1,284 matches
-
și privirile pierdute în gol. Avea gura întredeschisă, ca și cum ar fi vrut să spună ceva dar se oprise la jumătatea cuvântului. Trupul îi era înconjurat de o irizație cafeniu-gălbuie, ca o aură ușoară. Numai în jurul capului, conturul luminos căpăta nuanțe roșietice. Îngrijorat și puțin speriat de ce se întâmplă, Toma se aplecă și lăsă toiagul din mână rezemat de lavița pe care stătuse la început. Totul redeveni normal, semiîntunericul domnea iarăși în încăpere, iar Calistrat își lăsă mâinile să cadă pe lângă corp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
mică și avea muchiile mai ascuțite, dar fără nici o îndoială, ceea ce vedea în față era Stânca Adevărului. Se ridica dintr-o mare de nisip negru peste care se scurseseră din versant grohotișuri mărunte de calcar. Culoarea albicioasă, pătată cu tente roșiatice a acestora, contrasta puternic cu negrul de dedesubt. El însuși stătea pe un platou înclinat, acoperit și el de pietre mici cu muchii tăioase. Deși în jurul lui totul era încremenit, știa că toată grămada aceea de roci se afla într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
de moarte. Privi îngrijorat prin parbriz în jur. Umbrele se lungiseră foarte mult, se însera. Lumina soarelui scăzuse și aceasta era singura barieră ce împiedica arătarea să se năpustească afară. Astrul zilei coborâse dincolo de orizont. Doar o geană de lumină roșiatică mai cădea asupra intrării în peșteră. Simțea cum groaza îl cuprinde din cap până-n vârful dege telor de la picioare. Era singur acolo, cu bestia descătușată. Cu ochii pe gura grotei, căută pe pipăite cheia de contact pe care nu reușea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
căci În tot ținutul se dusese vestea apariției unui mag egiptean care avea să facă o minune. „La șase coți adîncime“, stărui Simon. Lucrătorii se puseră pe treabă și primul strat nisipos fu curînd urmat de pietriș, apoi de pămînt roșiatic. Lopețile izbeau În lutul prefirat de dîrele rădăcinilor; retezate de custura sapei, rîmele se mușuroiau și apoi se pomăiau la soare ca pe jăratec. Sofia stătea tăcută lîngă groapa care se făcea tot mai adîncă, În vreme ce Simon - aidoma gospodarului căruia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
acela care fusese tatăl meu. După aceea, peisajul Înverzea brusc, copacii dădeau În floare sub ochii mei, Înfloreau tufișurile de porumbă, soarele trecea peste satul Kraljevčani, dăngăneau clopotele bisericii satului, mugeau vacile În grajduri, iar pe la ferestrele caselor strălucea oglindirea roșiatică a soarelui ce topea stalactitele de gheață de sub streșini. Apoi prin fața ochilor mi se perindă un cortegiu funerar ; se Îndrepta spre cimitirul satului. Patru bărbați cu creștetul descoperit duceau pe umeri un coșciug de brad, iar În fruntea cortegiului pășea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Închide ochii strîns, dureros de strîns, iată, nu de beznă și năluciri, ci de preaplinul luminii; dar le desluși felurimea de după pleoapele temeinic trase, căci În cuget, la frunte, de după țeastă, chiar Între ochi, chiar În miezul văzului, pîlpîiau rotocoale roșiatice, roșiatice și sinelii, și vineții, și gălbui și verzulii, și iarăși rumenii, care, de bună seamă, tot lumină era, nicidecum nălucire, sau poate doar nălucire, vedenie, oricum era lumină! 11. Dar vai, dacă nu era un vis, o nălucire a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
ochii strîns, dureros de strîns, iată, nu de beznă și năluciri, ci de preaplinul luminii; dar le desluși felurimea de după pleoapele temeinic trase, căci În cuget, la frunte, de după țeastă, chiar Între ochi, chiar În miezul văzului, pîlpîiau rotocoale roșiatice, roșiatice și sinelii, și vineții, și gălbui și verzulii, și iarăși rumenii, care, de bună seamă, tot lumină era, nicidecum nălucire, sau poate doar nălucire, vedenie, oricum era lumină! 11. Dar vai, dacă nu era un vis, o nălucire a trupului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Întîmpinarea Împăratului! - Nu, ăsta nu mai era vis; mai avea Încă În urechi glasul acela, deci nu atît chipul, ci glasul extaziat, Înfiorat de teamă ori de ardoare. „Oh, fiți binecuvîntați!“ Deodată, cum stătea nemișcat În car, văzu o barbă roșiatică și niște ochi albaștri ai unui tînăr care se aplecă deasupra lui de-a curmezișul, deci cu chipul răsturnat peste fața sa, care, Îndoit peste el, Îi lua tot soarele. „Oh, fii binecuvîntat!“ Oare lui, lui Dionisie, Îi vorbea, ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
