2,466 matches
-
mai tot timpul se repetă. Așa făcea și nenea Dode. știa și cum l-au prins rușii și cum l-au închis împreună cu mai mulți într-un laborator de naturale din faculta tea de la Iași, cum i-au ținut acolo încuiați cîteva zile, și ceilalți, de foame, au mîncat peștii din formol și au murit - numai el, care n-a mîncat, a scăpat -, cum l-au închis rușii într-un lagăr și cum a evadat de-acolo cărînd bidoanele cu apă
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
o noapte-ntreagă, nu-mi mai stătea în cale nimic ! Avu sesem grijă să-mi pun de-acasă și cei mai faini chiloți ai mei... Ne-am fîțîit prin cameră, am vorbit drăgăstos unul cu altul, am fumat în liniște (încuiasem ușa, nimeni nu avea cum să ne deranjeze). Aveam timp destul toată noaptea, nu ne grăbeam. După vreo oră și ceva de program de voie de cabană, am decis că era vremea să ne culcăm - deși era destul de devreme ; dar
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
făcute de ea care pentru noi erau minunății. La prima vedere vila părea nelocuită, scara din piatră, accesul direct în vilă era blocat cu niște bârne și scânduri, astfel se intra pe poarta de acces al trăsurilor care nu era încuiată, parcă aștepta să fie deschisă larg pentru trăsurile de odinioară care soseau cu cei ce veneau la o cură de ozon, de sănătate. Pomenind de această perioadă a copilăriei trebuie să amintesc că o dată cu retragerea armatei germane de pe teritoriul României
Povestiri din spatele simezelor by Mihai Dascălu, Gustav Ioan Hlinka () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1778_a_3166]
-
câinele nostru gudurându-se lângă mine. Cu o mână mângâiam câinele de bucurie că am ajuns acasă, iar cu cealaltă căutam cheia pe care am găsit-o în broasca porții. Am deschis poarta pentru a recupera bagajele, după care am încuiat-o din nou. Eram în siguranță și răsuflam ușurat. Nu pot spune că nu mi-a fost frică. Aveam doar 13 ani și nu am uitat nici până azi acel drum străbătut în miez de noapte. Reîntâlnirea cu ai mei
Povestiri din spatele simezelor by Mihai Dascălu, Gustav Ioan Hlinka () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1778_a_3166]
-
mult în voia sorții. Spitalele, orfelinatele, mănăstirile nu au decât ziduri înalte pentru a fi izolați de restul lumii, așa zisă apărare a copiilor abandonați. Aici nu găsesc posibilitatea de a fi iubiți cât și-ar dori. Sunt lesne de încuiat aceste ființe umane în colivie ca apoi nimeni să nu se mai ostenească în a le mai arunca vreo privire sau vreo jucărie. Apoi vor dori să creadă că într-o bună zi vor putea zbura destul de sus neștiind că
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
în urma ei toate visele, toate amintirile, lumea din care făcuse parte. Totul. B. Un salt în necunoscut Era pentru ultima oară când inima îi mai zvâcnea în acel loc care îi amintea de atâtea și atâtea lucruri frumoase și urâte. Încuie ușa, închizând înăuntru ultima zvâcnire a suferinței ei, amintirile ei laolaltă cu toată agoniseala pe care încăperile o păstra mărturie. I se rupea inima când trecu pragul pentru ultima dată dar nu simți nici un regret. Din instinct mai aruncă o
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
altă parte visa că într-o zi roata norocului va fi de partea lui și se va întoarce victorios în țară, devenind un om important de afaceri. Apoi, cu o ciudățenie aparte, învârti o cheie în broasca ușii care se încuie cu zgomot. Se întâlni cu prietenii pe care-i cunoștea de mulți ani, pe unii dintre ei din copilărie, iar pe alții din școala în care învățase. Alin îi salută într-un stil a lor și spuse cu o voioșie
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
de comandă al dispecerului central." Mecanicii au reușit să fixeze ușa în balamale, iar acum o încearcă dacă se închide. Lux, strigă unul. Aveți cheia dom' inginer? Da, îi răspund. Atunci, e-n ordine. Cînd ieșiți, stingeți dumneavoastră reflectoarele și încuiați ușa. Noi plecăm la atelier. Mulțumesc! le spun. Mecanicii pleacă înfrigurați de vîntul rece. Eu rămîn lîngă ușă și-mi plimb privirea peste traseele de la sol. Vederea contrafluxului de hidrogen mă înfioară. Urc treptele scării metalice pînă la tabloul de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
