742 matches
-
recursivității inconștiente asupra algoritmizării conștiente. Aceasta este opinia lui Edgar Marin expusă În lucrarea La méthode (p. 123). Recurgerea la supoziția intuiției devine Într-o asemenea situație inevitabilă. Să amintim Încă o dată că Descartes ajunge la cunoașterea cogito-ului din afara unui silogism, În urma unei experiențe unice, fundamentale: „...că nu e decât o amăgire că am putea scăpa de ele (prejudecăți, erori - n.n.), de nu vom Începe să ne Îndoim, odată În viața noastră, de toate lucrurile În care vom găsi cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
aparent Înfundată, o soluție ne este sugerată de către Karl Jaspers (1883-1969), care, În La pensée de Descartes et la philpsophie (p.45), arată că Descartes a folosit acel ergo din enunțul său - cuvântul care a declanșat disputa pro sau contra silogismului ce s-ar găsi ascuns aici - doar În analogie cu forma silogistică, pentru a sublinia că enunțul cogito, ergo sum nu indică o certitudine nemijlocită a percepției de sine, ci o certitudine obținută printr-un proces de reflecție Îndreptat spre
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
p→q, e cea care a generat, după cum am văzut, cele mai multe obiecții. În acest caz, termenul ergo a fost considerat ca semn al implicației formale, ceea ce a condus la interpretarea: „dacă gândesc, atunci exist”, iar enunțul a fost asimilat unui silogism. Enunțul ar fi fost o implicație dacă ultimul caz, În care p și q au valoare 0 („fals”), nu ar contraveni cu totul intenției inițiale („nu gândesc, deci nu exist” nu e un enunț care poate fi acceptat ca fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
stabilește cunoașterea acestui fapt, el devine o idee. Ca oricărei idei, și cogito-ului i se poate prezenta acum temeiul, care nu este altul decât cel al cogitării Însăși. Așadar, e zadarnic să ne mai Întrebăm dacă enunțul cartezian exprimă un silogism, și ce fel de silogism, sau exprimă o intuiție, și intuiție a ce. El nu este decât o afirmare hotărâtă, pe orice cale, a ancorării experienței cogitative În realitatea existenței. Acel „sum” implicat de „cogito” nu are semnificația unui „sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
devine o idee. Ca oricărei idei, și cogito-ului i se poate prezenta acum temeiul, care nu este altul decât cel al cogitării Însăși. Așadar, e zadarnic să ne mai Întrebăm dacă enunțul cartezian exprimă un silogism, și ce fel de silogism, sau exprimă o intuiție, și intuiție a ce. El nu este decât o afirmare hotărâtă, pe orice cale, a ancorării experienței cogitative În realitatea existenței. Acel „sum” implicat de „cogito” nu are semnificația unui „sunt” necondiționat, ci doar semnificația unui
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
cogitans și res extensa - nu Își pot găsi temeiul decât Într-o existență neproblematică. 2.2. COGITO-UL CA PRINCIPIU METAFIZIC Cogito-ul a ridicat atât de multe probleme nu doar din dorința de a se stabili dacă este concluzia unui silogism sau expresia unei intuiții, ci pentru că, prin aducerea sa În filosofia carteziană, el a funcționat ca un nou principiu metafizic, diminuând, Într-o oarecare măsură, hegemonia absolută de până atunci a principiului divinității. Constituindu-se ca adevăr revelat de Îndoiala
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
Îndelungata strădanie de definire a celor două substanțe distincte, res cogitans și res extensa, a fost dusă la bun sfârșit. Abia acum, se poate spune cu toată siguranța că În cogito-ul cartezian trebuie să Înțelegem mai mult decât concluzia unui silogism, o deducție care se obține urmărind relațiile dintre termeni sau o expresie numai bună de epatat. Este cu mult mai mult decât toate acestea la un loc. Este un al doilea principiu, al raționalității, care participă la construcția metafizicii carteziene
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
am studiat dintre ramurile filosofiei logica, iar dintre cele ale matematicii analiza geometrilor și algebra, trei arte sau științe care păreau că trebuie să contribuie oarecum la realizarea scopului meu. Studiindu-le Însă mi-am dat seama că, În ceea ce privește logica, silogismele și majoritatea celorlalte reguli ale sale servesc mai degrabă la a explica altuia lucruri care se știu, sau chiar, ca În arta lui Lullus, la a vorbi fără temei despre lucruri pe care nu le cunoști, decât la a le
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
1936; ed. București, 1990; Lacrimi și sfinți, București, 1937; ed. București, 1991; Amurgul gândurilor, Sibiu, 1940; ed. București, 1991; Précis de décomposition, Paris, 1949; ed. (Tratat de descompunere), tr. Irina Mavrodin, București, 1992; Syllogismes de l’amertume, Paris, 1952; ed. (Silogismele amărăciunii), tr. Nicolae Bârna, București, 1992; La Tentation d’exister, Paris, 1956; ed. (Ispita de a exista), tr. Emanoil Marcu, București, 1992; Histoire et utopie, Paris, 1960; ed. (Istorie și utopie), tr. Emanoil Marcu, București, 1992; La Chute dans le
