217 matches
-
locale, a altor agenții publice sau a statului")8. Nu se prevedea o diminuare a importanței departamentului. Valéry Giscard d'Estaing, care l-a urmat la președinție pe Pompidou în 1974, a vrut să pună capăt divergențelor dintre departamentaliști și regionaliști. Într-o apariție televizată din 4 decembrie 1975, a susținut că va urma o perioadă de reflecție și monitorizare care va dura zece ani și la sfârșitul căreia se va alege nivelul intermediar de guvernare: departamentul sau regiunea, luându-se
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
se ocupă și de paza ordinii, însă la un nivel mai redus decât acesta. Președintele numește un birou și un cabinet care îl asistă în realizarea acestor sarcini. Regiunea Într-un capitol precedent am arătat cum numeroase tipuri de mișcări regionaliste au existat în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acestea acționau în special pentru conservarea culturală a limbilor regionale aflate în pericol, fie pentru projetarea culturii, sau pentru crearea unor programe de dezvoltare economică. Unele dintre ele reprezentau menifestări
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
ale celei de-a Treia Republici, și mișcarea mai radicală susținută de unele elite din aceste regiuni. Aceste grupări, destul de mici din punct de vedere numeric și probabil fără o susținere largă, au fost descendenții idologici ai reacționarilor și ai regionaliștilor de dreapta din secolul al XIX-lea. Ei se opuneau ideii de stat-națiune și erau suspicioși în ceea ce privea democrația liberală, parlamentarismul și capitalismul industrial. Ei au acuzat aceste aspecte ale "modernității" de distrugerea comunităților organice "naturale" ale regiunilor prin
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
mișcare naționalistă bretonă ce a fost inspirată de lupta irlandeză pentru independență.18 Câțiva dintre membrii acestora chiar au trecut de partea dreaptă și s-au alăturat diferitelor mișcări autoritare și fasciste din Europa din timpul acestei perioade, chiar dacă majoritatea regionaliștilor nu au mers atât de departe. Totuși, în timpul Ocupației din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, unii regionaliști flamanzi, bretoni și corsicani au acționat pe baza acestor convingeri și au devenit colaboratori ai ocupanților, germani în Bretania și italieni
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
trecut de partea dreaptă și s-au alăturat diferitelor mișcări autoritare și fasciste din Europa din timpul acestei perioade, chiar dacă majoritatea regionaliștilor nu au mers atât de departe. Totuși, în timpul Ocupației din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, unii regionaliști flamanzi, bretoni și corsicani au acționat pe baza acestor convingeri și au devenit colaboratori ai ocupanților, germani în Bretania și italieni în Corsica.19 Câțiva dintre acești colaboratori au fost executați după război, iar activitățile lor au servit la discreditarea
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
regională" în regiuni precum Bretania sau Corsica. Aceste coaliții de guvernare, cel puțin la început, nu erau îndeosebi politice însă au reunit un număr mare de actori din diferite "familii" politice, de la centraliști iacobini de dreapta și de stânga, până la regionaliști radicali. Aceștia au fost uniți sub "drapelul" dezvoltării economice regionale pentru regiunea lor și au evitat, la acel moment, cereri politice pentru un grad sporit de autonomie, chiar dacă unii membri ai coaliției tindeau spre acest proiect. Cea mai importantă dintre
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
a răspuns acestor inițiative prin crearea unor comitete de expansiune economică (comités d'expansion économique).24 Aceste coaliții de dezvoltare regională, care au luat amploare în anii 1950, s-au dezintegrat însă în anii 1960, în momentul în care grupările regionaliste mai radicale au început să-și intensifice cererile pentru schimbarea instituțională sub forma unei autonomii politice pentru regiuni. Elementele iacobine ale coalițiilor radicalii de dreapta, comuniștii și socialiștii tradiționaliști au rezistat, fiind fidele sistemului instituțional moștenit de la Revoluție. În Bretania
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
pentru regiuni. Elementele iacobine ale coalițiilor radicalii de dreapta, comuniștii și socialiștii tradiționaliști au rezistat, fiind fidele sistemului instituțional moștenit de la Revoluție. În Bretania, colaborarea dintre CELIB și statul central a fost numită "la trahison des notables" (trădarea notabililor) de către regionaliștii mai radicali care adoptau poziții politice inclusiv naționalismul separatist, dar și violența ca mijloace de a-și atinge acest scop. În Corsica, echivalentul mișcării CELIB a fost "Mouvement du 29 novembre"25 și s-a axat pe același model al
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
