313 matches
-
în spațiu, ci generat continuu în timp, ex nihilo”. Acest lucru este posibil întrucât în Dumnezeu actul și potența coincid la infinit. Și numai datorită iubirii „creația este generată într-o ordine intrinsec armonioasă cu ființa lui Dumnezeu”1. Teologia trinitară deschide posibilitățile unei ontologii a infinitului pe care gândirea filozofică grecească n-o putea întrezări. Sfântul Grigorie de Nyssa 2, de pildă, este primul teolog creștin care a acordat Dumnezeirii atributul infinității. Teologia trinitară apofatică își găsește astfel corelația în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cu ființa lui Dumnezeu”1. Teologia trinitară deschide posibilitățile unei ontologii a infinitului pe care gândirea filozofică grecească n-o putea întrezări. Sfântul Grigorie de Nyssa 2, de pildă, este primul teolog creștin care a acordat Dumnezeirii atributul infinității. Teologia trinitară apofatică își găsește astfel corelația în mistica „urcușului” contemplativ, „din slavă în slavă”. Acest balans paradoxal între pasivitatea „necunoașterii” esenței divine și progresia activă în cunoașterea energiilor divine arată în ce măsură creația „nu este o aparență, o mixtură de adevăr și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
urmat anului 1260, el și-a schimbat modul de raportare la concept, care a devenit ceva diferit de speciile inteligibile și de actul intelectului. Pe timpul vieții sale, Toma din Aquino a încercat să armonizeze teoria aristoteliciana a cunoașterii cu teologia trinitara, în special cea de factură augustiniana, iar pentru că nu a reușit de la început, pe parcursul operelor sale pot fi distinse diferite etape care lasă impresia unui demers nu tocmai coerent, cel putin nu atât de coerent pe cat ne-am fi așteptat
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
democrația, iar, în sfârșit, tirania. Există aici, aparent, o dificultate: dacă este adevărat că aceste constituții provin din dominarea sufletului de către unul dintre cele trei aspecte ale sale, este clar că ar trebui să fie doar trei constituții. Această imagine trinitară a generării formelor constituționale este confirmată de sugestia pe care o dă Platon plăsmuind o imagine a omului alcătuit din alăturarea unui „mic om”, a unui leu și a unei bestii cameleonice policefale. Se observă imediat că imaginea prezintă o
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
și patripasianism sau modalism (sabelianism). Încercând să salveze unitatea divină, Marcel al Ancirei, unul din protagoniștii sinodului de la Niceea, va merge până la respingerea ideii existenței din veșnicie a lui Cristos. Cu toate acestea, adopțianismul lui Marcel trebuie nuanțat. Teologia sa trinitară, analizată dintr‑o perspectivă nouă, în contextul polemic al epocii, se dovedește cu mult mai „ortodoxă” decât am crede. T.E. Pollard, referindu‑se la Marcel, vorbește despre un „monarhianism dinamic” foarte apropiat de trinitarismul ortodox 2. Concepția sa eshatologică decurge
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Theodoret. Dincolo de rațiuni de prietenie sau pastorale, la originea programului hermeneutic al episcopului Cyrului se află un alt motiv, mult mai profund, pe care J.‑N. Guinot îl rezumă în acești termeni: „Așa cum lectura Bibliei poate să ofere baza teologiei trinitare și cristologiei definite la sinodul de la Niceea, tot astfel ea arată și realitatea diofizismului antiohian. Iată de ce Theodoret are mare grijă să noteze în comentariile sale ceea ce se referă la natura umană și ceea ce revine naturii divine: neamestecarea naturilor este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
triadă cu poporul, armata și guvernul, Clausewitz, de o manieră aproape istoricistă, scoate în evidență natura relativă a acestei interacțiuni: el este conștient că aceste aspecte sunt într-o relație de influență reciprocă, neputând avea roluri fixe și rigide. Conceptul trinitar al războiului relevă multitudinea forțelor care hrănesc și pun în mișcare fenomenul conflictual în relațiile internaționale și indică diversitatea cauzelor războiului, pe care le vom prezenta în continuare. Cauzele războiului Având în vedere multitudinea teoriilor cu privire la cauzele războiului, în literatura
RELATII INTERNATIONALE by Daniel Biró, Stanislav Secrieru () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1528]
-
societatea mondială, devine posibilă analiza războiului în termenii unui nou medievalism. Fiind cea mai recentă fază a transformării ciclice a naturii și scopului războiului, noul medievalism se prezintă ca o evoluție dialectică de la înfruntări din epoca feudală, trecând prin războiul trinitar specific epocii industriale și perioadei confruntării reci nucleare, către războaiele erei postindustriale. Astfel, o viziune dialectică asupra transformării războiului ne va permite să explorăm elemente comune dintre noile forme de război, pe de o parte, și cele din perioada feudală
RELATII INTERNATIONALE by Daniel Biró, Stanislav Secrieru () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1528]
-
