5,281 matches
-
vedea, monștrii demonici din Apocalipsă sunt creați după modelul cristic, dar in negativo. Învierea fiarei marine este o imitare a adevăratei învieri, cea a adevăratului Mântuitor. Falsitatea acelei învieri este vădită de situarea evenimentului într‑un context politic deplorabil, de aluzia la legenda lui Nero rediuiuus. Cel de‑al treilea aspect inedit este cultul închinat primei fiare și, implicit, balaurului: „Și i s‑au închinat Balaurului, pentru că el i‑a dat fiarei stăpânirea” (12, 4). Astfel, balaurul (= răul metafizic) domină lumea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
infamant de „desfrânată” anumitor cetăți inamice Israelului este întâlnită în mai multe pasaje din Vechiul Testament: Is. 1,21 (pentru Sion); 23,15‑17 (pentru Tyr); Ier. 3,3 (pentru Ierusalim); Naum 3,4 (pentru Ninive). Există aici suficiente date sau aluzii de ordin simbolic pentru a identifica corespondentul din plan concret. Cine este, așadar, „desfrânata cea mare”, „Babilonul‑cel‑mare”? Versetul 9 ne sugerează răspunsul: cele șapte capete ale fiarei sunt identificate, prin analogie, cu cei „șapte munți deasupra cărora șade
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
capete ale fiarei sunt identificate, prin analogie, cu cei „șapte munți deasupra cărora șade Femeia”, mai exact cele șapte coline pe care se întinde cetatea Romei. Paharul din mâna „desfrânatei” este (Ξ:≅< ∃∗γ8Λ(:ςϑΤ<, termen aproape tehnicizat care constituie o aluzie, incriminantă desigur, la cultele idolatre. În Vechiul Testament, „desfrânarea” reprezintă o metaforă foarte puternică, extrem de aspră, a apostaziei unite cu idolatria. Profeții învinuiesc poporul lui Israel de desfrânare de fiecare dată când acesta uită poruncile Dumnezeului său. În consecință, putem afirma
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lista împăraților romani pe Iulius Caesar și cele trei domnii efemere de după Nero, cel de‑al șaselea rege, contemporan cu autorul Apocalipsei, ar fi Vespasian, urmat la tron de Titus, cu o domnie scurtă. Cu toate acestea, autorul face o aluzie evidentă la distrugerea templului din Ierusalim. Prin urmare, redactarea scrierii trebuie situată după anul 70, așadar, după domnia lui Titus. Peerbolte propune o explicație de tip analogico‑simbolic. În urma unei atente analize a celor trei „serii de câte șapte” din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
toate trăsăturile viitorului Anticrist din scrierile sfântului Irineu (Antecedents..., p.183). Epistola lui Barnaba În Epistola lui Pseudo‑Barnaba (EPB), al cărei text datează din secolul al II‑lea (cea mai târzie datare este către sfârșitul acestui secol), apare o aluzie destul de importantă la tiranul care se va arăta la sfârșitul lumii (4, 1‑6). Autorul epistolei este probabil un păgân convertit la creștinism, ostil iudaismului. În viziunea sa, creștinii și nu evreii reprezintă adevăratul „popor ales” de Dumnezeu, dat fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care cărțile canonice nu spun mai mult decât că a fost persecutat, este ucis cu lașitate de Ahazia, regele Gomorei. În al doilea rând, autorul nostru îi caracterizează pe falșii profeți de la curtea regelui Achaab ca „profeți ai lui Baal”, aluzie intenționată la figura lui Ilie (3Rg. 18,22), un alt profet incomod. Prin aceste retușuri fine, aproape imperceptibile, el reușește să întemeieze o veritabilă tradiție a profeților persecutați - invocată și de arhidiaconul Ștefan în momentul martiriului său, relatat de Faptele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
după dreptatea sa. Va instaura apoi Împărăția cerurilor pe pământ, reclădind templul din Ierusalim. Nu este momentul să ne oprim asupra credinței milenariste a lui Iustin. Facem doar mențiunea că mărturisirea de credință hiliastă a apologetului este provocată de o aluzie malițioasă a lui Trifon la grupurile de creștini care nu acceptau învierea cu trupul a celor morți și, în consecință, nu acceptau nici Judecata de Apoi (aluzie la gnostici). Din exces de zel, vrând să se delimiteze de acești pseudocreștini
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
doar mențiunea că mărturisirea de credință hiliastă a apologetului este provocată de o aluzie malițioasă a lui Trifon la grupurile de creștini care nu acceptau învierea cu trupul a celor morți și, în consecință, nu acceptau nici Judecata de Apoi (aluzie la gnostici). Din exces de zel, vrând să se delimiteze de acești pseudocreștini, Iustin cade în extrema opusă. Viziunea referitoare la a doua parusie (respinsă politicos, dar ferm de Trifon) este întemeiată pe un amplu citat din Cartea lui Daniel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dacă acceptăm varianta 616, prezentă într‑un anumit număr de manuscrise ale Apocalipsei, întregul eșafodaj anticristologic al exegetului se năruie; criteriul principal, al recapitulării (recapitulatio), nu mai funcționează. Antonio Orbe avansează o altă ipoteză, conform căreia numărul 666 ar face aluzie la salus carnis - materia va fi salvată prin a doua venire a Mântuitorului -, în timp ce numărul 616 implică mai degrabă salus spiritus siue animae, de tendință gnostică. Nu cunoaștem exact pe cine vizează Irineu în această polemică. Cert este că o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
