334 matches
-
Reflex al deziluziei, căderea în desfrâu mai păstrează urmele unui idealism corupt. Erotica lui B. e indecisă între viciu și himeră. De fapt, poetul e un bacovian, care preia din lirica marelui „pontif al poeziei de atmosferă”, deturnându-le în poncif, nu doar tenta întunecată a unei viziuni sau o anume cadență a rostirii, ci și un calapod pentru sintagme. Impresia de monotonie rămâne oricum preponderentă, chiar dacă poetul încearcă să-și extindă claviatura de la romanță, sonet, rondel și psalm la pantum
BASSARABEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285669_a_286998]
-
romanța nu formează registrul liric cel mai potrivit pentru acest spirit zbuciumat, captiv al unor stări de anxietate. Elegiacul alternează cu grotescul, litania alunecă în umor negru. Lui B. îi place, evident, să filosofeze. Dar cugetările lui, amare, nu evită ponciful și viziunile nebuloase, versul nervos fiind răsucit și frânt, într-o violentă mișcare prozodică, tentată de ritualul abscons. În poeziile de după Aliquid, fizionomia eului liric se modifică. Captând ecouri barbiene, poetul cultivă acum un balcanism cutreierat de vedeniile unui delir
BATOVA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285672_a_287001]
-
încearcă să raționalizeze iraționalul și confesiunea lui necruțătoare capătă prin excesul de luciditate un aer aproape pervers. Hilda (1936) este replica la Subiect banal, romanul fiind scris din perspectiva soției împinse la adulter. Scriitorul recurge, de data aceasta, frecvent, la poncife melodramatice. Jurnalul Hildei, eroină lipsită de personalitate, este „prelucrat” neinspirat de autor. Ființă fără nici un mister, complexată, ea nu face decât să confirme pas cu pas scenariul vinovăției închipuite de Ludwig. Prin alunecarea în foileton a unui subiect analizat anterior
BENADOR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285695_a_287024]
-
-i pomeni pe toți susținătorii, asta ca să nu mai vorbim despre arhitectul cel mai informat, mai puternic și mai sintetic al aventurii umane André Leroi-Gourhan. El a așezat cadrele referențiale ale disciplinei noastre, din exterior și chiar fără să menționeze ponciful "comunicare". Alături de aceste nume mari este emoționant să constați, la capitolul "pionieri ai mediologiei", rolul outsider-ilor instituției universitare. Mă gîndesc la Auguste Cochin, istoric relativ obscur, mort la începutul secolului, și mai ales la Walter Benjamin, autorul Operei de
Curs de mediologie generală by Régis Debray () [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]
-
este doar partea nevăzută a științei" și nu aparține viitorului decît prin "repetarea" trecutului. Abstractizarea determină acțiunea, așa cum rememorarea determină inovația. Am devenit atît de familiari cu mediatema. Ne-am săturat de acești doctrinari care nu vorbesc decît de trecut" poncif anti-retro, garant al taxei de ascultare minimală confundăm în mod spontan istoria și cronologia. Credem că acest truism e un paradox conform căruia marii reformiști își inaugurează cariera cu un salt înapoi, și conform căruia renașterea începe printr-o întoarcere
Curs de mediologie generală by Régis Debray () [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]
-
obligatorii mențiuni didactice, nici Piston, nici filosofia greacă în genere nu-l reținea. Aș fi ispitit să regret faptul acesta, dacă ar avea vreun rost să regreți că ceea ce îți place e așa cum e. Refuzul acesta venea din oroarea de poncifurile academice, de pedanterie și belferism și din reacția modernismului artistic care vedea în clasicism „le pain des professeurs”. De altfel Ralea avea congenital aceeași idiosincrazie contra miturilor și spiritului tragic grecesc pe care o aveau filosofii secolului al XVIII-lea
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
