste o întindere de apă de douăzeci de mii de kilometri lungime - din Singapore și până în Panama - și aproape tot atâta lățime, din Aleutine până în Insula Paștelui. Cu toate acestea, și în ciuda impresionantelor lor cunoștințe, pentru majoritatea navigatorilor polinezieni tot ce se găsea în acel întunecos Al Cincilea Cerc era considerat ca fiind aproape de neatins, cam așa cum era Marea Întunecoasa 1 pentru strămoșii noștri, care stabiliseră drept granița a lumii cunoscute insulele Canare. Ei știau că lumea nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
să se afle exact între insulițele Maupiti și Țupăi. Nu trebuia să zărească vreun far - care de altfel nici nu existase vreodată - și nici să le regăsească pe hărți marine detaliate; știa că se aflau acolo, fiindcă generații de marinari polinezieni o știuseră înaintea lui și alte generații aveau s-o afle în viitor. Întunericul era, așadar, marele aliat al acestui popor și, spre deosebire de restul popoarelor, în nopțile cele mai întunecoase, polinezienii niciodată nu se pierdeau, fiindcă în aceste nopți prietenele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
știa că se aflau acolo, fiindcă generații de marinari polinezieni o știuseră înaintea lui și alte generații aveau s-o afle în viitor. Întunericul era, așadar, marele aliat al acestui popor și, spre deosebire de restul popoarelor, în nopțile cele mai întunecoase, polinezienii niciodată nu se pierdeau, fiindcă în aceste nopți prietenele lor, stelele, le puteau arată cel mai bine drumul. De aceea, Tapú Tetuanúi se simți cel mai fericit om din lume când marele Miti Matái îi făcu un semn discret să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
că pe propriul său fiu. „Cine se naște într-o piroga, într-o piroga va muri“, spunea tradiția, si era evident că Miti Matái își asumase fără reținere destinul și nu părea deloc nemulțumit de el. Pentru marea majoritate a polinezienilor, faptul de a porni în larg la bordul unei ambarcațiuni precum Marara nu era doar un mijloc de a călători dintr-un loc în altul, ci aproape că se transformă într-un mod de viață la care se adaptau firesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
până aici. Buricul lui va reprezenta așadar Insula Mortului și, dacă vor ajunge aici, nu vor găsi decât o insulă nelocuita. Se întoarse către kahuna. Vreau să-i desenezi un craniu lângă buric. Și astfel nefericitul Vetéa Pitó deveni primul polinezian lângă al carui buric se distingea tatuajul unui craniu de om, lucru care, dacă la început îl făcu să se rușineze, până la urmă îl umplu de mândrie, căci acest ciudat tatuaj însemna că începuse să fie un om important. Realitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
crede că era pe punctul să renunțe la visurile lui, căci sofisticată lecție pe care tocmai o primise îl făcuse conștient de monstruozitatea neștiinței lui cu privire la dificilă artă a navigației. Nu trebuia uitat faptul că, de vreme ce nu cunoșteau scrisul, navigatorii polinezieni nu puteau calcula timpii și vitezele cu ajutorul creionului și al hârtiei, așa că se vedeau nevoiți să apeleze la memorie, la experiența și la acel inexplicabil al șaselea simt, care făcea din locuitorii primitivi ai Pacificului un fel de amestec de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
semn ușor de asentiment, în timp ce arată spre plajă. Puteți rămâne, spuse. O să vă acordăm ospitalitatea noastră și o să încercăm, împreună, să-l speriem pe Kauhúhu. Kauhúhu - Zeul-Rechin - era considerat drept reprezentarea râului în accepțiunea ei cea mai crudă, întrucat vechii polinezieni trăiau cu convingerea că în interiorul celor mai sângeroși rechini - și fără îndoială cel mai sângeros dintre ei era Teatea Maó -, salășluiau sufletele dornice de răzbunare ale oamenilor care fuseseră condamnați la blestemul etern pentru crimele oribile pe care le-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Începu prin a așeza deasupra unei stânci sfinte, care se ridică chiar pe țărm, o micăstatuetă de lemn care reprezenta un om cu cap de rechin, așezat pe un taburet - imaginea zeului Kauhúhu, așa cum era ea cunoscută de majoritatea popoarelor polineziene -, si, după ce îngenunche în fața ei și mormăi niște cântece mai bine de o oră, trecu la sacrificarea a tot felul de animale domestice, mânjindu-se atât de tare de sânge, încât atunci când termină s-ar fi putut crede că-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