alcătuită, la rândul său, din trei litere (3 x 2 = 6), corespunzând perfect criteriului metafizic oferit de teoria recapitulării; - este un nume vechi și ieșit din comun (uetus et semotum); - este un nume divin (romanii numeau astfel zeul Soare); - face aluzie la ideea de răzbunare, a evreilor, bineînțeles, împotriva creștinilor; Irineu aplică etimologia substantivului Teitanos verbului ϑ∴<<Λ:4 , „a pedepsi”, „a răzbuna”; - „Titan” este predestinat, într‑o oarecare măsură, a fi numele unui tiran. Irineu se gândește, fără îndoială, la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sinteza între figura tiranului eshatologic și figura falsului mesia evreu. Anticristul zugrăvit de el va cuceri Ierusalimul, simulând, într‑o primă fază, protejarea coreligionarilor săi, după care va pustii lumea. Exegetul invocă, drept unică mărturie scripturistică, Ier. 8,16, făcând aluzie la omiterea lui Dan de pe lista triburilor din capitolul 7 al Apoc. (vv. 5‑8). Într‑un articol din 1995, „Antichrist from the tribe of Dan”, C.E. Hill analizează constituirea, în mediile creștine, a tradiției care vorbește despre tribul lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cel de‑al doilea, mântuirea lor este asigurată a priori. Imaginea pe care o au despre Creator este cea a unui deus otiosus, un dumnezeu pe jumătate tolerant, pe jumătate indiferent față de lucrurile omenești. Irineu are deci dreptate să facă aluzie aici la doctrina epicureică, asupra căreia s‑a concentrat deja în cartea a III‑a (24, 2). Într‑adevăr, tema judecății finale este strâns legată de cea a temerii în fața morții și de cea a credinței care vindecă această teamă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
După trei ani și șase luni, Isus va veni pe pământ, îl va învinge pe Anticrist și va inaugura o perioadă de pace, împlinind astfel făgăduința din Gen. 13,14‑17. Astfel, epopeea personajului nostru se încheie printr‑o discretă aluzie la șiretenia pozitivă a lui Dumnezeu. Teolog optimist, Irineu se dovedește de asemenea un fin utilizator al paradoxurilor, calitate indispensabilă oricărui polemist. În plus, el cultivă un umor discret și savant, uneori ironia, calitate, trebuie să recunoaștem, destul de rară printre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
făcându‑se cu îngăduința lui Dumnezeu însuși, în cadrul planului mântuirii (teoria paulină din 2Tes. 2,11‑12); Roma nu mai este modelul prevestitor al ultimului regat, cum se întâmplă în cazul lui Hipolit. De asemenea, nu există la Irineu nici o aluzie la legenda lui Nero rediuiuus, foarte prezentă la Victorin și Commodian. 2) Derularea etapizată a procesului eshatologic. Într‑adevăr, chiar dacă, în opinia lui Irineu, eshatonul pare a fi destul de aproape, înmulțirea ereticilor fiind unul dintre semnele premergătoare cele mai evidente
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trimite pe Ilie, profetul, înainte să vină ziua Domnului, ziua cea mare și înfricoșătoare. El va întoarce inima părintelui către fiu și inima fiului către părinte, ca să nu vin eu să lovesc pământul cu pedeapsă”. 1 Enoh 90, 31 face aluzie la întoarcerea lui Enoh și a lui Ilie (numit „bărbatul”) la sfârșitul lumii, în perioada dintre reconstruirea templului și Judecată. Apocrifa păstrează însă tăcerea asupra activității lor. Cât despre Apocalipsă, aceasta vorbește despre activitatea, despre virtuțile extraordinare și despre moartea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
după modelul legislativ al imperiului fondat de Augustus, el însă va fi un rege de origine iudaică (din tribul lui Dan: cap. 14-15). Pentru explicarea „semnului de pe mâna dreaptă și de pe frunte” de care vorbește Apocalipsa 13,16, exegetul face aluzie, probabil, la constrângerile suferite de creștinii din vremea sa, amintind anumite episoade (49,5) din Cartea Macabeilor: de exemplu, pentru obligația sacrificiului el face referire la 1Mac. 1,57‑58: „Regele a ridicat urâciunea pustiirii deasupra jertfelnicului și a zidit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
doi prin moarte violentă. Hipolit insistă asupra ideii pocăinței și convertirii acestora în fața morții. Ei își recunosc vinovăția și îndrăzneala de a fi gândit să se măsoare cu Dumnezeu, singurul stăpân al lumii. Prin aceste trei destine pilduitoare, Hipolit face aluzie, în realitate, la epoca sa. El sugerează posibilitatea oricărei schimbări de atitudine din partea autorităților romane în privința creștinilor (ideea convertirii) și, în același timp, îi amenință cu pedepse pe împărații care nu vor pune capăt persecuțiilor. Venirea Anticristului Sfârșitul lumii va