autoarea unor romane și culegeri de povestiri: Drumul spre lumină (1950), Nădejdi neîmplinite (1951), Răspântia (1957), Zile de primăvară (1961), Traista cu umbre (1970), Împăcarea (1981), Aureola iubirii (1988). Proza sa este dominată, mai cu seamă în anii ’50, de poncifele epocii, chiar dacă uneori ideologizarea nu e compactă. Cupluri romantice puse în situații-limită, episoade de pe front și momente de scindare a conștiinței sunt aduse în pagină și ca posibile proiecții autobiografice. O bună parte a scrisului său o constituie memorialistica nedisimulată
HUDICI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287464_a_288793]
-
Petrol, Gaze și Geologie (1962-1967). După absolvire lucrează în calitate de cercetător științific la Institutul Geologic din București. Plecând de la modele celebre (Agatha Christie, Georges Simenon), S., împreună cu Mia Morogan, scrie o proză cu tematică polițistă, în care trama propriu-zisă, bazată pe poncifele și rețetele genului, nu o dată parodiate, lasă loc și observației de natură socială, adesea ferită de canoanele ideologice ale anilor ’80. Personajele, trecute parcă de pe stradă direct în paginile de carte, au vitalitate, umor, fiind desenate cu migală și aplicație
SALOMIE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289449_a_290778]
-
tineretului” în 1947, continuând să colaboreze la „Urzica”, „Almanahul literar” scos de Asociația Scriitorilor din București, „Luceafărul”, „Cronica” ș.a. Semnează și Horia Salem. Prima carte a lui S., romanul La poarta nr. 3, apare în 1961 și ilustrează mai toate poncifele realismului socialist. Autorul trasează evoluția protagonistului, Anghel Dușe, electrician la Uzinele Sinești, comunist în devenire în anii imediat următori celei de-a doua conflagrații mondiale: experiența închisorii, implicarea în viața sindicatelor, politica vremii ș.a.m.d. Personajele, mai toate schematice
SALEM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289448_a_290777]
-
de „individualism”. Va scrie de acum înainte, „cu stânga”, o poezie angajată, în versuri energice și clare. Pe alocuri, nesocotind pentru o clipă angajamentul, ecouri din folclor, din V. Alecsandri și Tudor Arghezi creează senzația unui lirism mai curat, fără poncife. Tot așa, stepele Kazahstanului, într-o descriere degajată de obsesia luptei de clasă, oferă inspirației un câmp deschis. Altfel, mai totul, în versificările frânte, convulsive ale lui Ș. - care și-l luase ca model pe Vladimir Maiakovski - e, între îngrețoșare
SAHIGHIAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289433_a_290762]
-
stânga. S-a întâmplat să văd o emisiune la televizor în care se reîncălzea supa deja răcită a manualelor alternative. Mai precis, a celor de istorie. Combatanții - un amestec straniu de protocroniști (încruntatul Mihai Ungheanu, debitând cu voce monotonă aceleași poncife național-securiste, Dan Zamfirescu, eternul comic al geto-dacismului aflat la baza culturii mondiale, negurosul Ion Coja, un om de extremă dreaptă despre care-ți vine să juri că e de extrema stângă, și, evident, caracuda istorică bicefală Răzvan Theodorescu - Dan Berindei
Pastorul Gauck: Unsprezece ipostaze by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/17155_a_18480]
-
el. Asta e, în loc ca într-o vreme atât de primejdioasă să stăm tăcuți, noi organizăm dueluri și așa dacă acolo-s Gloanțe, și aici sunt Gloanțe (deși fără gloanțe)."-p. 85. Prin verva parodică, prin energia cu care discreditează poncifele și șabloanele, prin abordarea unei problematici mereu actuale, cartea lui Witold Gombrowicz poate să ofere cititorilor un prilej de meditație. Calitatea excepțională a traducerii (semnată ca și postfața de Ion Petrică), constituie încă un argument în favoarea invitației la lectură pe
Simulacru și putere by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/17161_a_18486]
-
1946 cu articole pe teme de actualitate și proză scurtă. Prima carte a lui Ș., Ziditorii (1950), o culegere de nuvele, are ca temă activitatea de pe șantierele postbelice, în vreme ce romanul Mahalaua de jos (1963) încearcă să transfigureze literar, cu toate poncifele realismului socialist, efectele în plan moral ale muncii de reconstrucție. În alte cărți, Tovarășul Vanea (1956), După război (1957), Hăul (1968), Și luna era ca o gură de tun... (1970), Omul de încredere (1974), autorul vehiculează agresiv clișee ale orientărilor