ales cifra medie de 22 régions de programme.29 În mod interesant, 15 dintre noile diviziuni regionale au primit numele provinciilor Vechiului Regim, chiar dacă granițele rareori coincideau cu acestea. Din acel moment, fie că au fost acceptate sau nu de către regionaliștii tradiționali din Bretania, Țara Bascilor sau Corsica, acestea au reprezentat granițele administrative ale regiunilor franceze.30 La această dată, regiunea reprezenta ceva mai mult decât un simplu comitat interdepartamental pentru planificarea regională, fiind prezidată de un prefect coordonator. Regionalizarea în
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
de dreapta iar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu extrema dreaptă. Dar acum, drept rezultat al acestei remedieri a propriei ideologii politice, a început să-și modifice fostele idei iacobine și să ia în considerare cererile formulate de regionaliști. Acest proces a fost susținut de faptul că cei din urmă, de asemenea în conflict cu regimul gaulist, treceau printr-o schimbare paralelă, abandonându-și conservatorismul tradițional și adoptând elemente ale ideologiei socialiste și chiar marxiste.35 Acest lucru a
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
schimbare paralelă, abandonându-și conservatorismul tradițional și adoptând elemente ale ideologiei socialiste și chiar marxiste.35 Acest lucru a facilitat un contact cu stânga tradițională, iar secțiunile celor două tradiții au început să colaboreze. Mai mult, figuri importante din cadrul mișcărilor regionaliste, precum Michel Philipponeau și Louis Le Pensec din Bretania, Jean-Pierre Destrade din Țara Bascilor franceză și Charles Santoni din Corsica, de fapt s-au alăturat Partidului Socialist, astfel ajutând la creșterea conștiinței acestuia cu privire la problema regională. O altă apariție importantă
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
Mitterrand, care a avut propriul tip de regionalism (de fapt un fel de regionalism "metropolitan" premergător) și care a încheiat contracte cu mișcările federaliste franceze. Ar trebui să se observe că, așa cum existau mai multe tipuri de regionalism în cadrul mișcărilor regionaliste, tot așa existau mai multe tipuri de poziții în ceea ce privea problema regională din cadrul partidelor de stânga. Partidul Comunist Francez (PCF), Partidul Socialist (PS) și Partidul Socialist Unit (PSU), toate au adoptat abordări diferite.37 În cadrul PS, au coexistat iacobinmismul
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
d'éducation socialiste), înființat și condus de Jean-Pierre Chevènement, regionalismul moderat al indivizilor ca Gaston Deffere și prim ministrul Pierre Mauroy, și regionalismul mai radical al lui Le Pensac și Santoni. Diversitatea opiniilor atât din cadrul stângii cât și al mișcărilor regionaliste ajută la explicarea incompatibilității din interiorul pozițiilor regionaliste, care au fost în cele din urmă adoptate de către partidele de stânga, și în special de socialiști, și de către diviziunile și neînțelegerea din rândul regionaliștilor cu privire la aceste poziții. În ciuda diferențelor interne, PS
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
Chevènement, regionalismul moderat al indivizilor ca Gaston Deffere și prim ministrul Pierre Mauroy, și regionalismul mai radical al lui Le Pensac și Santoni. Diversitatea opiniilor atât din cadrul stângii cât și al mișcărilor regionaliste ajută la explicarea incompatibilității din interiorul pozițiilor regionaliste, care au fost în cele din urmă adoptate de către partidele de stânga, și în special de socialiști, și de către diviziunile și neînțelegerea din rândul regionaliștilor cu privire la aceste poziții. În ciuda diferențelor interne, PS a reușit să se pună de acord în ceea ce privește
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
atât din cadrul stângii cât și al mișcărilor regionaliste ajută la explicarea incompatibilității din interiorul pozițiilor regionaliste, care au fost în cele din urmă adoptate de către partidele de stânga, și în special de socialiști, și de către diviziunile și neînțelegerea din rândul regionaliștilor cu privire la aceste poziții. În ciuda diferențelor interne, PS a reușit să se pună de acord în ceea ce privește problema regională. Acest lucru poate fi găsit în câteva poziții adoptate în perioada care a precedat alegerile prezidențiale din mai 1981. Astfel, regionalismul a constituit
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
110 propuneri, îndeosebi în propunerile 54-59. Propunerea 54 a promis un program general de descentralizare, un statut special (Statut Particulier) pentru Corsica și pentru unirea celor două departamente din Țara Bascilor franceză. Acest fapt s-a adresat câtorva dintre cererile regionaliste de reorganizare a structurilor administrative franceze. Propunerea 56 avea în vedere problema culturală: "La promotion des identités régionales sera encouragée, les langues et cultures minoritaires respectées et enseignées" (Promovarea identităților regionale va fi încurajată, iar culturile și limbile minoritare vor
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
de altă parte, era mai degrabă ca un "văr sărac" tratat cu oarecare suspiciune de către politicienii majoritari și ferm susținută doar de către cei care erau într-un fel marginali precum Michel Rocard și politicieni din interiorul regiunii, care erau fie regionaliști, fie membri ai partidelor majoritare. Se poate presupune că adaptarea față de regionalism din partea reformatorilor din 1982 a fost mai degrabă "moderată" și strategică (pentru a obține voturi din regiuni ca Bretania și Alsacia) decât sinceră. Totuși, reformele au dat naștere
