468 matches
-
imaginea transparentă a unei urme. Iar mediul propriu al ivirii imaginii este o distanță care nu desparte ci unifică, leagă lucrurile între ele în cuprinsul deschis al poemului. Loc predilect al diafanului situat la dubla încrucișare a vederii și a vizibilului, a apariției și a constituirii imaginii. În acest positum al oricărei percepții, posibilul imperceptibil face posibilă percepția însăși, iar tot ce apare e acoperit în adâncul ascunsului, inaparent percepției sensibile, nevăzut întrucât nu dă încă nimic de văzut. Se deschide
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
poetică textuală ca obiect al tematizării interpretative, chiar dacă înțelegem acest travaliu exegetic drept inter-pretatio, adică prestație intermediară, strecurarea printre rândurile unui text. Imaginea poetală, în schimb, se ascunde în propria transparență, e voalată în chiar lumina ce face cu putință vizibilul, iar în fața unei astfel de imagini disimulate, hermeneutica are de a face cu un alt tip de inevident, nu cu cel al unui sens latent pe care să-l aducă la suprafață, în conștiința care îl discerne ca inteligibil. Este
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
eter" (Când va veni declinul). În rama imensă a acestui tablou deschis în infrarealitate, "sub îngânata lumină-abia născândă" (Gest), perspectiva se adâncește până la transparență, arătând imaginea hieratică prin care se străvede epura posibilului, "somptuosul crin / Al formei" (Luntrea)15. Decreația vizibilului Poemul Driada reia aceste teme, circumscrise de data aceasta regresiei spre originar. Act inițiatic întrucât presupune succesive aboliri de văluri fenomenale, o destratificare în etape care înseamnă tot atâtea niveluri de pătrundere a vederii în densitatea nevăzutului. Dacă imaginea arborelui
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ochi un alt văl ("Dar peste ochi și cuget căzu o deasă sită"), nouă opreliște înaintea vederii: Când, pâcla de gânduri și simțiri/ Se lămuri deodată în limpezi închegări". Sita deasă are o vădită funcție decreatoare de aparențe; ea cerne vizibilul, reținând tot ceea ce în ochi și în cuget e impuritate a privirii corupte, a rațiunii degenerate, pentru a nu lăsa să treacă decât ceea ce trebuie văzut, lamura închegărilor limpezi. Dar ceea ce e astfel lămurit se arată învăluit: "Un văl purta
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
amurgul mărgeanele-și aprinde" (Ultima verba. Cântarea lui Samson), trecând prin "ai vrea măcar privirea s-o ții în loc sub pleoape" (Sinaia, I), până la " Aș vrea să sparg ferestrele din trup/ pleoapă rece pe privire-nchisă" (Alte priveliști, II)5 - vizibilul străbate drumul de la peisajul natural contemplat poetic la eclipsarea priveliștii mundane, în căutarea nu a ceea ce e luminat, ci a luminii înseși. Lumina aceasta nu învăluie natura, nu vine din lume - "privire-nchisă" - și nici măcar din lumea poemului. Ceea ce se
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
coaja căzută din seară", "clopot de timp și de moarte", "sufletul meu de tăcere". Dar stingerea aceasta aprinde poemul, luminează mai intens decât orice apariție; ea lasă nespusul să ne atingă, dăruind priveliștea genuină a tăcerii. Ion Vinea și epifania vizibilului Irealizare și desensibilizare Vorbeam de trecere prin intermediul luminos al transparenței care este chiar trupul subtil, invizibil, al diafanului. Caz în care nu avem de a face propriu- zis cu apariția unei imagini clar conturate, ci cu imaginea clarității înseși. Imagine
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
dă de văzut și (se) spune dând de înțeles: "de-a lungul vremii" (și al răstimpului rostirii poetice) o "palidă lumină" în a cărei transparență se developează priveliștea de neprivit a veșnicului reînceput. Departele - un peisaj evacuat În Preludiu 17 vizibilul și rostibilul participă la lucrarea comună a întrupării semnificabilului, dar în momente diferite ale apariției fenomenale. Manifestarea primară aparține sunetului, vocii care începe să se rostească, în absența oricărei imagini: "Glasul care a tremurat departe în noapte/ peste somnul teraselor
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
vedere, în trupul fluctuant al imaginii: "a vegheat ca un diamant în falduri beznelor,/ umbre l-au înfășurat, gol și sfânt, pe el unul, pe el singurul". Lumină însă nu e ca să pună ceva în vedere; nimic nu se expune vizibilului în acest decor scufundat, retras înlăuntrul simțirii. Ceea ce sclipește și își răsfrânge lumina este un început de rostire, ivirea originară a semnificabilului ce strălucește "ca un diamant". Imagine pură și totuși filtrată, învelită în ceea ce este fără imagine, precum lumina
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
