306 matches
-
nu spitalele sunt lucru de căpetenie, ci o descărcare a poporului de greutățile actuale, o îmbunătățire a stării lui materiale, a regimului lui alimentar, ei ne răspund că suntem cruzi și voim să lăsăm să moară femeile bolnave. Iată răspuns sofistic de grec. Noi dovedim că partidul dominant e compus din venetici (greco - bulgari ), ei ne răspund că amenințăm pe rege și că nu cunoaștem teoria lui Lamarck. Iată alt răspuns sofistic de grec. Noi zicem că țăranul nu se bucură
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
voim să lăsăm să moară femeile bolnave. Iată răspuns sofistic de grec. Noi dovedim că partidul dominant e compus din venetici (greco - bulgari ), ei ne răspund că amenințăm pe rege și că nu cunoaștem teoria lui Lamarck. Iată alt răspuns sofistic de grec. Noi zicem că țăranul nu se bucură de binefacerile legii și trăiește sub un regim escepțional, ei ne răspund că Țarigradu 'i lângă Bosfor. Se potrivește ca nuca-n perete. Ar fi vreme pierdută a discuta cu asemenea
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
să gândim sub spectrul altui concept, mai îngăduitor, care în nici un caz nu poate fi post-postmodernismul, cum au propus unii, pentru că nu poate fi vorba de nici un post-, ci, mai degrabă, de trans-. Fiindcă problema cheie care a declanșat marea sofistică în jurul postmodernității este transcendența, care trimite atât la ontologic, cât și la epistemologic. De la Nietzsche, considerat strămoșul postmodernității filosofice, și până la Vattimo sau Lyotard, toate se-nvârt în jurul transcendenței, discursurile contestatare rostogolindu-se în două valuri masive, corespunzând, în linii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
e în continuă prefacere, căci creația e încheiată doar în plan divin, nu și-n ființa lumii. Faptul fusese confirmat încă de ontologia arheității eminesciene, vecină, din acest punct de vedere, și cu arheologia lui Michel Foucault, fără, însă, echivocul sofistic al acesteia. Creația divină înseamnă arheitate, adică seminare, care li se arată postmodernilor ca di-seminare, lucrătoare ca hazard. Or, în "hazard" se ascund energiile divine. Între cele cinci argumente împotriva materialismului, Părintele Stăniloae îl utilizează și pe cel antropologic, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fi prizonierul unei puteri ce "îl trage departe de propria lui origine, promițându-i-o, însă, într-o iminență care, probabil, se va sustrage pe veci", ceea ce ar fi "puterea propriei lui ființe"36. Foucault produce aici o tipică gândire sofistică, fiindcă are și nu are dreptate, în același timp. Dacă Foucault s-ar referi la adevărata origine a omului, el ar avea perfectă dreptate. Dar el confundă voit originea omului cu Creatorul, interpretând în această direcție asemănarea după chip. Textul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
progres. Știut e că și Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu și Nietzsche, dovadă că ei gândeau la fel, dar în ecuații ontologice total diferite. O "ecuație" sofistică, la Nietzsche, în spiritul adevărului, la poetul nostru. "Filosofia dimineții" la german (a lui Eminescu putând fi calificată drept o "filozofie a miezului de noapte") duce la preferința pentru poveste, care în imaginația lui ar fi ruptă de Grund, neorientată
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Blaga vorbea de destinul creator al omului, iar filosofii postmoderni admit și ei că omul este ființa care se face continuu. Asta înseamnă că postmodernii recunosc, implicit, ideea de progres în istorie, deși o combat cu atâta risipă de speculații sofistice. Mai trebuie spus că progresul real în om se produce numai cu lucrarea după fire, ca prelungire a energiilor divine, în sensul apropierii de lumina Treimii. Numai în acest sens progresul se relaționează cu mântuirea omului, la modul hristocentric, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că nu e prezent decât prin energiile divine create. Spre a transborda aceste dificultăți ale "diferenței ontologice", postmoderniștii trebuie să facă uimitoare ocoluri speculative, nu mai puțin stufoase decât ale vechii metafizici. Unii dintre ei sunt adevărați campioni ai noii sofistici. Jacques Derrida pare să fie cel mai ilustru dintre ei. Marea strădanie a lui Derrida este să susțină, în absența Grund-ului, cum poate exista ceva nou în simulacre, adică în măștile luate de-a gata din arsenalul muzeal descoperit
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nihilismul dus până la capăt, cu eliminarea identicului (Dumnezeu), pe când teologia se construiește de la antipod. Dificultățile filosofiei lui Derrida sunt "uriașe", cu atât mai mult, cu cât el pretinde că a părăsit definitiv teritoriul metafizicii. Că asemenea dificultate este de ordin sofistic, o spune indirect și un filosof pragmatic precum Richard Rorty. În genere, postmodernism este un termen sofistic. Rorty observă: "Termenul a fost atât de des folosit încât pricinuiește mai multe probleme decât soluționează"104. E mai sănătos, de aceea, să
