KorAP: Find »[drukola/base=psihopatologic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 ...44 >

1,100 matches

Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254

consum ca o formă de automedicație. Autorii concluzionează că tabagismul (definit ca un consum de mai mult de 10 țigări pe zi) în adolescență trebuie, oricum, să fie un semnal de alarmă pentru clinician, care trebuie să depisteze eventualele probleme psihopatologice asociate. Asocierea depresie-consum de substanțe poate fi explicată, între altele, prin faptul că cele două patologii au factori de risc comuni, în particular antecedente privind consumul de produse în fratrie (Reinherz și colab., 2000) și amândouă sunt dependente de factorii

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
și relațiile adolescenților depresivi cu părinții EMBED Equation.3 2 = 25,45; p < 0,001 Consum de hașiș Relații cu părinții Niciodată sau rar Adesea sau totdeauna Calme 68% 32% Tensionate 45% 55% Foarte tensionate 24% 76% CONTEXT FAMILIAL: ABORDĂRI PSIHOPATOLOGICE ȘI INTERACȚIUNI FAMILIALE După aceste precizări epidemiologice, să revenim la o analiză clinică. Din punct de vedere psihodinamic, este important să distingem diferitele simptomatologii clinice. În situația existenței unei „stări depresive”, părinții trebuie mai ales să respecte travaliul psihic normal

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
fără să-i blocheze aspectul evolutiv printr-o „criză parentală” care ar interfera și ar amplifica starea de proastă dispoziție, de plictiseală sau de așteptare a adolescentului. În schimb, în caz de „depresie” sau în patologia legată de depresivitate, caracteristicile psihopatologice ale părinților sunt considerate de unii autori ca făcând parte din contextul etiopatogenic. Reacția anxio-depresivă a adolescentului poate fi amplificată de propriile reacții anxioase ale părinților ce fixează adolescentul într-un comportament ale cărui efecte secundare nu sunt de neglijat

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
astfel urmăriți până la adolescență. Reamintim că acest studiu a fost efectuat pe un număr de șaptesprezece copii cu vârste între 5 și 11 ani prezentând o stare depresivă gravă. Autorul concluzionează că depresiile grave ale copilului corespund unor organizări structurale psihopatologice care pot fi diferite: depresia nu constituie decât un ansamblu semiologic care nu prejudiciază structura subiacentă. Totuși, o problematică depresivă durabilă ar constitui, după autor, principalul factor organizator al structurilor patologice care apar ca tot atâtea sistematizări defensive față de această

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
depresiv. Începând cu vârsta de 12-13 ani, apar comportamentele delincvente, odată cu schimbarea aspectului lui Pascal: chiar și afectele depresive nu mai par a fi în primul plan, fiind mascate de o negare masivă. Comportamentele apar ca martor al unei organizări psihopatologice dominate de poziția depresivă și de mecanismele de apărare psihică care sunt trecerea la act, mai ales, și negarea, proiecția, omnipotența defensivă. Trebuie notat faptul că, în ceea ce privește familia, nu știm dacă părinții și, mai ales, mama au recunoscut depresia copilului

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
parcursul evoluției sale. Semiologia depresivă evoluează în mod clar în funcție de vârstă, mai întâi depresia anaclitică aproape caracteristică, cu manifestări somatice importante, apoi multiplicarea conduitelor de protest și apariția eșecului școlar, în sfârșit, organizarea progresivă a conduitelor psihopatice și delincvente. Organizarea psihopatologică poate fi recunoscută la început în paralel cu prevalența vidului („depresia” în sensul cvasi meteorologic al termenului care este exprimată tipic prin desenul caselor), apoi o tentativă de reconstrucție defensivă și idealizantă, dar al cărui scop este negarea suferinței și

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
sfârșit depresia mamei, pot reactualiza angoasele sale de pierdere: de două ori el nu mai este copilul care își poate consola mama, o dată pentru că nu mai are vârsta potrivită și a doua oară pentru că altcineva este în locul său. În plan psihopatologic, este posibil să emitem ipoteza că nașterea acestei surori a reactualizat o trăire a pierderii, deschizând calea spre o depresie clinică și evitând angajarea spre conduite de tip psihopatic așa cum începuseră deja să apară și să se amplifice. Totuși, dacă

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
atât de favorabil precum s-a putut afirma mai înainte. Într-un anumit număr de cazuri EDM-ul adolescentului reprezintă primul episod al unei tulburări de dispoziție uni sau bipolară, mai ales atunci când aceasta apare după pubertate. 6. ÎNȚELEGERE: ABORDĂRI PSIHOPATOLOGICE REPERE ISTORICE Sigmund Freud a comparat încă din 1915 starea de doliu la adult cu cea de melancolie. Anna Freud a realizat în 1958 o comparație între doliu și adolescență: „un oarecare doliu după obiectele din trecut este inevitabil”, declara