spun să facă legăturile cu dispecerul central și-l întreb ce voia să-mi spună dimineață, cînd a trecut cu mașina prin stație și mi-a făcut semn să-i telefonez. Cobor, sting reflectoarele și ies trîntind ușa care se încuie. Scot cheia și încerc dacă yala se deschide. Constat că totul e în regulă, îmi spun în gînd că s-a făcut treabă bună, "noi am făcut treabă bună" ar spune inginerul-șef, accentuînd în orice afirmație cu caracter de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
bună" ar spune inginerul-șef, accentuînd în orice afirmație cu caracter de realizare pe acest "noi"; eu, acum, în sinea mea, zic: "mecanicii, conduși de maistrul Cornea, au făcut treabă bună". Trag iarăși cu putere ușa, verific dacă s-a încuiat și plec. Pe aleea centrală, lîngă calea ferată, mă așteaptă un muncitor. A fost angajat la combinat acum cinci ani, printr-un examen de admitere la cursurile postliceale, la care eu am fost examinator la Matematică și Fizică. Mi-amintesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
și-aș presăra bucățelele la ușa Brîndușei. Cobor la parter, vreau să iau liftul și să urc la etajul cinci, la Aprovizionare, dar simt cum mă înec și nu mă mai pot stăpîni, așa că intru la grupul sanitar și mă încui într-o cabină de veceu. Mă așez pe capacul veceului și stau cu fruntea în pumnii strînși, simțind cu fiecare lacrimă ce-mi picură la picioare, între pantofi, cum mă liniștesc. De ce?!... De ce oare am fost atît de laș și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
bătaie toată recuzita, numai să învingă! Poate c-ar fi dispusă și la un ceas de dragoste cu mine, dar eu, acum, sînt sigur că nici n-am s-o văd deseară o, ce multe m-a învățat viața!... Va încuia ușile și va privi de undeva, dintr-o cameră, pe lîngă perdea, să mă vadă că vin, să fie convinsă că a reușit. Apoi, după ce eu voi fi plecat nervos de la ușa ei, va nota în carnețelul intim încă un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
fac semn de rămas bun, cobor și pornesc în fugă spre intrarea în Consiliu. Portarul vrea să mă mai întrebe ceva, dar îi spun că n-am timp și mă grăbesc pe scări în sus. Ușa cu numărul șaptezeci e încuiată, probabil tipul cu catarama de cow-boy face și el parte din Biroul Executiv, în calitate de clasă muncitoare, că n-a mai apucat să intre la Politehnică, ori, știind că șefii sînt în ședință, o fi șters-o. Bat la ușa vecină
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
general decretează starea de necesitate. Tot personalul tehnico-administrativ trebuie să rămînă peste program cîteva ore cel mult, pînă se găsește o soluție. Ideea e foarte bună, căci, pentru remediere, ai nevoie de cutare sau cutare om, ori de cine știe ce aparate, încuiate în biroul vreunuia, care a plecat deja. De fapt, ideea asta, cu starea de necesitate, a fost a Brîndușei. Doamna Cristina tresare la auzul numelui fostei prietene. Se întoarce spre mine, mă privește lung, parcă mă studiază, se apropie, se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de fericită, mai sînt și clipe de enervare..., îmi spune Cristina, privindu-mă în ochi. Într-o astfel de clipă, s-ar putea să-mi pară rău că m-am speriat de zgomotul de pe sală și te-am trimis să încui ușa... Strîng mai tare în palmă umărul lovit, pufnind în rîs: Ce-mi spui seamănă a provocare, Cristina... Dacă te iau de mînă și te duc înapoi, în cameră, ai să repeți? o întreb, apropiind-o de pieptul meu, pînă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
nu pornim separatorul, vor mobiliza forțe și vor remedia defecțiunea în două zile. E o soluție mai sigură. Cobor din mașină și trîntesc portiera cu putere, să se închidă. Don Șef a trîntit și el portiera, se convinge că e încuiată, apoi pornește spre intrare, făcîndu-mi semn să-1 urmez. Vîntul, mai rece și mai puternic decît dimineață, aduce din cînd în cînd rafale de zăpadă viscolește mai ceva decît în toiul iernii!... Rămîn pe treptele de la intrare, să simt mai bine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de cîteva ori, apoi difuzorul tace. Domnul Luchian, care luase mașina de calcul sub braț, se întoarce la birou. Nu mai duc mașina la contabilitate, că nu-i mai prind, zice băgînd mașina în dulapul din spatele său, pe care îl încuie și-l sigilează. Ești obosit tare? mă întreabă el, apoi își rotește privirea peste ceilalți. Închipuie-ți, rîde Graur, de vreme ce n-a dormit acasă... Hai să mergem, devine Graur serios, oprindu-i pe ceilalți din rîs, dacă scăpăm autobuzele, stăm