alt statut decât asemănarea și nu "realitatea" însăși în esența sa"3. Fiecare element al acestei antinomii face imagine prin sine însuși, dar imaginea adâncă e dată abia de semnificabilul inaparent, întrevăzut în înțelegerea intuitivă a luminii străbătătoare care, legând vizibilul de invizibil, luminează cuvântul însuși, potențându-i expresivitatea 4. Astfel încât "fiecare cuvânt are dublul său de imagine ca un dublu de lumină", cuvânt-imagine care "vede el însuși și face să se vadă prin el"5, se dă în cuprinsul poemului
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
său perspectiva inversă a unei manifestări eclipsate: Toate clopotele bat din fund de mare,/ Toate luminile înnoptează-n depărtare,/ Întunecimea aripează alb, valuri amare". Se creionează un peisaj răsfrânt în propria arătare de sine, cufundat sub linia de orizont a vizibilului. Distanța creată - a sunetului, a luminii - pune în depărtare, în suspensia oricărei determinări prezente. Ocultare a lumii date percepției imediate care nu numai o scoate din vedere, dar o destituie din spunerea însăși în care ea s-ar putea refugia
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
dar o aduce la manifestare, începe să semnifice și să spună ceea ce altfel ar rămâne incomprehensibil și indicibil 16. Condiția sa clar-obscură e chiar reflexul transcendenței sale: se arată într-o imagine a transcenderii înseși, revelându-se ca invizibil al vizibilului. Ca în atâtea alte cazuri, trupul poetal nu e numai transparent dar și transcendent, imaginea sa "înstelată" neînlesnind doar accesul vederii și al înțelegerii, ci adâncind deopotrivă perspectiva, potențându-i semnificativitatea. Am văzut că ceea ce e pus în depărtare își
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
lumina neobișnuitului deja posibil, împletirea stranie dintre sunet și sens: imaginea neprevăzută a "unor zei de care n-ai bănuit nimica", "miezul tainei însuși". Ceea ce se vede apare însă ca ascuns; iese din ascundere cu ascuns cu tot, invizibil al vizibilului inaparent; arcuirea ființării în căutarea ființei, doar fuga8, trecerea insesizabilă a rostirii ce-și profilează forma, un joc al imaginii care se dă și se ascunde, se dă în propria ascundere, precum "o statuie în umbră" sau "o dansatoare albă
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
reflectă în sticla paharului nu mai e lumea a cărei lumină trece prin fereastră pentru a se opri în oglinda care îi întoarce imaginea, ci parcursul oblic, imaginea secundă răsfrântă în refracția ce-i deviază apariția, o adâncește în stofa vizibilului până în pragul neobișnuit al inaparentului începător. Traseu ce înseamnă trecerea prin transparența posibilului spre netrecătorul clipei albe, acolo unde se văd "petale ce pururi palpită în vis". Trupul poetal al imaginii e "trup crescut din cleștar" sau, nevăzută, "făptura de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ape și câmpii./ Iar ploaia cu o mie de fuioare/ Foșnindu-și fuga peste lanuri verzi/ Lăsase doar să tremure departe/ Țesut dintr-o urzeală de lumină/ Un curcubeu târziu care sfârșea". Schimbare ce înseamnă mai întâi o adâncire a vizibilului, albastrul adânc ducând vederea lumii sfârșite spre nesfârșirea transparentă a unui dincolo de vedere. Adâncul trans-vizibil al albastrului nu numai că pune peisajul într-o altă lumină, dar corespunde unui intermediu translucid, "țărmul dintre ape și câmpii", dezertat de prezența umană
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în stare să străvadă viitorul", nebunia sacră care vizitează, în stare de extaz, un mediu uman ales, sufletul devenind "izvor sau canal al unei înțelegeri intuitive"38. A vedea cu duhul ori a străvedea reprezintă puterea de a face invizibilul vizibil, nu a-l aduce în câmpul vizibilității mundane (unde el ar rămâne invizibilul absolut, de nepătruns), ci a aduce la manifestare ceea ce în el e izvor al vizibilului, inaparentul ascuns în apariție. Căci ceea ce apare nu e cu putință - nu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
vedea cu duhul ori a străvedea reprezintă puterea de a face invizibilul vizibil, nu a-l aduce în câmpul vizibilității mundane (unde el ar rămâne invizibilul absolut, de nepătruns), ci a aduce la manifestare ceea ce în el e izvor al vizibilului, inaparentul ascuns în apariție. Căci ceea ce apare nu e cu putință - nu e în puterea manifestării - decât din inaparentul care-i e esență. Astfel încât imaginile sunt fenomenalizări ale inaparentului, iar ceea ce devine vizibil conferă o imagine invizibilului, îl arată așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ridicare la esență, suprasensibil. Or, fiind deasupra configurațiilor și conformațiilor, esența e lipsită de figură sau de formă, deci nereprezentabilă, "o frumusețe care depășește orice frumusețe"10. La fel, florile ce vor crește pe unde au trecut ochi, acolo unde vizibilul aruncă deja - în trecere - sămânța apariției, deocamdată ca pură predeterminare a posibilului 11. Ceea ce se vede nu apare în vedere, în vederea unei prise de conscience care ar obiectiva imediat datul vizibil. Ceea ce se vede e inaparent; deși aprioric, el nu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