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
fie propusă. Nu este imposibil ca această preexistență a unui cadru teoretic prezentat ca atare să fi jenat clinicienii în tentativa lor de a studia depresia la adolescență, făcând neclară într-o oarecare măsură diferențierea dintre procesul psihologic și starea psihopatologică. În plus, o nouă problemă s-a alăturat celei precedente. În anii patruzeci, Spitz a atras atenția medicilor, în special pediatrilor, asupra efectelor, eventual dezorganizatoare, ale unei spitalizări la vârste sensibile din viața unui bebeluș. Ca urmare, mulți alți autori

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
scos în evidență pericolele separărilor în copilăria mică. Noțiunea de separare a început să ocupe un loc din ce în ce mai important. În spital, reacțiile copiilor la separare au fost studiate cu precizie (Ainsworth, mai întâi, apoi Bowlby și mulți alții). În plan psihopatologic, Bowlby va elabora teoria atașamentului în abordările sale teoretice bazate pe observațiile clinice asupra efectelor separării. Mahler, pe de altă parte, propunea o concepție a dezvoltării afective și psihologice a copilului mare în care separarea ocupă un loc de prim

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
concepție dimensională a depresiei în care relația dintre trăsătură de personalitate și problematică depresivă se înscrie de-a lungul unui continuum cantitativ. Dacă ținem cont de a doua întrebare, aceasta presupune existența unui punct de vedere mai categorial, chiar dacă abordarea psihopatologică este mai degrabă orientată spre prima perspectivă. Acest preambul pare cu atât mai important cu cât cercetările actuale se bazează fie pe instrumente de evaluare dimensională, fie pe instrumente de evaluare categorială (Bouvard, 1998) deși este vorba despre două concepții

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
elaborează o relație de dependență excesivă. CELE TREI ASPECTE ALE DEPRESIEI ÎN ADOLESCENȚĂ: ABORDARE TEORETICĂ Este iluzoriu și puțin artificial să propunem un punct de vedere unificat și univoc în legătură cu diversele forme de depresie la adolescență, incluzând aici și planul psihopatologic. Acesta este motivul pentru care propunem următoarea diferențiere sprijinindu-ne pe calitatea interiorizărilor precoce, pe capacitatea acestora de a se diferenția în componentă narcisiacă și cea obiectuală și pe obstacolele care apar atunci când această diferențiere nu este posibilă. OBIECTUL SATISFĂCĂTOR

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
intre în rezonanță cu problematica adolescentă și amenințând astfel să transforme disforia pubertară într-o stare depresivă stabilă. Psihopatologia depresiei la adolescență se organizează mai mult în jurul amenințării conflictuale legate de tensiunea narcisiaco-obiectală decât în legătură cu o pierdere. DEPRESIILE ADOLESCENȚEI: PROPUNERI PSIHOPATOLOGICE Pornind de la ideile teoretice enunțate în paragraful precedent, propunem acum o prezentare a unor diverse stări depresive ale adolescenței în funcție de capacitatea sau incapacitatea tânărului de a efectua acest travaliu de dezangajare, de renunțare la obiectele dragostei infantile și în funcție de locul

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
persecutor: trebuie să înțelegem bine că pentru adolescent acest obiect persecutor poate fi reprezentat de o persoană (sau un lucru) extern, dar și de corpul său în totalitate sau parțial și chiar, uneori, de propria sa funcționare mentală. În plan psihopatologic acești adolescenți oscilează între măsurile de apărare contra depresiei așa cum le-a descris Klein cu ajutorul „atitudinii depresive”, pe de o parte, și a proiecțiilor persecutorii paranoide pe de altă parte. În plan metodologic problema clinică constă în a ști dacă

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
parte. În plan metodologic problema clinică constă în a ști dacă acești pacienți mai aparțin încă domeniului „depresiei” sau dacă nu trebuie să fie situați într-o altă categorie diagnostică, aceea de exemplu a „stărilor limită”. Demersul nosografic și demersul psihopatologic trebuie să fie în acest caz în mod clar distincte, deoarece ele apar ca fiind incompatibile. Din punct de vedere strict nosografic acești pacienți, care se apără de afectele depresive prin conduite clinice cum ar fi trecerea la act, hetero

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
nosografic acești pacienți, care se apără de afectele depresive prin conduite clinice cum ar fi trecerea la act, hetero sau auto-agresiv, conduite toxicomaniace, alcoolism acut și intempestiv, conduite de anorexie mentală nu fac parte din categoria „depresie”. În schimb, abordarea psihopatologică a unor astfel de pacienți demonstrează cu o regularitate constantă în ce măsură, datorită mecanismenlor de clivare (între un obiect ideal, mitic și satisfăcător în totalitate retras, în general, în zona secretă a eului și un obiect periculos, rău, persecutor, ascuns, cel