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Derrida sunt "uriașe", cu atât mai mult, cu cât el pretinde că a părăsit definitiv teritoriul metafizicii. Că asemenea dificultate este de ordin sofistic, o spune indirect și un filosof pragmatic precum Richard Rorty. În genere, postmodernism este un termen sofistic. Rorty observă: "Termenul a fost atât de des folosit încât pricinuiește mai multe probleme decât soluționează"104. E mai sănătos, de aceea, să-i consideri pe Heidegger și pe Derrida "simpli filosofi post-nietzscheeni", cu rădăcini în Descartes, Kant, Hegel și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Dumnezeu pe ușă, se vedea în postura de a-l reintroduce pe fereastră. De altfel, o și recunoștea, fiindcă opțiunea lui s-a dovedit a fi a unui politeism precreștin, readucându-i în scenă pe Dionysos și pe Apollo. Mișcarea sofistică a lui Derrida nu e spre zeii păgâni, ci spre limbaj. Rorty, de aceea, recunoaște ca precursor pentru neopragmatism pe Wittgenstein, pentru care limbajul rămâne instrument, iar nu o entitate misterioasă suficientă sieși. Rorty a intuit că, de fapt, postmodernismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Mișcarea lui Lyotard a constat în adăugarea prefixului rela verbul a scrie, rezultând rescrierea modernității. Dar cu aceasta ajungem la dilema farfuridiană a revizuirii fără a se schimba nimic. Căci putem rescrie modernitatea și cu prețul falsificării cântarului, recăzând în sofistică. Iată de ce postmoderniștii au continuat să și-l revendice pe Lyotard de principal precursor, încurajați și de echivocul exprimării: "Structural și fără-ncetare, modernitatea e grea de propria-i postmodernitate"122. În consecință, adevăratul adversar al modernității este clasicitatea: "Mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
logici, oare ce argumente putem găsi spre a putea vorbi de modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și postmodernism! Presimțind în spate fiorii sofisticii, Lyotard recunoaște echivocul: a rescrie înseamnă "ambiguitatea care străbate raportul modernității cu timpul". Și mai departe: a rescrie "a repune orologiul la zero, de a face tabula rasa, gestul care inaugurează începutul (sic!) noii ere și al noii periodizări"124
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
noutăți" fiind măștile. La Nietzsche și la postmoderni, în schimb, măștile ar fi aceleași, iar "piesa" alta. Dacă ar fi așa, nu s-ar mai putea vorbi de o ratare, postulată și de Lyotard. Acest viciu de gândire vine din sofistică, din falsificarea cântarului adevărului. Eminescu nu cade în asemenea capcană. El vede limpede de unde se ivește ratarea revoluțiilor. Se datorează tocmai eternei reîntoarceri din care lipsește fructul încercării, ca devenire întru ființă. Exprimându-mă paradoxal, dar în spiritul răspunsului eminescian
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
delimiteze de repetiția ca parodie, care a făcut carieră în postmodernism, compromițând conceptul însuși de postmodernism. Cu asemenea argument, Lyotard ne reamintește șubrezenia întemeierii culturii pe simulacre. Și asistăm la o nouă punere în ordine a lucrurilor, riscând aceleași artificii sofistice, căci de astă dată nu se mai recunoaște noutatea revoluției postmoderniste: "Postmodernitatea nu este o epocă nouă. Este rescrierea câtorva caracteristici revendicate de către modernitate și mai ales a pretenției sale de a-și întemeia legitimitatea pe proiectul de emancipare a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de epigonii lor din România. E vorba, în definitiv, de o gândire în antiteze monstruoase, fiind ca și cum ai lăuda omenirea ca întreg (cosmopolitism), dar ai ucide individualul, deși crezi că militezi pentru libertatea individului. Aceste slăbiciuni ale gândirii se manifestă sofistic întotdeauna, fiindcă, așa cum am atras atenția în alte pagini, e la mijloc nu doar o ciupeală la cântarul adevărului, ci e vorba de falsificarea însăși a cântarului. Niciodată, atâta vreme cât va dura omenirea, națiunile nu vor dispărea, deși unele dintre ele
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
