634 matches
-
Și cosmopoliți, atacau sclavia Și statul, militau pentru emanciparea individului Și dezvoltarea comerțului cu alte popoare. Socraticii erau tradiționaliști, conservatori Și adepți ai intervenției statului în reglementarea unor probleme controversate Și puneau accentul pe latura universală a problemelor economice abordate. Sofiștii Și Socrate au pus bazele teoriei noțiunilor, deducției Și inducției, iar Platon (427-347 î.H.), un socratic, a dus lucrurile ceva mai departe în teoria deducției Și demonstrației, dar nu atât de departe precum un alt mare socratic, Aristotel (384-322
Evaluarea în contabilitate: teorie și metodă by Ionel Jianu () [Corola-publishinghouse/Science/226_a_179]
-
bune, pretându-se astfel la interpretări diferite. Republica începe, după cum se știe, printr-o discuție despre conceptul de dreptate. Semnificația dialogului pare a fi, într-adevăr în acest moment, una centrată pe etic. Or, cum dezbaterea dialectică cu Protarchos și sofistul Thrasymachos nu conduce la o înțelegere adecvată a conceptului, Socrate propune o metodă diferită, aparent fără a schimba scopul de ansamblu urmărit: edificarea cu mintea (ori în chip rațional) a unei Cetăți ideale, deoarece Cetatea și sufletul omenesc sunt realități
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cea mai rapidă și mai eficace a sufletului”. Este vorba despre o mișcare complexă a sufletului, care antrenează totalitatea planurilor sale, ce se petrece astfel că valorile intelectuale nu se opun celor morale, precum s-a întâmplat aceasta în cazul sofiștilor. Dimpotrivă, ele se solidarizează într-o unitate capabilă să învingă orice ruptură interioară, de conștiință, a omului. Actul de cunoaștere avut în vedere aici de Platon constituie un fapt de viață complex care nu se consumă, pur și simplu, doar
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
meditația asupra acestei identități ne poate conduce la o eventuală înțelegere a valorii mesajului politic al Republicii. Să clarificăm însă valoarea opoziției din dialogul Hippias minor. A-i opune pe cei doi eroi homerici înseamnă, pentru Platon, a ridiculiza figura sofistului Hippias, care se dă drept posesor a nenumărate tehnici și cunoștințe, dar care pretinde o supremație etică a lui Ahile asupra lui Ulise. De fapt, în prezentarea pozițiilor inițiale, Platon enumeră trei personaje: alături de Ahile și Ulise, apare Nestor, „cel
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în fond, mai ales această ultimă semnificație, părându-ni-se foarte plauzibil ca Platon să fi fost interesat chiar într-un dialog timpuriu de posibilitatea falsului și urmărind o asemenea problemă pe diverse registre până la enunțarea ei explicită în dialogul Sofistul. Ulise rămâne astfel, în acest dialog de tinerețe, o emblemă posibilă a conștiinței de sine manifestă în mod asumat (e(kw/n). Totuși, nu am fi reținut acest dialog ca pe unul major în dilema rostirii falsului dacă el nu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
lumea adevărului, fie că este vorba de un registru pur speculativ, unul moral sau unul politic. La nivelul analogiilor cu diversele figuri culturale consacrate pe care contemporaneitatea lui Platon le putea oferi, primele care s-ar putea impune ar fi sofistul, ca pretins stăpânitor al adevărului și falsului, analogic aici lui Ulise, și figura mantică a arhaicului stăpânitor de adevăr, determinat cu atribute similare lui Ahile și comparat cu acest personaj al dialogului de Marcel Detienne. Amintind tradiția stăpânitorului de adevăr
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
nemediată a adevărului și neputința enunțării falsului din Câmpia Adevărului, spațiu cu o importanță reală în simbolismul religios arhaic și simultan important în construcția ontologiei platoniciene din dialogurile de senectute, mai ales pentru reforma ontologiei parmenidiene propuse de Platon în Sofistul. Să luăm aceste elemente pe rând. Nu am dori neapărat să sugerăm în rândurile care urmează o hermeneutică a unui sens încifrat de Platon în dialogul Hippias minor, pe care noi am pretinde să îl descifrăm în cheia unor probleme
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
avem nici un indiciu să presupunem un sens tăinuit conștient de Platon în textele amintite, dar, dacă reținem că, în tinerețea sa, Platon îl compară pe Ahile cu Ulise din perspectiva stăpânirii reflexivității, adevărului și minciunii și, la bătrânețe scrie dialogul Sofistul în care legitimează ontologic negația, avem cel puțin dreptul să presupunem că problema negației, a falsului, a minciunii îl interesează încă din tinerețe în direcția formulării unei teorii coerente a ei și în direcția clarificării relației acestor concepte cu puterea
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