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
abandon sunt prea puternice, reflectându-se imediat în căutarea unei relații nirvanice perfecte. Psihoterapia propusă rămâne subordonată posibilității lui Catherine de a se deplasa autonom, ceea ce nu s-a realizat încă. Putem deci considera că acești adolescenți aparțin acelui ansamblu psihopatologic numit „situații limită” și pentru care „sindromul borderline” citat deja, descris de Masterson, reprezintă prima opțiune. Acești pacienți suferă mai mult de sentimentul vidului, al neantului, al nonsensului decât de existența unor afecte depresive și a unor reprezentări ale obiectului

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
corelată cu depresia (Brage și colab., 1995). Aceste studii își propun, în sfârșit, să constate în mod clar sensibilitatea depresiei față de evenimentele de viață și de calitatea relațiilor familiale în perioada adolescenței (vezi capitolul 4). CONCLUZII Din punct de vedere psihopatologic, adolescența și depresia întrețin relații complexe confirmând, credem noi, cele două ipoteze de la început: - în toată perioada adolescenței există o „amenințare depresivă” legată de travaliul psihic propriu acestei vârste, travaliu de separare-distanțare ce implică un „doliu al copilăriei” și ale

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
alte două particularități: - frecvența episoadelor mixte; - frecvența tulburării bipolare cu cicluri rapide. Dar principiile de bază ale DSM sunt bineînțeles conservate, cu un punct de vedere care se vrea doar descriptiv și ateoretic, o distanțare de orice analiză și abordare psihopatologică, o relativă ignorare a caracteristicilor psihologice și psihodinamice ale adolescenței. Totuși această „prezentare” semiologică are un merit: acela al expunerii cu claritate a riscurilor stabilirii în exces a unui diagnostic de schizofrenie sau de psihoză la această categorie de vârstă

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
la faze de repliere sau de depresie (sub acțiunea, între altele, a neurolepticelor) sau invers, apariția unei stări de excitație sau de stare maniacală după o fază depresivă. Autorul acordă în mod sigur o poziție privilegiată unui travaliu de reflexie psihopatologică și de elaborare psihodinamică. Se pare însă că unele cazuri ar fi putut, probabil, să beneficieze de o poziționare în prim plan a problematicii depresive și de o abordare farmacologică care să țină cont de această situație prin prescrierea, de

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
sări pe fereastră pentru a fura etc. Credem că trebuie să facem în acest moment un comentariu: dacă, ținând cont de aceste descrieri, recunoaștem ușor ceea ce va fi denumit drept tulburări de personalitate care se integrează în general în ansambluri psihopatologice complexe, credem că simptoamele enunțate mai sus depășesc foarte mult domeniul mult mai restrâns al simptoamelor maniacale sau hipomaniacale ale copilului sau ale adolescentului. Sigur, Geller și Luby fac referire și la logoree, la fuga de idei sau la distractibilitate

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
argumente catamnezice: regresia totală a manifestărilor psihotice, capacitatea unei reinserții sociale corecte, reapariția unui nou episod depresiv și chiar a unei stări maniacale. În schimb, testele biologice (testul cu dexametazonă) prezintă un interes scăzut, deoarece nu are fiabilitate. În ceea ce privește analiza psihopatologică, efectul ei imediat este prea puțin descriminatoriu, dar calitatea relației terapeutice și a transferului pare a fi diferită, mai directă, mai vie, cu o implicare emoțională mai ușor recunoscută și acceptată de adolescent decât în cazul patologiei dominate de un

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
devenit mai accentuată odată cu debutul simptomatologiei depresive. În antecedentele familiale, o mătușă din partea tatălui a prezentat un sindrom halucinatoriu la vârsta de 35 de ani, iar mama Christinei a fost tratată pentru o depresie provocată de gelozie. Datorită apariției tulburărilor psihopatologice la puțin timp după prescripția nifedipinei, a apariției lor neașteptate, a formei ușoare a sindromului Raynaud, tratamentul cu nifedipină a fost întrerupt. În absența oricărui alt tratament, în trei săptămâni tulburările au evoluat spre o normalitate aparentă, spitalizarea a fost

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
excitație prezente amândouă în 83% din cazuri), în timp ce „stările delirante” se observă în 61% din cazuri iar „halucinațiile” în 50% din cazuri. Am citat deja lucrarea lui Cahn (1991) care în mod sigur abordează mai întâi problema dintr-o perspectivă psihopatologică, dar dacă ne referim strict la acest punct de vedere este interesant de constatat că acest autor preferă mai degrabă să se exprime în termeni de „ruptură psihotică”, deși constată prezența clinică a oscilațiilor de dispoziție, decât în termenii patologiei

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
care tratamentele cu antidepresive au putut fi suspectate de a fi favorizat apariția ciclurilor rapide și a formelor rezistente (Akiskal și colab., 1985). Totuși, problemele privind tulburarea bipolară nu se pot rezuma la semiologie și nosografie ignorându-se orice abordare psihopatologică. Putem desigur să considerăm că un episod hipomaniac survenit după un episod depresiv reprezintă un semn sigur al unei afecțiuni genetice și biologice clare. Dar, putem considera, de asemenea, că travaliul psihic al adolescenței, prin disforia pubertară pe care o

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]