viitoarele războaie vor fi conflicte de joasă intensitate declanșate de actori nonstatali, împotriva cărora forțele moderne regulate ale unor state ca Israel, Marea Britanie, Rusia sau Statele Unite vor fi prea puțin eficiente. Astfel, războiul convențional de proporții care ar respecta modelul trinitar al lui Clausewitz se pare că este la ultima lui suflare. Așa cum s-a menționat anterior, a doua problemă discutată în legătură cu transformarea războaielor sunt noile războaie care au predominat în sistemul internațional de după Războiul Rece. În literatura de specialitate s-
RELATII INTERNATIONALE by Daniel Biró, Stanislav Secrieru () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1528]
-
pe carte, așa cum nu înveți să înoți studiind principiul lui Arhimede sau mecanica fluidelor. Ne trebuie legătura de la om la om ca să înțelegem că tainele nu se administrează, ci se dăruiesc, că liturghia nu este un spectacol, ci un eveniment trinitar aflat la limita dintre istorie și eshaton. Conferințele duhovniceștitc " Conferințele duhovnicești" Cei care au venit primii în întâmpinarea acestor nevoi de formare catehetică și liturgică au fost, în chip lăudabil, tinerii. Cum pe vremea regimului comunist a fost interzisă orice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
oricărui cadru instituțional imaginabil”. Mai întâi, insatisfacția exprimată de autor față de un anumit limbaj propriu dogmaticii teologice trebuie salutată. Foarte frecvent, teologii moderni n-au știut să marcheze diferența radicală între conceptualizarea aristotelică a cauzalității și perspectiva creștină asupra logicii trinitare a întemeierii. Sf. Vasile cel Mare (329-379) vorbește despre monarhia divină a Tatălui, definit ca principiu sau „început - archy (Ioan 1, 1) - al Dumnezeirii”. Dacă metafizica greacă ar prescrie criteriile de inteligibilitate pentru dogma Treimii, atunci Fiul n-ar putea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
operei evagriene 1. Studiile și cărțile sale2 recuperează în ansamblu un Evagrie „duhovnicesc”, un Evagrie „pneumatologic”, un Evagrie care corespunde cadrelor monahale și ecleziale în care a trăit. Suntem departe de fixarea conținutului gândirii lui Evagrie - care reflectă profund teologia trinitară a Bisericii - în datele expirate ale pozitivismului critic. Însă nodul gordian al gândirii evagriene nu își poate găsi soluția prin etalarea unor simple competențe lingvistice, mai ales atunci când acestea sunt livrate unei anacronice interpretări sociologice (prin apel la modelul luptei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
receptat în presa culturală românească îl constituie apariția unei prime traduceri din opera misticului baroc Angelus Silesius, în reușita versiune a Ioanei Pârvulescu 1. Singurul reproș pe care-l putem aduce acestei ediții bilingve este insuficienta atenție în redarea limbajului trinitar folosit de către autorul german în original (e.g.: s. 64, s. 90., s. 237, s. 246, unde nu este identificată prezența ipostatică a Cuvântului și a Duhului Sfânt). Aproape necunoscută în mediile teologice, filozofice și literare din România, figura lui Angelus
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Corinteni 4, 15). În acord cu mistica ioaneică, exigențele apostolului reprezintă și orizontul de legitimitate al Evangheliei față de sistemul legislativ al Vechiului Testament. Viața în Biserică concretizează pentru creștini, atât la nivel personal, cât și într-o dimensiune comunitară, misterul trinitar al nașterii Cuvântului din Dumnezeu. Experiența înfierii duhovnicești este ecoul perihorezei treimice, în care viața de iubire a Tatălui se împărtășește fără știrbire Fiului și Duhului Sfânt. Fără să pătimească nașterea din nou, teologul ar cădea în platitudinea exteriorității; el
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
creației și al restaurării baptismale, este chemat de Hristos la îndumnezeire. Noutatea rezidă mai degrabă în limbajul adoptat, mai cu seamă pentru că, în mod tradițional, limba greacă exprimă prin termenul de hypostasis un aspect particular al realității. În contextul dezbaterilor trinitare în jurul Crezului de la Niceea, Părinții capadocieni au fixat distincția în cuplul ousia-hypostasis la nivelul diferenței de tip aristotelic între realitatea generică (ousia deutera, la Aristotel, sau katholiky ousia, la Porfir) și realitatea particulară (prote ousia, în limbajul Stagiritului, sau meriky
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
voințe în Hristos, dar o singură persoană). Din punct de vedere strict conceptual, această decizie nu are precedent în gândirea metafizică clasică (adoptată de unii Părinți în antropologie). Faptul că, pe de altă parte, Sf. Vasile vorbește într-un context trinitar despre Tatăl ca „principiu (archy) al dumnezeirii” pare să legitimeze, într-un anumit sens, ideea că persoana divină poate fi temeiul infinit atât al particularității, cât și al universalității. În acest caz, persoana (e.g., Petru sau Pavel) nu mai este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
