2,113 matches
-
nopți pierdute în univers. Tommaso își petrecea timpul dialogând cu propriul eu pentru a nu leșina sau a deveni cât era de mare un cheag de durere: ar fi fost sfârșitul, prădătorii aceia ar fi profitat imediat pentru a-l devora. Durere, spasme și zbucium sunt o aură abia tangibilă de a deveni alt om. Prometeu i-a învățat pe oameni că viața este inepuizabilă și că tocmai moartea e cea menită s-o reînnoiască în profunzime. Temnicerii îi aruncau ceva
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
pândește, noaptea, în barcă, vrând să-l împuște. Flăcăul Dincă e împușcat realmente de propriul tată și, doar rănit, el se spânzură de o salcie, pe care tatăl său o arde. Niște copii cad într-o fântână secată, unde sunt devorați de câini, cadavrele sunt scoase, dar coborâte din nou în adânc, pentru anchetă. Prin impulsivitate, prin aplecarea spre acte necugetate, prin nereținere, la mânie, de la crimă, oamenii lui N. seamănă mai degrabă cu cei din nuvelistica lui C. Sandu-Aldea. Unii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288387_a_289716]
-
aș arunca la câini“. Fericitul Theogenes i-a răspuns: „Tu nu poți să-mi faci nimic! Dimpotrivă, îți spun că vor veni zile, peste puțin timp, când genunchii tăi și ai tribunului vor fi sparte, iar trupurile voastre vor fi devorate de animalele sălbatice și de păsările cerului, iar toți cei care nu cred în Dumnezeu vor pieri. De fapt, împăratul tău va fi ucis de cei pe care el îi persecută, va fi mare strâmtorare pentru voi cei care luptați
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
pisicuță iubită“ să fie supradimensionată față de mărimea oamenilor și altor animale existente în imagine, în același plan cu ea. B. Gigantic și miniatural (André Malraux). Din aceste neguri ale sufletului lui Goya se ivesc „Colosul“, „Colosul care doarme“ și „Saturn devorându-și fiii“. Colosul este o făptură care impresionează prin dimensiuni și prin energia care poate în orice clipă să explodeze. Privit aproape, din profil, luminat de lună pe o porțiune din spate, obraz și nas, el are o energie gata
Arta compoziþiei by Ion Truicã () [Corola-publishinghouse/Science/594_a_1265]
-
și în gură, asemenea unor gângănii pe un stârv. Chipul Colosului este calm, neutru, impasibil la ce i se întâmplă. Doar orientarea descendentă a capului este o sugestie clară a sfârșitului apropiat al uriașului. Tratat într-un expresionism demențial, „Saturn devorându-și fiii“ este poate una din cele mai monstruoase imagini din istoria picturii. Exacerbarea expresiei figurii, a gesturilor, stilizările aleatorii anatomice, împing imaginea picturală în zona paroxismului. Lângă genunchiul monstrului, o siluetă minusculă de femeie privește în pământ, așteptând resemnată
Arta compoziþiei by Ion Truicã () [Corola-publishinghouse/Science/594_a_1265]
-
Încrederea pe care cei din jur ți-o acordă, la un moment dat. Cine nu se simte legat de semenii lui prin tradiții și scopuri comune este, de fapt, un om dezrădăcinat, care va sfârși până la urmă prin a fi devorat de demonul infatuării sau de cel al singurătății: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta”.) Înainte de a-ți lua casă, află cine Îți este vecin. (Calitatea coexistenței depinde prin excelență de caracterul fiecăruia În parte.) Spune
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
expulzat din lumea ideală, puternic estetizantă, a poeziei blandiene. Caracterul aforistic al poeziilor sale este, mai degrabă, cel care iese în exergă. Gravitatea nu se preschimbă-n ludic neapărat, ci-ntr-un dinamism al zicerii, o poftă nebună de a devora cuvinte, de a scrie, de a trăi în ritmurile naturii, ale vegetalului, ale elementarului. O simplitate formală, dincolo de metaforă, care-nfioară, în fața căreia se-nclină fiecare cititor. Un patetism bine temperat, o liniște, un perfect echilibru al discursului ca o terapie
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
conviețuirea celor doi. Se întîmplă... Cu ostenelile împîclite în rutină ale robotelii lui de funcționar, ce avînturi să-i mai ceri domnului Popescu? "Corect ca un principiu", înfundîndu-se în teancuri de hîrțoage, esgte oare numitul Ilie doar un slujbaș muncit, devorat de ambiții? Ce se ascunde îndărătul acestei încrîncenări? Terfeloage peste terfeloage, dar nu tu o tresărire de bucurie, nici măcar un palpit de suferință numai dezgust. Și o crescîndă amăgire de sine. Prins în roțile unui mecanism implacabil, uniformizator, amploaiatul de
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