-i tragă înapoi, ca într-un joc strategic în care cel mai important era să valorifice la maximum resturile de vânt și forță brațelor, în încercarea de a-și continua lungă călătorie către Infinitul Ocean al Infinitelor Insule. Pentru vechii polinezieni, Infinitul Ocean al Infinitelor Insule nu era altceva decât regiunea pe care, mai tarziu, europenii aveau s-o denumească Micronezia, si nu era nici o îndoială că atât unii, cât și ceilalți, știuseră să boteze acea lume ciudată, dat fiind că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
că acel grup de femei și bărbați avea nevoie de această liniște pentru a se putea obișnui cu gândul că tocmai trecuse pragul către necunoscut. Marea era mereu aceeași, pacifica și amabila, insă cerul era deja altul, iar pentru navigatorii polinezieni acesta era mult mai important decât însăși marea sau decât însuși pământul. Ca si cum n-ar fi fost de-ajuns, în aceeași noapte se petrecu ceva care îi impresiona profund. Luna, care încerca, în zadar, să străpungă întunericul, abia se ridicase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
în care susul e jos, iar josul e sus. Nu era nici locul, nici momentul pentru ca niște oameni care nici măcar nu știau cu precizie ce înseamna frigul adevărat să rezolve probleme geografice complexe, mai ales dacă ținem cont că nici unui polinezian nu i-ar fi putut trece prin minte că pământul ar putea fi rotund și, astfel, puțin după aceea, Miti Matái hotărî să-și reia firul istorisirii, care era singurul lucru care îi interesa cu adevarat. —Tovărășii mei au început
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
-ți închipui, recunoscu Navigatorul-Căpitan. Dacă nu se schimbă situația, va trebui să arunc un porc în apă, desi metodă asta nu prea-mi este pe plac. Se referea la ultima și cea mai disperată metodă de care se foloseau vechii polinezieni: atunci când se simțeau total dezorientați, aruncau un porc în apă, căci, fără să se știe exact de ce, animalul nu încerca niciodată să se întoarcă pe vasul de pe care a fost aruncat, ci, după câteva momente de șovăire, începea să înoate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
de pe care a fost aruncat, ci, după câteva momente de șovăire, începea să înoate spre cel mai apropiat uscat, chiar dacă acesta se află la mii de mile distanță. Acest formidabil și inexplicabil simt de orientare al porcilor le permitea căpitanilor polinezieni să aleagă drumul cel bun, insă prezenta un inconvenient major: de cele mai multe ori, rechinii care dădeau târcoale prin preajmă sau chiar temutele baracude nu-i lăsau suficient timp bietului dobitoc să se hotărască încotro să pornească, incluzându-l în prânzul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
că un bun navigator să fie nevoit să recurgă la asemenea trucuri, căci chiar și un ocean atât de întins precum Pacificul de Sud, care pentru majoritatea marinărilor de pe alte meleaguri nu era decât o întindere pustie de ape, pentru polinezieni reprezenta un loc în care, în condiții normale, se puteau orienta fără prea mare dificultate. Aceasta se explică prin faptul că, în timp ce pentru alți marinari o insulă nu reprezintă altceva decât o bucată de pământ, a cărei mărime nu este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
se puteau orienta fără prea mare dificultate. Aceasta se explică prin faptul că, în timp ce pentru alți marinari o insulă nu reprezintă altceva decât o bucată de pământ, a cărei mărime nu este dată decât de suprafață aflată deasupra valurilor, pentru polinezieni orice insula oferea o serie de elemente care puteau fi recunoscute de la pește patruzeci de mile de coastele ei. Zborul păsărilor, sunetul valurilor, reflecția norilor, speciile de pești sau de alge care pluteau într-un sens sau altul - fără a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]