SLEAHU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289722_a_291051]
-
lumii noui) (1948) adună, fără însuflețire, în texte descriptive, multe locuri comune ale literaturii de călătorie din epocă. În schimb, schița monografică Enescu (1956) și George Enescu. Viața în imagini (1961) își conservă și interesul documentar, și esența analizelor, deși poncifele impuse de orientarea oficială nu au putut fi ocolite. Împreună cu Mihail Sebastian, T. transpune în românește din versurile lui Francis Jammes, iar singur dă câteva tălmăciri din poemele lui Albert Samain, Stefan George și ale lui Rainer Maria Rilke. Alte
TUDOR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290288_a_291617]
-
paseiste ce acutizează dezamăgirile prezentului și crizele de identitate ale eului liric. Ca prim context de transpunere a apocalipselor personale, acordate perfect celor ce bulversează lumea, Patinoar trasează direcțiile pe care le va urma opera autorului, introducând în același timp poncifele ulterioare ale scriiturii: poetica „privirii” ca mecanism al miraculoasei descoperiri de sine, termenii „piatră” și „pom” trimițând la antiteza între staticul mineral și dinamica vegetației, metaforele - „climatul fulgerului”, „roata care se-nvârte”. Clădit pe baza opozițiilor copilărie / maturitate, trecut / prezent
ULMEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290330_a_291659]
-
1986). Ca dramaturg, V. își face debutul în 1977 cu piesa istorică Se adună vremile (Vlad Țepeș), scrisă în colaborare cu Remus Nastu și jucată la teatrele din Brăila și Reșița. Vor urma, în 1980, două încercări de comedie, tributare poncifelor epocii: Serenadă pentru Eva (satiră a birocratismului, reprezentată la Teatrul de Stat din Arad) și Eclipsa. Marcat de servituțile conjuncturii politice este și Izvorul, „episod dramatic în 44 de scene” (1984; Premiul Asociației Scriitorilor din București), al cărui subiect este
VASILIU-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290460_a_291789]
-
rezemat pe fund de zări, [...] Și-a semăna, cu brațul lor gigantic, / Pe sânu-i alb, negritele orașe!”. Poetul cântă impulsurile titanice, într-un univers lipsit de orizont metafizic, în care omul se autoglorifică în „dezolare”. Cu toate influențele ortodoxiste, devenite poncifuri, și dincolo de ideologia subiacentă, aici subzistă câteva imagini viabile. SCRIERI: Sărmanul pescar, Arad, 1926; Fulgi, Arad, 1927; Parodii adevărate, Arad, 1930; Răutăți mici pentru oameni mari, București, 1932; Ardealul, Arad, 1941; Ecoul tăcerii, București, 1972. Repere critice: Perpessicius, Opere, XII
POPESCU-NEGURA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288951_a_290280]
-
mozaic de citate, rezumate, comentarii, amintiri și dialoguri, unde, fără a emite pretenții de istoric literar, P. mizează pe o cunoștere empatică a poetului. Totuși, pe lângă pasajele memorialistice sau pur ficționale, sunt de notat tentativa autoarei de a disloca vechile poncife suprarealiste (dicteul automat, hazardul obiectiv, umorul negru etc.) prin reabilitarea unor noi teme (plictisul, solitudinea, senzorialul, corporalitatea, copilăria), precum și prin aflarea unor punți stabile de contact între suprarealism și postmodernism. În primul său articol cu caracter programatic (Sensul poeziei, astăzi
POPESCU-22. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288943_a_290272]
-
liberă”, făcute cu un condei incisiv, uneori caustic, iau în derâdere moravuri ale vieții politice, parlamentare, surprinzând fizionomii și atitudini caracteristice. Însemnările din „Binele public” și le-a înmănuncheat în culegerea Observări sociale și morale (1881). Sunt meditații, copleșite de poncife, asupra nestatorniciei destinului, asupra familiei și societății, a sărăciei și bogăției, a fericirii. În fiziologiile lui (ciclul Tipuri apărute din „Literatorul”), R. configurează în tușe repezi, nervoase, profiluri sugestive (parvenitul, cocheta ș.a.m.d.). Este în această pictură de caractere
RACOVIŢA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289083_a_290412]