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Cristina; ce vrei să-ți spun? Că-mi pare rău că te-am cunoscut?! Nu, Cristina, nu-mi pare rău; și, dacă vrei să știi, nu-mi pare rău nici pentru că te-ai speriat atunci și m-ai trimis să încui ușa. Nu... E mai bine așa... Mai ales acum, cînd mi-ai dat telefon pentru că vrei un cuvînt urît, care să-ți dea putere să minți. Am o sută de cuvinte pe buze. Spune pe care-l preferi? Spune tu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de incendiu, apar mecanicul Valeriu, alți patru mecanici și maistrul Cornea. Gata! A ieșit ca nouă, zice Valeriu. Putem pleca? Puteți, le spun, strîngîndu-le mîna drept mulțumire. Mecanicii pleacă spre secție să-și schimbe hainele. Macaragiul coboară din cabină, o încuie și-mi spune că lasă macaraua pînă mîine dimineață aici; acum, noaptea, e periculos s-o ducă pînă la zona de extindere. Îi mulțumesc, el se înclină ducîndu-și mîna la cască, mototolește în mîini bumbacul cu care se șterge de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
și intru. Cînd aprind lumina, văd pe jos, lîngă ușă, un bilet. Îl las acolo să mai aștepte. Cred că-i vreun bilet lăsat după ora două, cînd eram căutat de Don Șef. Pun agenda și documentația tehnică în dulap, încui bine dulapul, scot apoi cutia cu crenguța de magnolie din buzunarul de la piept al scurtei, o despachetez și mă umplu de fericire privind florile. Mă așez pe scaun, pun cutia pe birou în fața mea, o privesc lung, în timp ce mă joc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
tragă de mînecă, să-mi spună că am lăsat un lucru neterminat. Cînd pleci, important e să pleci cu fruntea sus... Îmi iau mănușile, sting lumina și ies, trîntind ușa cu putere, să se închidă. O încerc dacă s-a încuiat și plec. La poartă, unul din paznici vrea să mă oprească, să ies după ora zece, odată cu schimbul doi, dar celălalt paznic mă cunoaște și-mi face semn că pot trece, apoi își duce mîna la șapcă, salutîndu-mă. Îi răspund
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Erau doi țărani săraci, într-o casă cu pămînt pe jos, dar erau atît de bogați!... Tace și oftează iarăși prelung. Crezi tu că, dacă eu aș găsi aici, acasă, o altă atmosferă... Dar așa... Ce să fac? Să te încui în camera ta, să-ți dai palme și să te culci. Ion stă cu privirea plecată și pufnește trist din cînd în cînd, strîngîndu-și genunchii în palme: Hm!... Să-mi dau palme... Mda, poate că-i mai bine așa, decît
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
mă aștepte în birou. Și-apoi, de mai bine de zece zile îmi dă telefoane, fie luându-mă peste picior, fie ocărându-mă. Nu știu dacă ai primit scrisoarea în care îți spuneam că el te credea la Buc[urești], încuiată de mine în casă, ca să uiți și ca să scrii un roman! Bietul băiat! dar, oricum, reușește să mă enerveze. Am aflat că i-ai scris lui Horică; nevasta lui îți face un rău imens și din cauza ei am primit o
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
eram cu Lila; am avut impresia că biroul nostru, în lumina aceea strălucitoare și în același timp lunară, se afla în fundul unei ape, înecat și definitiv pierdut pentru mine. Fapt este că, imediat ce s-a întors, [individul] s-a și încuiat; dimineață, când a plecat, a încuiat toate ușile și unde nu erau chei a pus fotolii! Aseară a dormit aici prima oară. Noi două, Lila și cu mine, în vraiștea asta? Păi, Lila încearcă să mă consoleze; fără să i
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
că biroul nostru, în lumina aceea strălucitoare și în același timp lunară, se afla în fundul unei ape, înecat și definitiv pierdut pentru mine. Fapt este că, imediat ce s-a întors, [individul] s-a și încuiat; dimineață, când a plecat, a încuiat toate ușile și unde nu erau chei a pus fotolii! Aseară a dormit aici prima oară. Noi două, Lila și cu mine, în vraiștea asta? Păi, Lila încearcă să mă consoleze; fără să i spun eu, s-a culcat în
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]