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
149). În cel de‑al doilea fragment (versurile 214‑227) apar două detalii interesante: Nero, în postura tiranului eshatologic, va coborî „din cer” pe pământ, adus de Parce, apoi va „tăia dintr‑o lovitură falsele rădăcini ale celor trei capete” - aluzie neîndoielnică la Dan. 8,8, unde se vorbește de nimicirea celor trei regi potrivnici marelui tiran. Ultimul fragment important referitor la Nero‑tiran eshatologic (versurile 361‑370) relatează cucerirea Romei, preludiu al unei conflagrații universale. Nici un popor nu va fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rai, Anticrist „se ridică din adânc” (ascendisse bestiam de abysso). În sprijinul acestui verset, exegetul alcătuiește un mic dosar de mărturii din Iezechiel și Pavel (Iez. 31,3.4; 2Tes. 2,7‑9; 2,10‑11). De abysso este o aluzie la mitul lui Nero și deci, indirect, la stăpânirea romană. Anticristul‑cezar „nu apare în virtutea propriei puteri sau a puterii tatălui său, ci din porunca lui Dumnezeu” (11, 4). Simbolurile Anticristului apar, în concepția lui Victorin, în mai multe capitole
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
șapte luni. Singur, poporul celor drepți va continua să trăiască pe pământul înnoit (vv. 989‑1038). Comentariu Fragmentul este de o mare bogăție. Un comentariu exhaustiv ar trebui să se desfășoare în cel puțin patru direcții: cadrul general al epocii; aluziile la Apocalipsa lui Ioan; tradiția lui Nero rediuiuus; scrierile apocrife din care se inspiră mai ales ultimele o sută de versuri. Comentariul nostru se conformează scopului cu mult mai modest impus de subiectul tratat. Ne propunem, în cele ce urmează
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prima parusie; Mal. 2,3 și 5; 1Cor. 3,12‑13, referitoare la cea de‑a doua parusie și, în loc de concluzie sintetică, un pasaj din Epistola către Tit (2,11‑13) despre ambele parusii. Toate aceste citate, cu excepția ultimului, fac aluzie la tema Judecății, fapt explicabil din perspectiva raportului de interdependență existent între articolul din Crez referitor la a doua venire și articolele referitoare la Înălțare, la șederea de‑a dreapta Tatălui, la întoarcerea lui Cristos pe pământ în vederea Judecății de Apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
diabolizzazione a lui Iulian în mediile creștine (cf. între altele, reacția lui Grigorie de Nazianz). Într‑adevăr, Pseudo‑Hipolit utilizează termenul apostates pentru Anticrist, termen care nu este prezent la Hipolit. Pe de altă parte, Gennari se străduiește să descifreze aluziile referitoare la cariera politică a tiranului eshatologic, referindu‑se la cariera istorică a lui Iulian (început de domnie mai degrabă favorabil creștinilor; răsturnare de situație; schimbare politică; „persecuție” foarte subtilă; conivență cu iudeii; tentativă de reconstrucție a templului din Ierusalim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
3) autenticitatea credinței (opoziția omul lăuntric/omul din afară, cuvânt/ faptă). Regăsim în trama comentariului numeroase teme cu caracter diferit, de la manifestarea credinței, până la iubirea absolută. Contextul istoric este profund marcat de tensiunea dintre catolici și donatiști. Adesea, predicatorul face aluzie la situația existentă, îndemnându‑și credincioșii să conștientizeze și să încerce să remedieze lucrurile. Prezența aproape constantă, pe tot parcursul comentariului, a acestei controverse, care va marca pentru mai bine de un secol creștinismul african, ne obligă să ne oprim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
punct se încheie discursul general, teoretic, și începe „aplicația practică”. S‑a vorbit de anticriștii „ieșiți dintre noi”, de cei întorși la catolicism; în fine, de negarea divinității lui Isus. Descrierea generală făcută de Augustin îngăduie celor prezenți să înțeleagă aluziile episcopului. Cu toate acestea, el se hotărăște abia la jumătatea omiliei să atingă punctul nevralgic și să‑i atace, așa cum vom vedea, nu doar pe donatiștii reali, ci și pe „criptodonatiștii” din propria Biserică. Căci, dacă donatiștii sunt anticriști și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
după această luptă finală și își va instaura împărăția de o mie de ani. Apocalipsa lui Ilie prezintă un scenariu compus din mai multe elemente inedite, un scenariu care îmbină viziunea mesianică iudaică și eshatologia creștină. Fiul Nelegiuirii constituie o aluzie clară la un mesia iudeu, războinic, care va dobândi puterea, va încerca să se instaleze în templu și va persecuta drepții. Autorul insistă asupra caracterului pacific al adevăratului Mesia, care va coborî pe pământ la sfârșitul luptei. Nu este exclusă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]