-
nesubsumabil al fiecărei conștiințe, prin surprinderea detaliului semnificativ și a mișcărilor vieții sufletești, ale cărei oscilații infinitezimale, substituindu-se acțiunii din narațiunea clasică, se constituie în adevărata materie romanescă. Singura concesie făcută literaturizării este atitudinea misterioasă a lui Fred Vasilescu - poncif aparținând, cum observa Călinescu, tocmai convențiilor romanului polițist -, pe care arhivarul-scenarist, încurajat de succesul experienței mistificatoare cu privire la identitatea doamnei T. din „Cetatea literară”, o folosește pentru a ține trează, până la ultima pagină, atenția cititorului. Mai aproape de modelul proustian pare romanul
PETRESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288780_a_290109]
-
lui intervenție. Comentariul succint (uneori chiar laconic), entuziast sau ironic, sentimental ori sarcastic, punctează, atât cât e necesar, atitudinea omului de bun-simț. Amintirile lui Harap Alb (subintitulate Confabule, 1983) reamintesc nonconformismul afișat - aproape bătăios - din primele cărți. Reacția critică față de poncife se manifestă aici prin modul extrem de original de a reciti basme demult intrate în conștiința publică, sensul lor fiind deturnat sau, în orice caz, răstălmăcit. Înzestrarea poetică, deloc anticipată de prozele lui N., se relevă în două cărți de versuri
NEACSU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288380_a_289709]
-
este unul dintre condeierii care, dând tiparului și câte două romane pe an, neabătându-se nici un moment de la „linia partidului”, au contribuit la rescrierea falsificată a unor perioade din istoria interbelică și postbelică. Se găsesc în cărțile sale mai toate poncifele ideologice ale anilor ’50, întreaga recuzită tematică proletcultistă, propagate și dincolo de limita cronologică a „obsedantului deceniu”. Fie că au în centrul lor personaje provenite din rândul dăscălimii rurale „progresiste”, ca în romanul Învățătorii (I-II, 1961-1964), sau ingineri agronomi, ca
NEDELCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288400_a_289729]
-
decalaje: fie textul românesc e citit fragmentar, fiind prelevate doar părțile mai reușite, pe când cel străin este evaluat integral, cu toate scăderile sale; fie opera românească e interpretată cu un instrumentar critic mai sofisticat, pe când textul străin rămâne prizonierul unor poncife critice (comparația dintre Negruzzi și Flaubert); fie scrierea autohtonă e prezentată ca excepție ireductibilă în opoziție cu opera străină, mereu raliată la o tipologie anume (e cazul lecturii la O scrisoare pierdută, unde eseistul exagerează importanța Cetățeanului turmentat). Astfel, deși
PAPU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288683_a_290012]
-
sau Ion Barbu, P. reconstituie traseele rescrierii, pe planuri tot mai complexe de referință, de la simpla substituție lexicală la modificarea armăturii macrotextuale, depășind reorganizarea muzicală a textului către refuncționalizările sale expresive. Operațiunea are darul de a compromite o serie de poncife critice de circulație curentă. În cazul lui Filimon se atestă conștiința sa profesionistă reală, contestată adesea, iar în cel al lui Ion Barbu se amendează ipoteza ermetizării progresive a operei. Autorul Jocului secund nu gândește simplu și se exprimă complicat
PAPAHAGI-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288671_a_290000]
-
în Acuzatul Gheorghe Șincai) unor episoade semnificative din viața cărturarului transilvănean: conflictul cu autoritățile, plecarea la Viena, detenția, perioada petrecută în castelul contelui Wass, moartea. Personajele suferă de schematismul tributar dogmatismului epocii în care au fost concepute, textul abuzând de poncife. De același păcat suferă și personajele din Prețul omeniei (1976), între doi tineri ilegaliști comuniști, Emil și Ileana, pe de-o parte, și cel numit Domnul, pe de altă parte, neputându-se stabili - chipurile din motive ideologice și în ciuda statutului
POENARU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288865_a_290194]