amniotică a Duhului. Hristos nu vorbește despre Sine decât pentru a-L descoperi pe Tatăl. Sensul lumii este revelat în conversația perihoretică a Tatălui cu Fiul, ai cărei martori suntem, în Duhul. Pe lângă gramatica liturgică a lecturii, descoperim aici sintaxa trinitară a comprehensiunii Scripturii. Tâlcuitorul inspirat este, literalmente, un ins grațiat și condus dinspre tărâmul umbros al literei către sfera înseninată a recunoașterilor ultime. În acest sens, exegetul rămas ucenic al Cuvântului nu are complexul modern al originalității. Angoasa în fața inautenticității
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
20). Precum parfumul obținut din esențele tari, cunoașterea care înflorește din nuntirea minții noastre cu înțelepciunea Cuvântului se răspândește în spațiu și, mai ales, rezistă în timp. Tâlcuirea are o desfășurare proprie, cu ritmuri dictate de gramatica liturgică și sintaxa trinitară a cunoașterii lui Dumnezeu. Orice punct de acumulare în graficul comprehensiunii reprezintă un pasaj de trecere a inteligenței noastre paupere în „Sinele lărgit” al Cuvântului. Tălmăcind Cuvântul, ne convertim propria minte la acele înțelesuri care, cândva, ni se păreau de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sens existențial. Cunoașterea singurului Dumnezeu în Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, implică medierea eclezială și experiența catolicității. Participarea sau comuniunea eclezială este probabil cheia teologiei lui Yannaras, Marion și Zizioulas. Pentru aceștia, viața liturgică și euharistică întrupează toate exigențele teologiei trinitare. Economia divină se manifestă și este recapitulată în cadrul Liturghiei într-un act de supremă donație (Euharistia) oferită regelui creației (omul). Comuniunea eclezială, care gravitează în jurul evenimentului euharistic, are ca scop „realizare istorică a modului de existență al lui Hristos”6
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
liturgic al teologiei" Biserica este comunitatea divino-umană care oglindește constituția donologică a Treimii. Cunoașterea lui Dumnezeu este imposibilă fără revelația iubirii, adusă de Hristos în Duhul Sfânt. Vocația eclezială a persoanei propune un primat al relației atestat deja în revelația trinitară a lui Dumnezeu: Tatăl îl naște din veșnicie pe Fiul, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul. Aceste relații apofatice, care nu implică nici un raport de subordonare ontologică, constituie misterul comuniunii trinitare, sunt reflectate în viața
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
atestat deja în revelația trinitară a lui Dumnezeu: Tatăl îl naște din veșnicie pe Fiul, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul. Aceste relații apofatice, care nu implică nici un raport de subordonare ontologică, constituie misterul comuniunii trinitare, sunt reflectate în viața eclezială. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
o consecință sau o proprietate a naturii divine, ci ceea ce constituie substanța sa”1. Refuzul categoriilor metafizicii permite acestor gânditori să identifice principiul teologic de unitate al Sfintei Treimi în iubirea donatoare a Tatălui 2. Fără această libertate, nici teologia trinitară, nici economia divină n-ar putea fi subiectul contemplației ecleziale. În afara cunoașterii revelate de Hristos în Scripturi, teologia cinstește dumnezeiasca Treime în tăcere. Tradusă într-un plan antropologic, teologia lui Zizioulas recunoaște urgența depășirii viziunii metafizice a omului ca „animal
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Această regăsire a apofatismului personalist nu poate fi completă fără o înțelegere a exigențelor practice - și în primul rând liturgice - ale cunoașterii teologice. Darul Evangheliei făcut acestor timpuri sărace este iubirea, întrupată comunitar și celebrată liturgic în Biserică. Acceptarea revelației trinitare, care ne oferă în Duhul, prin Fiul, cunoașterea Tatălui, ne obligă să privim iubirea în comuniune ca principiu unic de individuare a persoanei. Răspunsul dat chemării lui Dumnezeu coincide cu realizarea unicității apofatice a persoanei. Revelația catolicității persoanei coincide cu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
se găsește și într-o legătură verticală cu divinitatea, căci „încă de la nașterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu”. Doar prin credință, el poate sesiza acest proiect, prin care i se dă ocazia de a participa la viața trinitară a lui Dumnezeu și de a fi un fiu al său. Acest fapt presupune ca și Dumnezeu să fie deschis spre dialog cu omul. Dar, dacă omul în esența sa e o ființă dialogică, având capacitatea de a fi într-
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
capabil de raport cu Dumnezeu, capabil de a-i asculta chemarea și de a-i răspunde cu responsabilitate. Revelația lui Dumnezeu își găsește punctul maxim în persoana lui Isus Cristos, pentru că „viața lui Isus traduce în limbaj uman existența naturii trinitare a lui Dumnezeu care este iubire”. Fiind „Cuvântul” prin excelență (cf. In 1,1-2), Cristos este un „perfect comunicator”, care comunică mântuirea oamenilor. Iar, dacă în același timp el este Adevărul (cf. In 14,6), fiind un Dumnezeu adevărat, atunci
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]