2,199 matches
-
a insului de sine însuși,/ pretutindeni și cu atâta pasiune/ încât tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă/ din pricina răspândirii lui pretutindeni." Ipostaza creatorului este similară cu cea a Alephului, străbaterea infinitului este tot una cu atingerea absolutului, așa se explică deplasarea spre roșu, spre ultimele linii ale spectrului, cu cea mai mare lungime de undă și cu frecvența cea mai redusă: "Deplasare spre roșu, mereu aceeași deplasare spre roșu/ o, linii spectrale ale vieții mele." Nevoia de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
T, adică E./ Primul E este mal vechi decât ultimul E/ Atât." ("Ce este viața? Când începe și încotro se îndreaptă?") În ciuda formulei discursive, poezia invită la meditație, stimulează o stare nedefinită, pe care încă reușește să ne-o transmită. Absolutul este răspândit în toate părțile, iar noi, reprezentăm partea, vedem numai partea, ne lipsește perspectiva, cum spunea Nichita Stănescu altă dată în "omul fantă", la care adaugă ideea repetabilității, a continuității. Automatismul, delirul verbal implică întocmai, ca și în poezia
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
intelectuală renascentistă, ci și pentru o trăire existențială teribilă, printr-o prelungire a organelor de relație, ele devenind independente de restul trupului, care le încorsetează capacitatea de a lua în stăpânire realul. Totul însă se subordonează setei de a atinge absolutul. "Marele gând", "Duhovnicul", sau "Pescarul" reprezintă aceste limite spre care tinde omul de la naștere și până la moarte, motive care apar obsesiv, așa cum vom vedea de-a lungul operei. Trăirea teribilă a existenței și latura ei biografică Cu volumul "Mieii primi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
alți poeți contemporani, apare lumea ca teatru. Poetul își imaginează lumea ca o imensă scenă în care actorii joacă "piesa de alb și de frig". Menționează și timpul când vor avea ochi, ochii divinului, deci timpul când vor avea conștiința absolutului. "Ochiul pe scenă le va plesni și va fi iarnă". Va fi deci iarnă, iarna ca și Nordul simbolizând regiunea rece, propice realizării marilor idei: "Ca să știm până unde putem ajunge/ Ca să pricepem totul de la început ni s-a dat
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
incendiu a inspirației. Tot ciclul "Asediul condiției umane" pulsează obsesiv în senzualitatea izvorâtă dintr-o aglomerare de organe ale simțurilor, fără să circumscrie o reverie fundamental erotică. Poetul traversează prin această lume a simțurilor stări existențiale care vizează de fapt absolutul. Setea cosmică este setea de absolut: "Eu recunoscător/ Focarului cosmic de ochi,/ Stolului de urechi,/ Aburul de tâmple/ Năvodului cosmic de nări/ Atacului cosmic de buze.". În poemul "Râuri de ceasuri" definește condiția umană limitată de timp. Încercarea de a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cerși lumina primară: "Redă-ne prototipul, dă-ne prima sămânță/ și ca pe un păcat ce vrea să fie iar/ șoptește, Limpezimea Ta, pronunță/ acel cuvânt originar!". În poemul "Instanță" este bolnav de cunoaștere și este chemat la judecată în fața absolutului. Simte nevoia unui abis justițiar. Divina comedie este divina aventură "Rai altoit pe iad tânjind spre purgatoriu/ Ce însemnăm în jocul de forțe ce-și bat joc?/ Trăim râzând și naștem, pe dealul iluzoriu,/ diverse lumi de ceară de geniu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
mâna pe masă și țopăie masa sub mână,/ pune talpa pe prag și zvâcnesc fibre-n el", ("Singurătate finală"). Marea și muntele sunt cântate cu predilecție. Dacă la Lucian Blaga muntele reprezintă un punct luminos, un punct de comunicare cu absolutul, ("Munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit"), la Adrian Păunescu muntele este întunecat, sentimentul este de apăsare, dar va rămâne seninătatea în fața morții, seninătate de sursă folclorică. Prezența tradiției, a folclorului, se realizează într-o rară poezie: "Călușarii" sunt purtătorii
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în panoplia lirică figura lui Narcis, odată cu care se inaugurează în poezia lui Dan Laurențiu o rețea simbolică descinzând din mitologia romantică a geniului abstras din contingent, marcat cu "stigmatele puterii cu cearcăn dilatat" (Acum vocea de primăvară), ce survolează absolutul într-o aventură dramatică a spiritului creator. Oricât ar fi trudit de conceptele supreme, eroul acesteia așa cum este el înfățișat în Poziția aștrilor sfârșește prin a-și pune esența în slujba autocunoașterii, chiar dacă știe că finalitatea actului specular este tragică
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