mai jucau o farsă? Privind neîncrezător În ochii tînărului observă cum ochii aceia temători, oarecum rușinați, Îi căutau privirea cu o semeție tinerească. Și văzu Dionisie, privindu-l pierit, văzu cum buza de sus i se mișca laolaltă cu barba roșiatică, deslușind din gura tînărului aceleași vorbe, Înainte ca auzul să-i dea de știre: „Oh, fii binecuvîntat!“ Dacă era o batjocură, o Împunsătură, dacă era glasul visului său lăuntric ori glasul nălucirii sale lăuntrice? Iar Dionisie: „Cine ești?“ cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
lăuntric ori glasul nălucirii sale lăuntrice? Iar Dionisie: „Cine ești?“ cu o voce pierită, minunîndu-se și el de ce-i ieșise. Dar parcă privirea semeață dispăru din ochii aceia albaștri pe care și-i lăsă În jos, coborîndu-și genele, și ele roșiatice la vîrfuri, așa că doar buzele Începură iar să fremete: „Oh, fii binecuvîntat! SÎnt sclavul tău și al stăpînului tău!“ Oare și ăsta era tot vis? Buzele acelea fremătînde și bărbia tremurătoare? „Decie nu e stăpînul meu!“ se pronunță el, așteptînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
ăsta era tot vis? Buzele acelea fremătînde și bărbia tremurătoare? „Decie nu e stăpînul meu!“ se pronunță el, așteptînd să audă răgetul leilor. Numai că iată, de cum Închise ochii să poată auzi mai bine răgetul leilor, chipul tînărului cu barba roșiatică se făcu nevăzut, iar deasupra sa se ivi iarăși denecuprinsul cerului. 17. Dintr-odată se lăsă o liniște deplină, care va spulbera sîcÎitoarele bocete și cîntări ale mulțimii; Încetase și scîrțîitul, smucitura roților prin hîrtoape: carul se oprise locului. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
lucru, să vii la mine și am să-ți explic cîte ceva despre Încuietori. L-am urmat prin coridoarele pe care mi le aminteam cu fresce de Îngeri și himere. Isaac ținea opaițul ridicat, proiectînd o bulbucire intermitentă de lumină roșiatică și evanescentă. Șchiopăta ușor, iar pardesiul de flanel destrămat pe care Îl purta semăna cu un văl funebru. Mi se păru că individul acela, situat undeva Între Caron și bibliotecarul din Alexandria, s-ar fi simțit de minune În paginile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
pânză, toate folosite. Omul care nu a băut e Încă În viață. Înfrângându-și greața, Dante Întoarse capul bătrânului spre lumina de la fereastră, descleștându-i maxilarele Încordate. Prin gura Întredeschisă zări un arc de dinți neregulați, murdăriți de o spumă roșiatică. Pe buzele violacee erau niște tăieturi adânci. Ca și când nenorocitul și le-ar fi mușcat până la sânge, În ultimele sale clipe de viață. Apoi adulmecă resturile de lichid din cupă. - Dar cum au murit? Poetul Îi arătă lui bargello cadavrul, apropiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Aproape un ceas trebui să treacă până când caii fură gata de drum. Amiaza trecuse deja binișor când Dante și șeful gărzilor, urmați de alți șase oameni Înarmați, o porniră spre răsărit. Dincolo de pajiștile de la Santa Maria Novella se ridica masa roșiatică, din cărămizi, a noului brâu de ziduri pe care Comuna Îl clădea pentru a stăvili mulțimea de construcții răsărite recent În jurul cetății vechi. Porțiunile de zid se Întrerupeau ici și colo fără o logică aparentă, ca și cum ar fi fost alcătuite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
acum peste el. Se Îndreptă spre ziduri, sperând să poată trece fără greutăți. La scurt timp, opri căruța În dreptul porții „Paradisului”, domeniul monnei Lagia. Vechea vilă romană, cândva În câmp deschis, fusese aproape ajunsă din urmă de noile edificii. Masa roșiatică a celui de-al treilea brâu de ziduri, a cărei construcție Înainta Într-un ritm frenetic, era de acum aproape. Dar, odată ce treceai de arcul de la intrare, regăseai atmosfera nemișcată ca Întotdeauna, Întreruptă doar de râsetele care, când și când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
pestilențială Îl Învăluise. Văzu o față lungă și galbenă, Înconjurată de o barbă subțire și bălaie, o față pe care ardeau doi ochi Înfrigurați. Omul ținea În mană o cană de vin, din care tocmai băuse. De fapt, câteva picături roșiatice Încă Îi mai scăldau colțul buzelor cărnoase. - Lasă-mă În pace, amice. Vreau să beau singur, murmură, ferindu-și privirea și aplecându-se peste cană. Încerca să mai prindă câte ceva din discuția celor patru, care continuau să sporovăiască. - Singur? Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
