676 matches
-
Dacia, nu s-a putut închega un regat barbar, iar slavii s-au așezat în sud. Colonizarea slavilor în sudul Dunării a avut urmări însemnate pentru soarta romanității răsăritene. În primul rând, s-a produs despărțirea romanicilor răsăriteni de masa romanității apusene, care au devenit în acest fel o insulă în mijlocul mării slave. Romanitatea aflată la câmpie, din sudul Dunării, în urma pătrunderii masive slave a fost asimilată treptat (slavizată). Numai elementele romanice din regiunile de deal și de munte (Munții Haemus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
așezat în sud. Colonizarea slavilor în sudul Dunării a avut urmări însemnate pentru soarta romanității răsăritene. În primul rând, s-a produs despărțirea romanicilor răsăriteni de masa romanității apusene, care au devenit în acest fel o insulă în mijlocul mării slave. Romanitatea aflată la câmpie, din sudul Dunării, în urma pătrunderii masive slave a fost asimilată treptat (slavizată). Numai elementele romanice din regiunile de deal și de munte (Munții Haemus, Pind) și-au conservat neamul. Păstorii români (vlahi) din Macedonia și Bulgaria, nordul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
românii din nordul Dunării) sunt autohtoni, pe când aromânii (cei din sud) sunt rămășița unui popor, o ramură păstorească împinsă de la câmpie la munte, în urma colonizării slavilor. Izvoarele istorice bizantine ne arată că obârșia aromânilor (cei din sud) se află în romanitatea de la Dunărea de Jos. Astfel, Minunile Sf. Dimitrie din Thessalonic, legendă hagiografică, cuprinde descrierea apărării Salonicului în fața năvălirii slavilor din secolul al VII-lea. Legenda ne prezintă pe slavii alcătuiți din triburi nomade și trăind în colibe, cum se năpustesc
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
prin vreo despărțire străveche și brutală a populației autohtone spre munte, se explică asemănarea strânsă între cele trei dialecte românești: daco-român, macedo-român și meglenoromân. Dacă se admite o lungă conviețuire latino-slavă și despărțirea dialectelor românești în spațiul locuit odinioară de romanitatea sud-dunăreană, prin treptata desnaționalizare (asimilare) a unor ramuri intermediare, încheiate abia în secolul al XIII-lea, atunci se poate explica unitatea dialectică a limbii române. Contactul între daco-romani, aromâni și meglenoromâni s-a putut păstra timp îndelungat, iar circulația în interiorul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
însemnat al coloniștilor de limbă latină, ei au păstrat preponderența numerică după cucerirea Daciei, sub stăpânirea romană (106-275). Dacii erau locuitorii satelor și oricât de numeroase și populate ar fi fost orașele, satele le întreceau ca număr și populație. Dacă romanitatea a prins rădăcini puternice și durabile în nordul Dunării, aceasta se datorește faptului că a reușit să-i atragă pe autohtoni. Romanii alcătuiesc a doua componentă etnică a neamului nostru, după ocuparea Daciei, în anul 106 e.n., la Dunăre și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Etapa I (secolele I-VII). Aceasta începe cu procesul de asimilare, adică de romanizare lingvistică și culturală a populațiilor illiro-trace dintre Marea Adriatică și Marea Neagră, din valea Dunării și Carpați până în nordul Transilvaniei. Aici s-a închegat ceea ce s-a numit romanitatea răsăriteană-aceasta nu acoperea întreaga regiune balcanică, ci numai părțile ei nord-vestice, în timp ce partea sudică era un teritoriu de limbă și cultură greacă. Linia care separă cele două zone culturale și lingvistice a fost stabilită de învățatul ceh Jirecek, acceptată
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cu excepția litoralului pontic (grecesc). Unele "insule" latine au existat și în regiunea sudică a Balcanilor (Macedonia), dar o romanizare masivă a avut loc numai la nord de linia Jirecek, anume în provinciile ilirice și dunărene, inclusiv Dacia. În spațiul întinsei romanități răsăritene s-au configurat două zone teritoriale: una vest balcanică, având ca substrat etnic pe iliri, unde s-a născut limba dalmată (azi dispărută), iar cealaltă carpato-dunăreană, cu substrat etnic pe daco-geți. În această zonă, romanizarea a dat naștere limbii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o parte și de alta a Dunării). Acest contact permanent a menținut caracterul unitar etnic și lingvistic, îndeosebi în prima etapă a etnogenezei. Așezarea slavilor și bulgarilor la sud de Dunăre (secolul VII) a dislocat această unitate și a fragmentat romanitatea dunăreană în mai multe grupuri, dintre care cel mai important era cel de la nord de Dunăre.31 Teza continuității, după care românii au locuit întotdeauna pe teritoriul lor de baștină, se bazează pe continuitatea populației geto-dace și daco-romane. Primul element
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