vântul nu l-a întâlnit,/ Nici fiarele însetate de sânge - ". Ceva vine de sus, din răscrucea înaltă a adâncului răsfrânt, coboară în lumea evacuată, își începe drumul spre rostire. Mare incognitum, lunecă spre ochi, dar nu e văzut; invizibil al vizibilului, se strecoară precuvântând. "Stelele izvoarelor" îl arată deja în chipul transparent pe care se întrepătrund înaltul și adâncul, chip al luminii cu care începe orice cuvânt. E poate una dintre cele mai sugestive întruchipări ale inaparentului. Căci în poem nimic
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
pune în vedere. Vom întâlni în continuare câteva ipostaze ale luminii ce "taie" vederea, vibrații luminiscente ale fondului care, precum o apariție ce taie respirația, susțin întregul vizibil, saturându-l insuportabil. Sar în ochi atât de orbitor încât taie stofa vizibilului. Inaparentă în sine, lumina e starea care subîntinde ceea ce se poate vedea și înțelege, hypostasis a posibilității imaginii. În câteva din poemele lui Nichita Stănescu (atât în cele timpurii, cât și în cele târzii) actul ipostazierii se developează revelator, ca
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
sensul acestei donații orbitoare? Când poetul spune: "În mine e un ochi/ înlăuntrul meu", " El e în mine./ Nu se vede"2, nu numai că are intuiția inaparentului, dar vede din perspectiva a ceva ce se manifestă în vizibil, face vizibilul cu putință fără ca el însuși să fie văzut. Căci dacă nu se vede, cine totuși îl vede, fiind astfel în măsură să spună că nu se vede? Spunem despre un obiect că nu e vizibil, dar o facem știind că
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în absență, în inteligibilul sensibil al unei prezențe. Dacă gândul acesta devine trup, aceasta pentru că el trebuie să se manifeste în formă vizibilă, într-un obiect fenomenal. Trupul gândului nu e o imagine, ci chiar imaginea vie a semnificabilului, precum vizibilul în care se revelează invizibilul 14: "M-au uitat frunzele/ adumbrindu-mă/ până când nevăzutul/ mi-a devenit văzut". Atât gândirea, cât și umbrirea sunt procese în desfășurare; deși uitarea vine din orizonturi opuse, însemnând o dublă reducție din partea inteligibilului ("m-
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
altă înserare". Cel care stă în vedere primește imaginea celor care se așază în vedere, căci ele se pun în vedere doar în măsura în care ochiul stă să vadă, se deschide în calea celor care stau să vină, se pun în starea vizibilului. Ce stă în vedere stă sub imagine, ca ipostază care o pune în lumină; aici - înserarea, eclipsarea luminii lumii și o concomitentă revărsare a unei alte lumini 17. Dacă "lumina văzătoare", cea care pune în lumină și dă de văzut
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
imagine, ca ipostază care o pune în lumină; aici - înserarea, eclipsarea luminii lumii și o concomitentă revărsare a unei alte lumini 17. Dacă "lumina văzătoare", cea care pune în lumină și dă de văzut, devine din ce în ce mai moale, destrămând chiar orizontul vizibilului, ea proiectează în schimb umbra lucrurilor, acel adevăr al imaginii care nu dă lucrul ca atare, ci lumina în care el se mișcă în perspectiva vederii. Or, tocmai mișcarea aceasta stă în vedere, stă sub imaginea pe care o arată
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
doar în forma internă a semnificantului prin care apare, în imaginea în care el se in-formează14. Putem "vedea" cum solzii timpului se dizolvă-n fântâni? Altfel spus, ne dă fenomenologia doar apariția ca atare, fără hermeneutica prin care, în chiar vizibilul apariției, să înțelegem ceea ce apare?15 Dar ar avea vreun rost să înțelegem timpul întâlnirii într-un gol răsfrânt, cu prețul dizolvării întâlnirii înseși? Un răstimp al neînceputului al cărui conținut e gol, atunci "când nu știu dar fulgeră/ totul
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
a descoperi îndărătul "figurii lumii" fața ascunsă a ei, a institui în lucruri un sens inedit, surprinzător, pe care imaginea lor convențională îl ignora"29. Dincolo de ceea ce se vede este invizibilul devenit vizibil, care se dă vederii ca invizibil al vizibilului, fără să cadă în plasa manifestării imediate. A vedea un mediu translucid înseamnă a străbate distanța care separă deschiderea purei sale posibilități și realizarea sa actuală. Proces ce are loc în "zborul imaginației", prin "pătrunderea fulgerătoare a intuiției", deci prin
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]