nu sugerează totuși starea necesară ingerării corespunzătoare a celor cincizeci și patru de poeme care vor urma. Tematica lor e prea serioasă pentru a fi consumată în grabă și cu atât mai puțin într-o manieră grobiană: erosul și tentația absolutului (ciclul de rerum amore), abstracțiunea și tentația filosofării (ciclul numele lucrurilor), poezia și necesitatea ludicului (secțiunea poetica, ars ludica). În rama poetică, toate sunt tratate în culori pastelate, în acord total cu o sensibilitate ingenuă: "" Desfigurările " lirice ale Oanei Lazăr
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
de-a doua, "Misterele lui Sin", îi corespunde cifra 9 (asociată în alchimie Lunii ca oglindă a timpului și simbol al perfecțiunii), celei de-a treia, "Hermes printre zodii", cifra 8 (corespondentul lui Mercur/ Hermes, intermediarul dintre mintea umană și absolutul solar) etc. etc. Ceea ce dovedește, din nou, faptul că poezia semnată de Liviu Pendefunda este învestită de instanța auctorială cu aceleași atribute ca însuși Athanorul: întregul ciclu Poema monadelor și a trupului și, prin extensie, întregul ansamblu al creației sale
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
să nu se poată evita acel pas între transformarea în legendă a unor vremuri privilegiate pentru memorie și fixarea lor în sacru. In opoziție cu un prezent resimțit și descris ca un moment de tristețe și de decădere, se impune absolutul unui trecut al împlinirii și al luminii. S-a ajuns unde era inevitabil să se ajungă: cristalizînd toate elanurile, toate energiile visului, reprezentarea vremurilor "de dinainte" a devenit mit. Mit în sensul deplin al cuvîntului: în același timp ficțiune, sistem
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
spune Michelet, deslușim însuși chipul Domnului". Pornind de la aceste afirmații, e greu, într-adevăr, să te îndoiești de faptul că, în ceea ce privește sacrul, cu unele din valorile sale, există un puternic fenomen de transfer din planul supranatural în cel temporal, din absolutul metafizic în lumea cetăților și a Patriei. Referitor la tema Unității, se vede din nou cum politicul se deschide spre mitic, sau, dacă vreți, cum miticul invadează politicul. Evident, această observație nu ne poate împiedica să reflectăm asupra altor întrebări
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
a fost receptat de unii intelectuali din Franța, Belgia, Italia, Elveția, Spania, S.U.A. și alte țări. Proclamarea principiului valorificării și al integrării în sistem a momentelor raționale din filosofia și știința contemporană, precum și atenția acordată unor probleme filosofice tradiționale existența, absolutul, esența omului, destinul uman etc. au dat neotomismului un prestigiu ce i-au permis o răspîndire relativ largă (5, p. 9). Ocupîndu-se de om, de problemele sale, neotomismul s-a proclamat cu mereu înnoită insistență ca o filosofie umanistă. În numele
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
este libertatea; el este liber să aleagă, dar nu alege; de aceea, spune filosoful francez, omul este condamnat să fie liber își alege valorile, își alege esența. Spre deosebire de existențialiștii religioși (K. Jaspers, Gabriel Marcel ș.a.) după care există un transcendent absolut spre care omul tinde, J.-P. Sartre consideră că omul însuși este transcendență, putîndu-se proiecta fără intervenția divină. Deși are libertatea de a-și alege valorile, alegerea sa nu se încheie decît odată cu viața. De aceea și pentru J.-P
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
acestora. Operațiile obiectuale sînt înlocuite cu elemente și acțiuni verbale (în exemplul luat, atît bețișoarele, cît și adunarea concretă sînt înlocuite cu denumiri verbale). Verbalizarea, ca reflectare a acțiunii, oferă posibilitatea unor eventuale corecturi; de aceea și este considerată ca absolut necesară transferului acțiunii în plan mintal. În această etapă conținutul obiectual al acțiunii devine un bun al conștiinței. 4. Etapa "limbajului extern pentru sine". Trecerea la această etapă aduce o schimbare în funcția limbajului: din mijloc de comunicare acesta devine
by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
adaugă Wylie Sypher, o dialectică a comicului, așa cum există o dialectică a tragicului: "[...] comedia își are propria privire asupra absurdității ființei umane". În opinia lui Wylie Sypher, "Lupasco caută o logică existențială, o logică plină de "contradicții creative" și privește absolutul ca pe un pericol. [...] Lupasco invocă o logică a absurdității, o logică care are ceva în comun cu acele koans din buddhismul Zen. [...] Zen caută o percepție directă a realității, fără vreo contaminare intelectuală"17. Aceste considerații deschid o cale
[Corola-publishinghouse/Science/1461_a_2759]
-
din lupta, din antagonismul dialectic, din drama contradictorie a psihicului și a biologicului, a morții și a vieții."18 Este, oare, moartea o simplă dispariție în neant? Dacă există vreun cuvînt pe care Lupasco să-l fi detestat acela e absolutul. Pentru el, moartea nu există din simplul motiv că e un absolut, în contradicție cu logica sa a antagonismului energetic, care presupune coexistența celor trei universuri. "Actualizînd viața, scrie Lupasco, conștiința se umple de moarte, actua-lizînd moartea, ea se umple