drumuri (via) și trăiau în tabere militare (castra), în jurul cărora se închegau așezări civile (canabae), adevărate focare de romanizare. O contribuție însemnată au avut-o veteranii din armată, colonizați în orașe sau în sate-ei reprezentau sprijinul cel mai sigur al romanității, prin marele prestigiu de care se bucurau în sânul comunităților în care erau împroprietăriți și în fața autorităților. În limba română, veteran a dat cuvântul bătrân, om cu experiență și prestigiu. Din rândul elementelor locale (geto-dace) au fost recrutate, încă din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
după retragerea aureliană din 275, prin legăturile cu dacii romanizați. În legătură cu romanizarea, Roesler susținea că, în Dacia, "pe un teritoriu slab populat, înconjurat de o populație răuvoitoare (ostilă), dacii liberi, s-a format o țară (provincie) pur colonială, în care romanitatea n-a avut rădăcini adânci, pentru că nu se sprijinea pe baza largă și sigură a unei populații cucerită și sufletește. De-aici, arăta el, ușurința cu care romanitatea dintr-nsa a putut să fie îndepărtată mai târziu și să dispară
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dacii liberi, s-a format o țară (provincie) pur colonială, în care romanitatea n-a avut rădăcini adânci, pentru că nu se sprijinea pe baza largă și sigură a unei populații cucerită și sufletește. De-aici, arăta el, ușurința cu care romanitatea dintr-nsa a putut să fie îndepărtată mai târziu și să dispară fără să lase măcar atâtea urme câte au rămas în Britania sau în Noricum, unde ea s-a șters după cum se șterge o lustruială". A. D. Xenopol a arătat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dovezile continuității daco-romane în nordul Dunării sunt de cea mai mare importanță pentru locul de formare a poporului român. Prin retragerea aureliană din 275, Dacia Traiană a pierdut o parte din populația ei, armata, funcționarii, elementele înstărite, dar, pe ansamblu, romanitatea carpato-dunăreană n-a ieșit mult slăbită, însă pierderile în populație ale daco-romanilor au fost compensate, pe lângă legăturile cu romanitatea sud-dunăreană, și de pătrunderea dacilor liberi pe teritoriul fostei provincii, împinși de migratorii vremelnici (goți). Ei au pătruns în masă în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Prin retragerea aureliană din 275, Dacia Traiană a pierdut o parte din populația ei, armata, funcționarii, elementele înstărite, dar, pe ansamblu, romanitatea carpato-dunăreană n-a ieșit mult slăbită, însă pierderile în populație ale daco-romanilor au fost compensate, pe lângă legăturile cu romanitatea sud-dunăreană, și de pătrunderea dacilor liberi pe teritoriul fostei provincii, împinși de migratorii vremelnici (goți). Ei au pătruns în masă în fosta provincie, practic, a avut loc un proces de reocupare a Daciei romane, vatra autohtonilor, de către dacii din nord-vestul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dacii romanizați, în rândurile cărora s-au integrat. Se poate spune că tocmai populația rurală din Dacia post-aureliană, alcătuită din daco-romani și întărită prin pătrunderea dacilor liberi, trăind în anonimat în umbra valurilor de migratori, este cea care a salvat romanitatea carpato-dunăreană și stă la temelia poporului român. Afirmațiile roeslerienilor, mai vechi și mai noi, că Aurelian a retras întreaga populație a Daciei, în 275, nu mai pot fi astăzi susținute, fiind contrazise de realitatea istorică. Nordul Dunării (Dacia) nu a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
anul 602, revolta armatei romane de pe limesul danubian, când o mare parte a slavilor din Dacia au trecut fluviul și s-au revărsat în sudul Dunării până la hotarele Greciei. Urmările acestei mari migrații slave au fost de mare însemnătate pentru romanitatea carpato-balcanică: ramura sud-dunăreană a romanității a fost copleșită de numărul (masa) slavilor, iar populația autohtonă sedentară a fost slavizată, doar păstorii refugiați în munți au supraviețuit (etnic) sub numele de aromâni, macedoromâni și istroromâni, pe care izvoarele bizantine i-au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de pe limesul danubian, când o mare parte a slavilor din Dacia au trecut fluviul și s-au revărsat în sudul Dunării până la hotarele Greciei. Urmările acestei mari migrații slave au fost de mare însemnătate pentru romanitatea carpato-balcanică: ramura sud-dunăreană a romanității a fost copleșită de numărul (masa) slavilor, iar populația autohtonă sedentară a fost slavizată, doar păstorii refugiați în munți au supraviețuit (etnic) sub numele de aromâni, macedoromâni și istroromâni, pe care izvoarele bizantine i-au numit vlahi. Dacă revărsarea slavilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sub numele de aromâni, macedoromâni și istroromâni, pe care izvoarele bizantine i-au numit vlahi. Dacă revărsarea slavilor în Balcani a dus la fărâmițarea "Romaniei" sudice, în schimb, grupul romanic din nordul Dunării a devenit, după 602, nucleul principal al romanității răsăritene. În urma emigrării slavilor în sudul fluviului, raportul (etnic) de forțe s-a modificat, în nordul Dunării, în favoarea romanicilor, a autohtonilor daco-romani. În noile condiții, aceștia au părăsit regiunile de munte și deal, unde trăiau în anonimat de secole, de-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