schilozi, doi infirmi, El 1 fiind cu ușurință împins spre "etică" și liniștea căsniciei aflată sub mortală rutină, Ea 1 lăsată într-o halucinantă nedumerire și dezamăgire. Finalul piesei intenționează o subtilă și legică dialectică a evenimentelor, puterile necurate își devorează proprii slujitori ultimul pe care rafala "mașinii de vînt", de intensități apocaliptice, îl mătură, ca pe orice alt gunoi, este "El la puterea N" el (prietenul, fratele, tînărul, dînsul, dumnealui, excelența sa, amantul, preotul). Constantin Popa Personajele: El 1: Cea care
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
spectacol oglindă Există, fără îndoială, o tiranie a Trecutului mai mult sau mai puțin apropiat. Îl evocăm, îl cităm, îl renegăm, îl adulăm, îl detestăm, dar el, trecutul, s-a instalat în noi, definitiv, ca o boală incurabilă ce ne devoră cu voluptate, secretând periodic amintiri și atitudini. Amintirile ne îmbălsămează vârstele prin care trecem implacabil, iar atitudinile, de cele mai multe ori, ni le otrăvesc. Nu toate trecuturile sunt limpezi, refugii exaltante în "epoci" miraculoase; unele sunt tulburi, insalubre, maculate de compromisuri
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
forte al spectacolului și întreaga lui miză regizorală pe care Ovidiu Lazăr o și consemnează în caietul de sală: "există, fără îndoială, o tiranie a trecutului... El, trecutul, s-a instalat în noi definitiv ca o boală incurabilă ce ne devoră cu voluptate, secretînd periodic amintiri și atitudini... Cultivăm uitarea ca pe un panaceu tămăduitor, dar această nu înseamnă că rănile psihice sau cele sufletești s-au vindecat complet, iar pulsul bolnav al conștiinței și-a încetat palpitul de coșmar intratabil
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
erotico-publicitară În care trăim urmărește să organizeze dorința, s-o dezvolte În proporții nebănuite, menținând În același timp satisfacția În domeniul sferei private. Pentru ca societatea să funcționeze, pentru ca să continue competiția, trebuie ca dorința să crească, să se Întindă și să devoreze viața oamenilor.” (p. 200). Bruno este, evident, o victimă, un personaj cehovian transpus În Occidentul anilor 1960-90. și dacă ratații lui Cehov mor, se sinucid sau Înnebunesc, ei bine, Bruno se masturbează. Masturbarea, alături de confesiuni lubrice (unul și același lucru
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Peste tot este o negare, un sfârșit, parcă simțim atmosfera din "Marea trecere" a lui L. Blaga. Omul nu se mai poate sustrage unei vieți pustii până la jertfa definitivă. Viața este o pândă permanentă, care pe care se umilesc, se devorează, se ucid. Sicriele se înmulțesc halucinant, astfel că nu mai distingi cine este mort și cine este viu. Universul este în dezagregare, nici răul nu mai poate triumfa, pentru că cetățile sunt obosite, neamurile sufocate, memoria va rătăci în beznă, fluierele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
liră". "Odihnă în țipăt" prezintă nașterea ca o ardere. Poetul face o călătorie către începuturile vieții, invocând motivul popular "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte" (Petre Ispirescu). Trecerea de la naștere prin purgatoriul existenței înseamnă un drum lung în cunoaștere, devorat de setea de absolut, până la trecerea din ființă la neființă, care ne-a generat ("O fecioară de țipăt locuiește în soare"). "Nemișcare, Cutremur, Nemișcare/ Cutremur. Odihnă în țipăt/ A lumii./ Oh, împietrită și veche și sfâșietoare odihnă în țipăt a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
se revarsă ca o ploaie torențială: Se amestecă tunetele cu cuvintele/ sentimentul meu e al zidului decupat pe orizont/ cu păsări învârtejite de vânt." Versul poetului se înfruntă cu soarele și, într-o "artă poetică", ne mărturisește că poezia îl devoră. Zborul, ca și la I. Barbu este invers: "Împădurit de păsări albe sunt/ acum ai zice vom zbura/ și vom rămâne urma/ prelungii lor ninsori inverse/ cu țipetele-asurzitoare/ o insulă de calcar singuratică". Apare obsesiv ideea de vis, amestec de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
relației noastre a avut o perioadă în care, când mă vedea că gătesc cina, se trântea în fotoliu și se uita la filme horror; până să intru în bucătărie, nu arătase interes pentru acest gen cinematografic, dar atunci ajunsese să devoreze săptămânal cel puțin cinci DVD-uri sau VHS-uri cu producții faimoase în domeniu; dezinteresul lui față de progresele mele în gospodărie era deprimant, dar în pat era teribil de talentat, zău că nu merita să fac caz de atâta lucru
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
interesează. Nu? Nu! La cărțile de bucate situația e aceeași: tiraje mici, vânzări subțiri... Ia să strecoare ăștia niște fotografii cu gospodine sumar îmbrăcate între rețeta de ciorbă de perișoare și cea de plachie, să vezi cum le-ar mai devora lumea în metrou dimineața, la prânz și seara... Alta în locul meu s-ar fi mulțumit cu finalul apoteotic de la petrecere, dar eu, ambițioasă și dornică de afirmare, nu. Tânjeam să provoc în realitate ceea ce văzusem până atunci numai în filme