cu buricele degetelor urmele de cerneală, Încă umede. Pesemne matematicianul părăsise camera de puțină vreme. Citi iute pagina pe care omul părea să o fi scris ultima: observații Împrăștiate, Însemnări despre declinația planetei Venus. Într-un colț, zări o umbră roșiatică, ca și când hârtia ar fi fost atinsă de niște degete murdare de sânge. Din instinct, Își ridică privirea În sus, către tavan. Abia bătuse de vecenie, era ora cea mai bună pentru observarea stelei Înserării În toată splendoarea ei. Poate că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Își ridică privirea spre roată. Paletele erau asigurate În structura portantă prin niște piroane lungi. Probabil că acestea Îi produseseră acele tăieturi adânci și subțiri. Continuă obsevațiile: pe un umăr, un tatuaj neobișnuit Îi atrase atenția. Trasat cu o culoare roșiatică, care peste paloarea albăstrie a pielii se detașa ca un stigmat aplicat cu fierul roșu, se găsea forma unui octogon, Înconjurat de alte semne mai mici. Dante nu mai văzuse niciodată așa ceva: doar câteva din semnele micuțe Îi aminteau de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
În văzduh. Un țipăt de durere, urmat de umbra unui trup În cădere, arătă printre strigătele de bucurie ale trăgătorilor că cel puțin una din săgeți Își atinsese ținta. Ici și acolo, pe acoperiș, poetul văzu cum se luminau punctele roșiatice unde acoperământul din lemn fusese găurit de loviturile săgeților. Între timp, reflecta neliniștit la ce era de făcut. Prin poarta larg deschisă a bisericii zări siluetele confuze ale altor oameni În mișcare. Se aruncă brusc Înainte, ajungând până la claustrul abației
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
grinzi incandescente ce se prăbușea străfulgerând intermitent prin ferestruicile din zid, ca și când o oaste amețitoare de torțe ar fi coborât vijelios pe scări. Sus, mai rămăsese doar cercul de creneluri carbonizate, o vatră enormă din care ieșeau fum și flăcări roșiatice, aidoma fălcilor unui balaur care Încerca să muște cerul. Intuind prăbușirea, asediatorii se retrăseseră, lăsând pradă focului și surpării trupurile victimelor Împrăștiate prin curte. De acum, nu mai exista nici un dușman de ucis, iar incendiul curmase orice posibilitate de jaf
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
spațiul restrâns, abia mai risipind umbrele. Era mort. În fața lui, peste hârtia pe care mâna sa scrisese câteva rânduri, zăcea o cupă Încă umedă de vin. Simți un miros aspru, aroma strugurilor amestecată cu ceva metalic. Un pârâiaș de spumă roșiatică cobora din colțul gurii filosofului, semn fără echivoc al otrăvii pe care o ingerase. Cu delicatețe, Dante scoase de sub mâna inertă foaia pe care, cu o scriere șovăielnică, aflat deja pradă spasmelor morții, Arrigo scrisese câteva cuvinte: „Omnia tempus corrumpit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
și a coridoarelor era Îmbogățită cu semne diverse: opt trăsături de sanguină În fiecare dintre cele opt săli, fiecare marcată de o frază, „lucis imago repercussa”, și de o măsură unghiulară. O trăsătură subțire de cerneală lega Între ele semnele roșiatice, ca pentru a indica un traseu care le Înlănțuia. - Reflex al unei imagini luminoase... murmură Dante, mușcându-și buza inferioară. Descoperirea parcă Îi Învinsese durerea, ca și când surescitarea sufletului putea Înfrânge orice slăbiciune a trupului. - Opt reflexe... În opt oglinzi. Continua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
de faianță, domina din spatele perdelelor întreaga piață a Palatului - aceasta deci era păstrată pentru judecătorul Mierck, un obișnuit al locului. Mierck venea de patru ori pe săptămână. Lucru dovedit de burta lui bombată și de pielea ciupită de-o acnee roșiatică de parcă toate paharele băute s-ar fi așezat unul lângă altul așteptând ușurarea. Mierck nu-l plăcea prea tare pe procuror. Iar acesta îi răspundea în același fel. Ba chiar cred că ceea ce scriu este destul de departe de adevăr, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
urâte și cu amintirile amare. Nu prea făcea parte din lumea noastră. Era doar un film. Când au început să sosească primii răniți - vorbesc despre cei răniți cu adevărat, cei care nu mai aveau carne pe ei, ci un terci roșiatic, și care erau întinși în camioane pe tărgi prăfuite -, adevărul ne-a lovit din plin. Deodată, s-a lăsat o mare tăcere, și am venit cu toții să vedem bietele umbre de oameni, când brancardierii i-au scos din camioane pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
a găsi acolo forța de a-și continua povestea. Colonelul puse să fie adus. Puștiul se smucea în toate direcțiile, repetând întruna același lucru „Eu am fost, da, eu am fost!“. Pielea îi era vineție, pătată din loc în loc de răni roșiatice, vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare începuseră deja să i se înnegrească sub efectul înghețului. Despiaux îl înveli cu o pătură și îl ajută să meargă până înăuntru. Matziev i se alătură din nou lui Mierck. Băură în cinstea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]