prin comunicare directă, de la om la om". Brătianu se întreabă: este oare necesar să presupunem că așezarea lor, în regiunea aceea (?) primară de largă comuniune lingvistică, ar fi fost un leagăn restrâns, delimitat pe baza unor considerații categoric arbitrare ? În ceea ce privește romanitatea balcanică și dunăreană, Sextil Pușcariu precizează: "..în răsăritul european al Imperiului, în primele veacuri ale erei noastre, imensul spațiu ce se întinde între Adriatica și Marea Neagră, pe cele două maluri ale Savei și Dunării, cu prelungiri care pătrund pe alocuri
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
procesului de romanizare din sud-estul Europei, consideră Gh. Brătianu. Istoricul F. Altheim nota (în 1939): "Decisiv a fost desigur faptul că noua zonă cucerită, Dacia, deși locuită de popoare înrudite cu tracii, a optat, după anexarea ei la Imperiu, pentru romanitate. Această circumstanță a decis soarta tuturor regiunilor dunărene. În Dacia, locuitorii au vrut să fie români, iar faptele dovedesc că au vrut acest lucru în mod conștient". Amprenta de neșters lăsată de Roma asupra Daciei "sigiliul Romei" (Iorga) nu a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
după pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică, la începutul secolului al VII-lea, situația s-a schimbat radical. Astfel, viitorii aromâni trebuie să fi fost împinși spre Pind și Tesalia, strămoșii meglenoromânilor se vor fi amestecat treptat cu slavo-bulgarii, iar centrul romanității răsăritene, de unde s-a născut poporul român, se va strămuta spre nord, în regiunile din Dacia traiană, pe care slavii le părăsiseră după 602, nevoiți să se lupte cu cele câteva triburi rămase încă în zonă (cf. cronica lui Nestor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
evul mediu. În acest sens, trebuie să precizăm că, dacă o colonizare în Moldova a unor elemente românești, venite din Transilvania, este un fapt atestat istoric în evul mediu, nu este mai puțin adevărat că acestea s-au suprapus unei romanități locale, est-carpatice, surprinsă arheologic la sfârșitul antichității (cf. D. Gh. Teodor, I. Ioniță, V. Spinei). Această expansiune nu justifică însă, în nici un caz, teoriile unor slaviști, conform cărora aceste ținuturi au fost ocupate succesiv de alte populații venite din stepă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
făcut din populații foarte diferite sub aspect etnic, noi fii ai Romei".52 După ce-am văzut împrejurările istorice în care s-a închegat limba română, evoluția ei zbuciumată, ne vom referi în continuare la aspectele pur lingvistice ale acesteia. Romanitatea limbii române se oglindește în structura gramaticală și lexicală: cuvintele latine (moștenite) nu cunosc graniță geografică între diferitele zone locuite de români ce constituie factorul general românesc. În schimb, elementele împrumutate sunt familiare și specifice unui anumit teritoriu (de exemplu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
invocată spre a contesta dăinuirea românilor în vatra lor proprie. Să vedem care este sensul exact pe care relatările și textele medievale îl atribuie denumirii populației de la Dunăre și din Balcani: este unul etnic sau unul geografic? Ultima știre despre romanitatea nord dunăreană, înainte de venirea slavilor, datează din anul 602-începutul secolului al VII-lea și se află în "Strategicon-ul" lui Mauriciu. După o eclipsă de peste trei secole, romanitatea răsăriteană reapare, în a doua jumătate a secolului al X-lea, sub alt
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dunăre și din Balcani: este unul etnic sau unul geografic? Ultima știre despre romanitatea nord dunăreană, înainte de venirea slavilor, datează din anul 602-începutul secolului al VII-lea și se află în "Strategicon-ul" lui Mauriciu. După o eclipsă de peste trei secole, romanitatea răsăriteană reapare, în a doua jumătate a secolului al X-lea, sub alt nume: vlahii. Primele mențiuni despre vlahi sau valahi, numele sub care este desemnat (cunoscut) poporul român (românii) în izvoarele istorice cele mai vechi, îi prezintă ca fiind
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolului al X-lea, sub alt nume: vlahii. Primele mențiuni despre vlahi sau valahi, numele sub care este desemnat (cunoscut) poporul român (românii) în izvoarele istorice cele mai vechi, îi prezintă ca fiind răspândiți pe întreg teritoriul ocupat odinioară de romanitatea răsăriteană. Cea mai veche știre despre români, ca popor distinct, datează din 976, concret, scriitorul bizantin Kedrenos relatează că fratele regelui bulgar Samuil a fost ucis, între Castoria și Prespa, la locul numit "Stejarii frumoși", de către vlahi. Aceste câteva cuvinte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]