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
menționat în această carte) care nu se referea doar la înființarea adunărilor regionale, ci și la impunerea transformării Senatului. Senatorii au văzut propunerile lui de Gaulle ca punând în pericol nu numai municipalitățile și departamentele pe care le reprezentau (reformele regionaliste), dar chiar și însăși existența Senatului, adică, propria lor poziție. În cele din urmă, această amenințare cu dispariția politică și mai puțin cu regionalizarea, a fost cauza principală a înfrângerii referendumului și a ieșirii lui de Gaulle din viața publică
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
Criticile aduse acestor defecte din proiectul electoral original al consiliilor regionale au determinat guvernul Jospin să reformeze sistemul printr-o lege înaintată în ianuarie 199943 în contextul oferirii unei a doua șanse reformelor de descentralizare. Această lege a întărit dimensiunea "regionalistă" a alegerilor prin faptul că a avut drept circumscripție electorală întreaga regiune și nu departamentele din cadrul regiunii. Acest lucru a însemnat că votanții puteau alege între listele regionale. Chiar dacă legea a păstrat metoda originală a reprezentării proporționale, a încercat să
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
acum și-au schimbat opțiunea în favoarea dreptei clasice. Lecția care a fost învațată de pe urma acestor alegeri este că luptele încă se duceau la nivel de probleme naționale, iar caracterul lor "regional" nu era la fel de puternic după cum și-ar fi dorit regionaliștii. În același timp, alegerile regionale au eclipsat foarte mult alegerile cantonale în ceea ce privește profilul media și interesul popular. În plus, noul sistem electoral a facilitat producerea de majorități active, iar acest lucru va îmbunătăți negreșit imaginea regiunilor în ochii opiniei publice
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
pouvoir politique et religieux [1976]; (Paris: Union générale d'éditions, 1965). 29 Acesta era o versiune a catolicismului ce reprezenta exact opusul galicanismului și punea accentul pe autoritatea politică și spirituală a papei la Roma. 30 Vezi J. Wright, The regionalist movement in France, 1890-1914: Jean Charles-Brun and French political Thought (Oxford: Clarendon, 2003) și C. Gras și G. Livet (editori), Région et régionalisme en France: du XVIIe siècle à nos jours (Paris: Presses Universitaires de Frances, 1977). 31 Citat în
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
10 C. Debbasch și J-M. Pontier, La société française (Paris: Dalloz, 1989), pp. 623-654. 11 M. Parodi, L'Economie et la Société française de 1945 à 1970 (Paris: Armand Colin, 1971). 12 Ibid., p. 15. 13 Vezi J. Loughlin, "Regionalist and Federalist Movements in Contemporary France", în M. Burgess (editor), Comparative Federalism and Federation (London: Croom Helm, 1986) și pentru perioada interbelică, J. Loghlin, "Personalism and Federalism in Inter-war France", în P. Stirk (editor), The Context of European Unity: the
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
functional regionalism to functional representation of France", Political Studies, vol. XVII, martie 1969, pp. 48-75. Vezi de asemenea, Michel Nicolas, Emsav: Histoire du mouvement breton (Paris, Syros, 1982). 24 Decretul din 11 decembrie 1954. 25 În mod interesant, prima mișcare regionalistă corsicană a fost numită Mouvement du 29 novembre, referindu-se la faptul că insula Corsica a devenit în totalitate franceză la data de 30 noiembrie 1789, iar, în ochii acestor regionaliști funcționali timpurii, încă se afla în ajunul integrării complete
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
11 decembrie 1954. 25 În mod interesant, prima mișcare regionalistă corsicană a fost numită Mouvement du 29 novembre, referindu-se la faptul că insula Corsica a devenit în totalitate franceză la data de 30 noiembrie 1789, iar, în ochii acestor regionaliști funcționali timpurii, încă se afla în ajunul integrării complete. Implicația a fost că insula Corsica, în calitate de regiune franceză completă, avea dreptul de a cere statului central să-i ofere ajutorul pentru a se dezvolta. Am analizat această mișcare în teza
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
a fost introdus în principal de studenții de stânga din regiuni, care frecventau cursurile universităților din Paris, Lyon și Nisa unde, în anii 1960, marxismul era la modă. Teoria "colonialismului intern" aplicat regiunilor franceze a fost dezvoltată de către acești tineri regionaliști radicali. 36 Referitor la atitudinea stângii franceze cu privire la problema regională, vezi Yves Mény, Centralisation et décentralisation dans le débat politique français (1945-1969) (Paris: Librarie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1974); M. Philipponeau, "La gauche et le régionalisme (1945-1974)", în
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]