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286266_a_287595]
-
ele au toate același subiect: Dumnezeu și multe predicate precum "înțelept", "bun", "puternic". Anselm avea nevoie de un termen mediu pentru a proba toate propozițiile: pentru fiecare propoziție pe care argumentul trebuia să o demonstreze trebuia să se construiască un silogism precum următorul: Acel ceva decât care nimic mai mare nu poate fi gândit este înțelept. Dumnezeu este acel ceva decât care nimic mai mare nu poate fi gândit. Dumnezeu este înțelept 76. Anton Adămuț și Alexander Baumgarten, consideră că putem
Argumentul ontologic în filosofia analitică. O reevaluare din perspectiva conceptului de existenţă necesară by Vlad Vasile Andreica [Corola-publishinghouse/Science/891_a_2399]
-
des posibil; așa se întâmplă în Dezbateri dialectice î1439), o veritabilă mașină de război contra aristotelismului. Filosofia înseamnă iubire de înțelepciune, desigur, dar înțelepciunea coincide cu mesajul evanghelic. Ea n-are nici o nevoie să se piardă într-o încâlceală de silogisme, într-o ornamentație excesivă de subtilități dialectice sau într-un labirint formal. Credința lui Lorenzo Valla nu poate fi nici un moment pusă la îndoială. O dovedește fiecare dintre lucrările sale. Ea se aseamănă un pic cu cea a cărbunarului...Termenul
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
al lui Antistene, să ridice o bucată de brânză la demnitatea de obiect filosofic, să dea lecții de detașare cu ajutorul unei străchini scoase din sac și aruncate apoi la lada de gunoi a istoriei, să recurgă la coarne și la silogism pentru a-și bate joc de practicile logiciene ale Marelui Dușman, să-și pună în picioare mănuși de box sau să iasă cu spatele din palestră pentru a demonstra excelența unei poziții filosofice, dar, pentru cinici, ca și pentru frații
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
în numele progresului științific în domenii precum astronomie, fizică, medicină etc., ce, prin noile descoperiri, aruncă în sfera ridicolului concepțiile anticilor. Greșeala lui Perrault este de a transfera această idee și în domeniul literaturii. Prin prisma evoluției neîncetate, el aplică un silogism oarecum deplasat, integrând creațiile literare în aceeași sferă cu produsele științei. Ori literatura în sine, prin complexitatea ei, prin sinuozitățile creative pe care le presupune, prin multitudinea de factori pe care îi implică și, nu în ultimul rând, prin inefabilul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
mai mare dușman al operei de artă. Schimbarea paradigmelor culturale din anii ’30 a favorizat - după cum se știe - pătrunderea în zona centrală a unor forme considerate până atunci marginale. În opinia lui Jacques Barzun, „înnobilarea” operei de divertisment este consecința silogismului potrivit căruia literatura se ocupă de realitate, iar marca realității este oroarea și sordidul, și, drept urmare, o povestire îmbibată de aceste miasme este - sau echivalează cu - literatură (Barzun, 1977, p. 160). Am ales acest citat pentru că el își găsește un
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Relatările ereziologilor au deformat-o. Creștinul Rhodon, cel care l-a acuzat pe Apelles că nu are o argumentație coerentă, părea nepregătit să Înfrunte un oponent mai subtil. Apelles a compus o lucrare În treizeci și opt de cărți, intitulată Silogisme, care Își propunea să combată, printr-un raționalism obstinat, toate născocirile din Vechiul Testament. Respingîndu-l pe Marcion, Apelles nega existența a două principii și insista asupra monarhiei lui Dumnezeu. Revenind la soluția protognosticilor, el atribuia crearea lumii unui Înger numit Domn
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
justificare. În fapt, scopul preopinenților unei polemici, care ocupă în discurs, alternativ, pozițiile de agent și pacient (aceeași termeni invocați de Claude Bremond), este să convingă publicul asupra adevărului deținut. Prin urmare, argumentația logică, infirmarea sau anularea punctuală prin citat, silogismul, ș.a. fac parte din recuzita procedurală a discursului polemic. Pamfletul, în schimb, ignoră perceptele etice în raportul pamfletar-victimă, inutile, de altfel, atâta vreme cât scopul pamfletului, socialmente vorbind, este de a eradica răul, prin demascare, discreditare, desființare etc., folosindu-se de forța
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
general, are un statut de probă irefutabilă în discursul polemic eminescian. Raționamentul deductiv ulterior este segmențial atașat definiției, prin conectori de consecință, de pildă "prin urmare", "dară" sau concluzivi: "astfel", "căci", "iată", "se vede că", asigurând coerența textuală și întărind silogismul. Această strategie discursivă o întâlnim foarte des în publicistica polemică la Eminescu, alături de argumentele științifice, fie ele date statistice, documente oficiale politice, economice sau demografice și, cel mai ades, informații istorice și istoriografice. Gazetarul nu e interesat să impresioneze prin