identificăm cuplul de concepte pe care l-am schițat în viziunea Republicii, să îl urmărim într-un dialog unde cercetarea filosofică primește nume proprii, dincolo de simboluri sau de alegoria mitului și a personajelor literare. Este binecunoscut faptul că în dialogul Sofistul Platon reușește o admirabilă întemeiere a negației, pentru a putea delimita figura filosofului de cea a sofistului. Și de această dată, distribuția adevărului și manierele diverse în care cei doi îl stăpânesc constituie deosebirea lor. Sofistul, analogic retorului preocupat de
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
dialog unde cercetarea filosofică primește nume proprii, dincolo de simboluri sau de alegoria mitului și a personajelor literare. Este binecunoscut faptul că în dialogul Sofistul Platon reușește o admirabilă întemeiere a negației, pentru a putea delimita figura filosofului de cea a sofistului. Și de această dată, distribuția adevărului și manierele diverse în care cei doi îl stăpânesc constituie deosebirea lor. Sofistul, analogic retorului preocupat de domeniul verosimilului, pretinde o stăpânire absolută asupra adevărului și minciunii, în vreme ce filosoful pare din această perspectivă înzestrat
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
faptul că în dialogul Sofistul Platon reușește o admirabilă întemeiere a negației, pentru a putea delimita figura filosofului de cea a sofistului. Și de această dată, distribuția adevărului și manierele diverse în care cei doi îl stăpânesc constituie deosebirea lor. Sofistul, analogic retorului preocupat de domeniul verosimilului, pretinde o stăpânire absolută asupra adevărului și minciunii, în vreme ce filosoful pare din această perspectivă înzestrat cu o forță a cunoașterii mai precară, fiindcă el deține doar maniera în care poate opera cu adevărul și
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
al cărui acces exclusiv „adevărat” la simplitatea ființei îl înrudește nemijlocit cu spiritul ahileic) un competent mânuitor al tehnicilor odiseice de asumare voluntară a discursului adevărat și a celui fals. Filosoful poate uza de aceste tehnici în dialogul său cu sofistul numai la adăpostul onestei sale raportări (ahileice) la structura ideilor. Apariția legitimă a negației în discurs, chiar dacă este deocamdată doar o alăturare a unei simple idei cu negația celeialte fixează un nivel al conștiinței la care gândirea se poate defini
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
fi inutilă în pătrunderea unora dintre sensurile importante ale textului lui Platon. Pe scurt, nu credem că problema din Hippias minor conține explicația dilemelor Republicii, dar, pentru că am sesizat deja continuitatea unei probleme de la acest dialog de tinerețe și până la Sofistul, chiar dacă această problemă este ea însăși în schimbare și îmbogățire conceptuală de la un dialog la altul, merită să plecăm de la presupunerea că Republica, prin discutarea utilității minciunii politice, prin polarizarea reflexivității la nivelul filosofilor sau prin ahileicul lumii divine ar
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
afirmație, ni se impun, totuși, două întrebări: în afara constituirii condiției umane în plan metafizic, mai există și alte dovezi ale naturii ahileice a celor supuși? Apoi, natura suveranului corespunde imaginii filosofului din alte dialoguri, de pildă din Phaidros sau din Sofistul? Coincidența dintre atributele zeului, remarcată în debutul acestor rânduri, cade sub incidența primei întrebări. Zeul este, spune Platon, a(plou=j te kaˆ a)lhqh/j. Atributele sale fuseseră propuse în contextul în care miturile proferate de către poeți despre zeii
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
componenta ahileică a sufletului său îi dictează dependența de conștiința pe care conducătorul lui i-a asumat-o deja. Cu răspunsul la cea de-a doua întrebare, privind natura filosofului din Republica comparată cu a filosofului din Phaidros sau din Sofistul, ne situăm în preajma problemei legitimității minciunii politice. Platon pretinde ca, în numele distribuției puterii în cetatea lui, filosofii pot minți paznicii că aceștia din urmă s-ar fi născut din pământ, pentru ca ei să îl poată apăra mai bine, ascunzându-le
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cel care nu îndrăgește puterea, pentru ca nu cumva plăcerea oferită de exercitarea ei să îl corupă. Bunul conducător al sufletelor spre inteligibil ar putea aminti, astfel de psihagogul din Phaidros, dar el nu poate aminti nici o clipă de filosoful din Sofistul, deoarece, la limită, regele din Republica spune că este ceea ce, de fapt, nu este. În acest caz, raportul dintre filosof și supuși este unul sofistic și nu unul filosofic, chiar dacă, eventual, raportarea filosofului la inteligibil ar rămâne una autentică. Pe
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
are conștiință de sine cu cel care spune doar adevărul, dar fără ca voința lui să controleze realitatea acestui fapt, fiind înzestrat cu o esențială uitare de sine? Dezvoltând această problemă în mai multe planuri, de la Menon la Phaidros și la Sofistul, am văzut că Platon a îmbogățit și a transformat problema inițială: în Menon, aceste prototipuri au devenit componente ale aceluiași spirit, iar în Phaidros au primit o descriere a modului în care putem gândi unitatea lor și au aproximat problema