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
mai puțin preocupat de propria lui moarte, el și nu Hadrian a lăsat un corpus de scrieri stoice ce a fost mereu popular. Domnia dezastruoasă a lui Aurelius, în timpul căreia imperiul vast al lui Hadrian va fi invadat de barbari, devorat de epidemii și slăbit de războaie, iar conflictele tumultuoase dintre păgâni și creștini se vor intensifica, poate părea o anologie mai bună pentru epoca postbelică pe care Auden a botezat-o "Era Anxietății" De ce atunci Yourcenar l-a ales pe
by George Rousseau [Corola-publishinghouse/Science/1102_a_2610]
-
dispărut și din nou se simțea puternică. Grace a continuat să-i organizeze viața lui Madame, ținea însemnările zilnice și caietele, îi îndosaria hârtiile și răspundea la corespondență. Biata Grace nu va mai scăpa niciodată de cancerul malign care o devora. Așa cum arată fotografiile, slăbea pe zi ce trece. Marguerite învățase dinainte să se îngroape în muncă, atunci când slăbiciunea pentru călătorie ieșea la iveală. Făcea la fel acum. Pe măsură ce devenea din ce în ce mai conștientă că orice călătorie era exclusă, s-a întors încă
by George Rousseau [Corola-publishinghouse/Science/1102_a_2610]
-
ar fi numit-o "foioasă"; eufemism care, în traducerea autorului spovedaniei cu poemul la tâmplă, devine nici mai mult, nici mai puțin decât un fel de... proxenetism de cuvinte! Adi Cristi recunoaște practic în mai multe rânduri că este efectiv devorat de blestemul scrisului de poezie ("oprește-mă din scris căci "am luat-o la vale "/ am luat-o " la prăbușire "/ am pierdut noțiunea timpului și a spațiului/ am pierdut toate noțiunile de fapt/ nu mai am nici cu ce și
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
decât nebunia scrisului/ de a scrie întruna chiar dacă nu mă mai ascultă cuvintele/ chiar dacă nu le mai țin minte/ scriu în virtutea faptului că am scris toată viața/ ca un motor din tecuci" (subl. aut.). Această secvență din blestemul care mă devoră, inclus în opul Pasărea fără aripi (Editura Tipo Moldova, Iași, 2003), demonstrează cât se poate de evident faptul că Adi Cristi este pe deplin conștient de riscurile majore ale ritmului acesta halucinant al scriiturii poetice, asumându-și la fel de lucid lipsa
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
câmp întins, o capcană a somnului,/ doar cele câteva poeme aruncau lumini slabe/ pe zăpada ca obrazul unui copil,/ printre ele umbra se subția, ajunsese cât umbra unui creion,/ patinând peste procesul verbal al secolului,/ cine ar crede că a devorat munții de timp,/ că a trăit improvizând mereu după un maestru necunoscut,/ dar acum nu știu încotro să-mi îndrept poemul/ pentru a-l vedea pe Celălalt,/ pentru ca să fie văzut de Celălalt,/ pentru ca să lase niște urme pe care să le
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
iubire și moarte în poemele lui Cezar Ivănescu: "Nu întâmplător, prin joc și dragoste, poetul își inițiază didactic iubita în tainele lui Thanatos. În clipele de desfătare erotică, el picură veninul extincției, îndrăgostiții beau dintr-un filtru ucigător. Dorința e devorată de spaima morții, candorile capătă frumuseți misterioase, decrepite" (Daniel Dimitriu). Chiar și în poemele în care senzualitatea este substituită de ceea ce Georges Bataille numește "erotismul sufletului", iar actul de comuniune se proiectează în plan oniric, cuplul are revelația pierderii definitive
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
toate ponoasele,/ să fiu eu cea care suferă./ tu rimează un nufăr cu o nufără,/ îngrijește crinul,/ soarbe și pentru mine o picătură din vinul/ care a mai rămas-/ Amână cât poți acel ceas,/ acea oră-// Pe mine oricum mă devoră") sau teribilul Bocet al bărbatului urlându-și singurătatea, înmormântarea, doliul, visul-coșmar, spaima de uitare nu lipsesc, e adevărat, din volum. Prevalează însă frumusețea "de nepătruns" a femeii, "sfârșirea sălbatică" prelungită în imaginația ce refuză întotdeauna moartea imaginii. Chiar când scrie
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
mie cinci sute de francezi care se agită în jurul lor, conform tacticii sale. În sfîrșit, le ia tunurile, alimentele, banii, muniția, tot ce se putea lua, le aruncă în apă, îi bate sus la munte, îi sfîșie în aer, îi devoră pe pămînt, îi biciuiește pretutindeni [...]. Putea oare un om să facă asta? Nu, cu siguranță Dumnezeu 1-a ajutat. El se împărțea precum erau împărțite pîinile din Evanghelie, ziua comanda bătălia, noaptea o pregătea, astfel santinelele nu-1 vedeau decît într-
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]