care a cuprins ca un cancer elitele Europei. Deosebirea esențială dintre Constituția Americii și cea a Noii Europe aceasta va fi: America se recunoaște, în legea fundamentală, o creație creștină, pe când Europa Nouă instituie, din capul locului, echivocul, după logica sofistică a postmodernismului: e și nu e creștină. Dacă elitele Europei nu vor reuși să-și dea seama de partea diavolului pe care au strecurat-o în textul Constituției, ele se vor face, într-o bună zi, responsabile de înghițirea micii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Michael Graves, al romanelor lui Pynchon și Rushide, al poemelor lui Ashberry și O'Hara, al diverselor tipuri de muzică pop și rock, al scrierilor lui Heidegger și Derrida etc. Postmodernismul, crede Rorty, complică artificial lucrurile și periclitează (prin sofistica diferanței) avantajele câștigate prin cercetările lui Darwin, prin filosofia lui Nietzsche, a lui Wittgenstein sau Dewey. El găsește trei răspunsuri la modul cum să ne raportăm la filosofia occidentală tradițională: husserlian ("scientist"), heideggerian ("poetic") și pragmatist ("politic"). Evident că preferă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se întemeiază pe roman, ci pe mit, care traduce "regulile de conduită ale unui grup social sau religios"186. De aceea, mă tem că, după atâtea disocieri ingenioase, Rorty, citindu-l în felul său pe Kundera, sfârșește într-o nouă sofistică, al cărei preț este deformarea, la fel de ingenioasă, a gândirii lui Heidegger și a teologiei, pe care o reduce la o ideologie. Iată de ce mi se pare că Rorty rămâne chiar acolo de unde crede că s-a smuls: în simulacrele postmoderniste
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
credință e șansa omului, că acesta "nu va mai da naștere în mod necesar unei condiții insuportabile, nici unui vid, nici unui abis". (Ne găsim în plină confuzie dintre credință și cultură, deși pragmatismul ar fi trebuit să se ferească de ispitele sofisticii postmoderniste!). Orice centralitate va dispărea într-o pluralitate de opțiuni: galerii de tablouri, cărți, filme, concerte, muzică etc., o toleranță culturală fără margini. Dacă ne menținem în planul strict al culturii, teza se poate valida. În asemenea atmosferă pragmatică, instituțiile
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o tentativă de a evada din postmodernism, care se probează, în primul rând, prin încercarea de reabilitare a "categoriei profundului", cum i-a zis el, "categorie" pe care o ridiculiza la Eminescu. Dacă n-ar fi la mijloc o "cotitură" sofistică, ar trebui, de aceea, să asistăm, simultan, și la o revizuire a atitudinii față de Eminescu, cerându-și scuze opiniei publice pentru rătăcire. Însă așa ceva nu s-a produs și nu se va produce, căci Patapievici, după ce a falsificat cântarul adevărului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
involuntară ironie stă înscris în canon. Lucian Sârbu, neutru în fața celor două tabere, subliniind atât meritele, cât și defectele gândirii lui Patapievici, nu poate ocoli impresia că ne aflăm în fața unei filosoficării care se vrea filosofare. Eu i-am zis sofistică. În fine, o categorie aparte a lepădărilor de postmodernism o constituie cea a moldovenilor, înclinați, prin natura lor, spre deosebire de sudicii de cartier, spre profunzime și gravitate. De aceea, după opinia mea, Moldova (și chiar Ardealul) n-a produs un veritabil
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
care să-i reprezinte în fața elevilor și profesorilor. Argumentul introducerii este, totuși, unul modernist: progresul pe care l-ar constitui postmodernismul în istoria formelor literare, deși ideologia postmodernistă neagă atât istoria, cât și ideea de progres. Ciudățenia reflectă iarăși propensiunea sofistică și afinitățile cu materialismul dialectic și istoric. În definitiv, postmodernismul se lasă explicat cel mai bine de critica marxistă prin corelația cu dezvoltarea stadială a capitalismului (vezi, bunăoară, lucrările lui Ernest Mandel, pe care se sprijină unul dintre cei mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
spirituale. La drept vorbind, feminismul ține de un tardoromantism mistic, pe care l-a surprins în pomenita lucrare Denis de Rougemont. Cu cât raționamentele lui Dan Brown, Lynn Picknett și Clive Prince par mai corecte, cu atât sporește substanța lor sofistică. Dacă admitem că Iisus Hristos a fost căsătorit cu Maria Magdalena, într-un scenariu noncreștin, cu atât acesta ar legitima familia creștină, departe de a o submina, de vreme ce și în atare context căsătoria ar fi valoarea supremă. În asemenea caz
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
puțin de cel de al treilea sex al lui Michel Foucault. Familia homosexuală, pentru care se duce azi o bătălie câștigată în multe locuri, este, prin excelență, anti-familia. O umanitate care ar evolua spre cel de la treilea sex este una sofistică în absolut, căci înseamnă familie pentru moartea speciei, epuizată într-o iubire narcisiacă, cel mult pasională. Căsătoria între bărbați și între femei, în măsura în care nu poate avea ca resort decât iraționalitatea pasiunii, nu este, in concreto, o căsătorie, ci o "condamnare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]