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
transformat problema inițială: în Menon, aceste prototipuri au devenit componente ale aceluiași spirit, iar în Phaidros au primit o descriere a modului în care putem gândi unitatea lor și au aproximat problema comunicării politice prin discutarea retoricii. În fine, în Sofistul, vechea problemă a devenit acum fundament al teoriei negației și, reținând cât de intim este legat Aristotel, în proiectul metafizicii sale, de teoriile dialogului Sofistul, am căutat în opera lui urme cât de vagi ale problemei platoniciene. Desigur, nu ne
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
gândi unitatea lor și au aproximat problema comunicării politice prin discutarea retoricii. În fine, în Sofistul, vechea problemă a devenit acum fundament al teoriei negației și, reținând cât de intim este legat Aristotel, în proiectul metafizicii sale, de teoriile dialogului Sofistul, am căutat în opera lui urme cât de vagi ale problemei platoniciene. Desigur, nu ne închipuim că Platon ar gândi în secret în termenii cuplului „Ahile și Ulise”, dar este posibil ca unitatea aceleiași probleme să poată fi expusă de
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
regulilor instituite și suprimă, în general, întregul spațiu privat în numele stăpânirii adevărului pe care o pretind pentru sine. Dacă ahileicul și odiseicul pot explica măcar geneza acestor situații, ne putem formula o întrebare: dacă în contextul dialogurilor Menon, Phaidros sau Sofistul, problema inițială a lui Platon a oferit rezultate atât de consistente și de seducătoare filosofic, cum sunt teoria reamintirii, teoria filosofului psihagog sau descoperirea valorii negației ca armă îndreptată contra sofisticii, de ce aplicarea acelorași principii în spațiul filosofiei politice conduce
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
prin analogie, nu îl mai privilegiază pe filosof - lucru demonstrat atât de absența termenului de filosof din structura dialogului, cât și de indicația de la început, care trimite la un posibil alt dialog, dedicat filosofului, și care ar completa un triptic sofist-om politic-filosof. Să înțelegem că există un raport de contrarietate între omul politic și filosof? Bineînțeles, fără o referire concretă în text, aceasta este doar o presupoziție, dar încă de la începutul progresiei dihotomice aria de acțiune a omului politic e
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
presupoziție, dar încă de la începutul progresiei dihotomice aria de acțiune a omului politic e foarte strict determinată, astfel încât doar un concept de filosof ca posesor al întregii științe ar mai integra și știința politică; mai degrabă, acesta ar fi un sofist. Distincția se face atunci când știința teoretică este separată în directivă și critică, între acțiunea de a îndruma și cea de a judeca. Un alt element care susține ideea contrarietății între filosof, om politic și sofist este afirmația de la începutul dialogului
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
degrabă, acesta ar fi un sofist. Distincția se face atunci când știința teoretică este separată în directivă și critică, între acțiunea de a îndruma și cea de a judeca. Un alt element care susține ideea contrarietății între filosof, om politic și sofist este afirmația de la începutul dialogului Sofistul, după care aceștia sunt trei lucruri diferite. Prin urmare, omul politic are un statut propriu, dar tot ceea ce face acest dialog este să construiască metodic o definiție. Raportul de contrarietate între omul politic, filosof
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Distincția se face atunci când știința teoretică este separată în directivă și critică, între acțiunea de a îndruma și cea de a judeca. Un alt element care susține ideea contrarietății între filosof, om politic și sofist este afirmația de la începutul dialogului Sofistul, după care aceștia sunt trei lucruri diferite. Prin urmare, omul politic are un statut propriu, dar tot ceea ce face acest dialog este să construiască metodic o definiție. Raportul de contrarietate între omul politic, filosof și sofist nu se stabilește însă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
afirmația de la începutul dialogului Sofistul, după care aceștia sunt trei lucruri diferite. Prin urmare, omul politic are un statut propriu, dar tot ceea ce face acest dialog este să construiască metodic o definiție. Raportul de contrarietate între omul politic, filosof și sofist nu se stabilește însă decât la nivelul teoretic și general al definiției și rămân vacante două poziții pentru filosof: sau să posede integral știința politică și să conducă (precum în Republica), sau să aibă o funcție normativă în stat, stabilind
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]