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
reprezentau; practicant al răsturnărilor, tentat de grotesc și fantastic, de substituiri și caricatură, poetul ieșean se lăsa condus de un demon interior care, stimulându-l, îl îndrepta sistematic spre parodie. Iată-l așa dar amuzându-se cu clătinarea formelor și silogismelor consacrate, ispitit de îngroșarea liniilor și inițiind în aria lucrurilor mărunte totdeauna din perspectiva unui ironist sentimental. Excelând în relaționări lexicale nemaiîntâlnite, propunând scenarii frapant-novatoare, textualizând și muzicalizând, poemele lui specifice produc o voie bună continuă, un fel de joyeuseté
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
patru figuri a căror combinație ar determina propoziții a căror valoare ar fi universală. Prima figură atribuie literelor cele nouă principii sau demnități. Aceasta cuprinde treizeci și șase de linii și șaptezeci și două de combinații. Aceste pot să permită silogisme clasice a căror rezultate privesc combinarea Principiilor. Cea de-a doua figură servește la realizarea de conexiuni dintre Demnitățile Divine și cosmos, ea având doar un rol mnemotic. Figura a treia realizează toate combinațiile posibile de câte două litere, excluzând
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
ei obișnuite) decât să cerceteze adevărul"78. Pe Bacon îl interesează în primul rând rezultatul metodelor sale și dacă acest rezultat este în concordanță sau nu cu natura (folosind termenii de "adevărat" sau "fals" pentru propoziții științifice). În cazul unui silogism, adevărul concluziei depinde de adevărul premiselor. Dacă Bacon dorea să schimbe știința, el trebuia să schimbe, pe lângă metodă, și premisele (trebuia să pornească de la premise noi, certe). El nu pune în antiteză inducția cu deducția și nu-i neagă valoarea
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
o înaintare de la lucrurile singulare la universale. El subliniază că nu se pot contempla universaliile decât prin inducție 82. Cu toate acestea, Aristotel consideră că deducția este operația logică ce oferă certitudinea și că ea trebuie folosită în studiul științific. Silogismul este necesar și riguros, pe când calculul inductiv este caracterizat de probabilitate. Doar inducția formală (completă) apare ca riguroasă, dar ea este o formă de silogism. Exemplul dat de Aristotel pentru a arăta un silogism inductiv scoate în evidență ineficiența inducției
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
deducția este operația logică ce oferă certitudinea și că ea trebuie folosită în studiul științific. Silogismul este necesar și riguros, pe când calculul inductiv este caracterizat de probabilitate. Doar inducția formală (completă) apare ca riguroasă, dar ea este o formă de silogism. Exemplul dat de Aristotel pentru a arăta un silogism inductiv scoate în evidență ineficiența inducției complete. Omul, calul și catârul trăiesc multă vreme. Toate animalele fără fiere sunt omul, calul și catârul. Toate animalele fără fiere trăiesc mult timp. Concluzia
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
ea trebuie folosită în studiul științific. Silogismul este necesar și riguros, pe când calculul inductiv este caracterizat de probabilitate. Doar inducția formală (completă) apare ca riguroasă, dar ea este o formă de silogism. Exemplul dat de Aristotel pentru a arăta un silogism inductiv scoate în evidență ineficiența inducției complete. Omul, calul și catârul trăiesc multă vreme. Toate animalele fără fiere sunt omul, calul și catârul. Toate animalele fără fiere trăiesc mult timp. Concluzia este riguroasă pentru că a inventariat toate cazurile din exemplu
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
în măsura în care a fost cunoscut de către acesta ca sursă de inspirație pentru ceea ce va fi metoda inducției incomplete. Metoda baconiană are la bază inducția incompletă, dar ea nu se rezumă la simpla inducție, ci este mai mult. Deoarece Bacon a criticat silogismul aristotelic și a folosit inducția i-a făcut pe exegeții operei baconiene să spună că metoda sa este în opoziție cu metoda aristotelică, ceea ce este adevărat. Prin opera amintită, Bacon nu nega numai teoriile aristotelice, ci întreaga concepție asupra științei
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
cu el, pe când explicarea naturii, metoda. Din cele două părți ale explicării naturii, Bacon nu s-a ocupat, în "Noul Organon", decât de prima. Pentru prima parte, el a folosit inducția, iar pentru a doua ar fi trebuit să folosească silogismul, dar pentru că "Noul Organon" a rămas neterminat, metoda baconiană este redusă la inducție. "Prima parte se subdivide în alte trei părți, care pot fi socotite ca trei feluri de ajutoare, și anume: pentru simțuri, pentru memorie și pentru spirit sau
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]