[Corola-publishinghouse/Science/1461_a_2759]
-
fenomenelor fizice, biologice, umane este obligată să combine Ordinea și Dezordinea pentru a concepe organizarea acestora și devenirea lor. Lumea care se ivește la finele secolului XX este una radical nouă în raport cu lumea lui Galilei, Descartes, Newton, Laplace. Perfecțiunea, Eternitatea, Absolutul s-au prăbușit definitiv aici (ceea ce nu înseamnă că nu se află în altă parte, deasupra sau dedesubtul acestei lumi). În cursul acestui proces, răspunsurile științei au resuscitat marile probleme: Universul este problemă, realul este problemă, viața este problemă, omul
Gîndind Europa by Edgar Morin [Corola-publishinghouse/Science/1421_a_2663]
-
ce e dreptatea decât menținere a echilibrului? Și ce e dreptul decât echilibru? Cumpănă și drept, amândouă (sunt) echilibre una a materiei, alta a spiritului. Dreptul e adevăr, virtutea e adevăr nu cel relativ, care constată cum este, ci cel absolut care este. Adevăr, drept, virtute, toate trei sunt așa de gemene încât ai crede că-s una." Ce trebuie să ne dorim în clipa aceasta mare, fierbinte, plină de speranțe, decât ca lumea noastră să afle ea însăși un bun
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
a istoriei popoarelor, în Rațiunea în istorie. El face să trăiască în fiecare popor un "spirit național deosebit" și îl înscrie în mișcarea istoriei universale. În epoca deplinei sale realizări, fiecare popor, conștient de sine, devine o expresie particulară a Absolutului care înaintează în istorie. Poporul este, într-adevăr, "un individ care este o lume" (Phénomenologie de l'esprit, Aubier, Paris, 1939-1941, vol. 1, p. 315). Această "lume" este limba care-i structurează viziunea specifică, miturile și simbolurile. Ea îi transmite
by Matthieu Béra, Yvon Lamy [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
secolului XX, în ale sale Eseuri despre teoria științei, sociologul Max Weber preia conceptul hegelian de Volksgeist, dar are grijă să-l relativizeze, replasându-l în istoria empirică a popoarelor. Astfel, el respinge viziunea hegeliană a unui mers inexorabil care revelează Absolutul în Istorie și privilegiază aportul civilizator al anumitor popoare, mai geniale decât celelalte. Weber, dimpotrivă, vede în Volksgeist cu totul altceva, doar fundamentul real al ansamblului de manifestări culturale ale unui popor, care emană toate de la acesta. Această concepție empirică
by Matthieu Béra, Yvon Lamy [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
schiță la schiță, de la pânzele abandonate la pânzele aruncate cu furie pe câmpia de la Aix; cel care pășește, cum a făcut-o Balzac, spre pagina definitivă lăsând în urmă-i acel morman de ciorne care e urma unei căutări a absolutului. [...] "Realizarea" pentru Cézanne nu e conformitatea pânzei sale cu o oarecare imagine interioară, ci apariția unei forme mai tari decât forța sa de refuz". Gaëtan Picon, L'Écrivain et son ombre. Introduction à une esthétique de la littérature, Gallimard, Paris, 1953
by Matthieu Béra, Yvon Lamy [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
accederea la acea zonă de mister și necunoscut care ne tulbură pe fiecare dintre noi în momentele-limită ale existenței. Moartea, boala, suferința, iubirea, ura, blestemul, frica, provocările sociale de tot felul, necunoscutul sunt cele care ne provoacă la întâlnirea cu absolutul. Căile prin care se produc toate aceasta pot fi discutate. Important este, totuși, că există astfel de posibilități. Divinația este una dintre ele. Prezentându-se într-o varietate de forme (profeții, clarviziuni, augurat, astrologie și tot felul de manții ghicirea
by Cristina Gavriluţă [Corola-publishinghouse/Science/1065_a_2573]
-
În această formă, divinația se rezumă la interpretarea viselor. Visul devine o realitate prin care i se pot prevesti omului o serie de întâmplări. Tehnica în sine este foarte veche și se bazează pe principiul unei mai bune comunicări cu absolutul în universul oniric. Se pare că rațiunea îl împiedică pe om să recepteze în stare de veghe semnalele divine, astfel că somnul ar fi cel mai potrivit mediu pentru captarea lor. O altă teorie ar fi aceea că în timpul somnului
by Cristina Gavriluţă [Corola-publishinghouse/Science/1065_a_2573]
-
divinatorii pe care o practică (cărți, bețigașe, glob de cristal etc.), în vreme ce magicianul are un "echipament standard" (de la ținuta vestimentară, până la instrumentele și ingredientele folosite). Magia și divinația au însă și o serie de asemănări: * ambele presupun o relație cu absolutul; * se pot desfășura în aceleași spații sacre (izvoare, grote, pe înălțimi, în temple, în spații private); * presupun prezența unor specialiști ai sacrului (preoți, magi, devini); * amândouă au aceeași manieră de comunicare, prin care se face apel la limbajul direct, simbolic
by Cristina Gavriluţă [Corola-publishinghouse/Science/1065_a_2573]