3,286 matches
-
unei întemeieri; o întemeiere în negativitate. La Berlin, în 1933, descoperea cu uimire că „nu te poți dezrădăcina dintr-o țară” (1 decembrie 1933 Ă 620). Peste ani, în 1970, după ce trăiește câteva decenii departe de țara pe care o disprețuise și, deci, după ce încercase exercițiul dezrădăcinării, Cioran îi spune lui Noica: „a fi e cu neputință altfel decât înăuntrul propriei tale etnii” (21 ianuarie 1970 Ă 592). Așa încât, departe de țară, Cioran rămâne structural, fără a se mai minți, în interiorul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fuge în permanență. Apăsat de vidul interior, își flagelează originile, fuge de sine, muncește fizic cu brațele, privește marea Ă moduri de a-l întâlni, poate, pe Dumnezeu. Sigur, de a se întâlni pe sine. A început prin a-i disprețui pe români, ba chiar prin a se rupe de ei, pentru a regreta apoi Coasta Boacii și Șanta și pentru a-și recunoaște, finalmente, eșecul. Eșecul ca maximă împlinire a lui și chiar a spațiului de care a fugit. Drama
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
despărți de rădăcinile lui românești. Dar e dezrădăcinarea posibilă? Oricum, refuză să vorbească românește Ă deși sunt abisuri ale sufletului său pentru explorarea căreia numai româna pare potrivită Ă și își cultivă cu perseverență dezgustul de ai săi. În fapt, disprețuiește tribul căruia îi aparține și de care se simte legat. Legat, în toate sensurile posibile. Dar procesul e lent, complicat, cu retractări abia vizibile, și cauzele, greu de înțeles. Deși dezamăgit că țara nu putea să-i ofere ceea ce aștepta
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu atât mai bine. Dacă se poate, nu da nimănui adresa mea” (29 iunie 1966 Ă 56). Pur și simplu ia decizia să nu-și mai întâlnească și să nu-și mai vadă compatrioții (v. 23 noiembrie 1967 Ă 86), disprețuindu-i. Un dispreț care-l face să creadă că „tot ce avem noi mai bun sunt evreii și grecii. Băștinașii n-au clasă. Sunt țărani în sensul cel rău al cuvântului” (24 mai 1969 Ă 118). Oricum, complexul compatrioților revine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
însingurarea și face apologia idiomului de care s-a rupt, chiar în contrast cu dimensiunea poporului care o vorbește. Similar raportării la Eminescu, i se pare nefiresc și nedemn ca limba română să fie vorbită de compatrioții săi, nedemni, pe care îi disprețuiește. Îi scria lui Wolf Aichelburg: „Mă întreb adesea cum a putut un popor așa de frivol ca al «meu», cum a putut să forjeze o limbă atât de profund poetică. Nu cunosc, în orice caz, un idiom mai expresiv” (15
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lui Cioran entuziasmele, fie ele și nedrepte, înșelătoare. De reținut doar că era dispus să le facă, chiar dacă, de data aceasta, era vorba despre români. Altundeva, prin Eminescu, o altă concesie: „fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit...” (5 martie 1970 Ă 593), una dublată imediat de un scepticism considerat chiar de Cioran primar: „Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor, asta e convingerea mea adâncă” (idem). Verdictele în acest sens nu sunt izolate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
său pe care îl reiterează. E acesta un paradox din care Cioran își hrănește, la limita dintre orgoliu și anonimat, voluptățile cinice. Nota într-un loc: „De câte ori simt nevoia să fiu cineva, să visez la notorietate, de fiecare dată mă disprețuiesc; din fericire, mă îndepărtez tot mai mult de atari vanități” (13 iunie 1979 Ă 366). O afirmație care vorbește deopotrivă despre trecut și despre prezent. Exact, tăios, spune cu altă ocazie: „Când eram mai tânăr, îmi închipuiam că stabilindu-mă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cuvintele despre Coasta Boacii... Așa încât, goana după consacrare a rămas, în urmă, o iluzie dureroasă. Nici măcar cititul și scrisul nu mai înseamnă nimic. „Citesc mult și scriu tot mai puțin. La ce bun? De câte ori simt nevoia să fiu cineva, mă disprețuiesc; din fericire, mă îndepărtez tot mai mult de atari vanități, de care prea puțini scapă. La drept vorbind, nu văd în jurul meu decât asta. O utopie: să-mi petrec ultimii ani într-un loc ca al Barcienilor, fără regrete și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cruzime” dacă nu-l deplânge: el trăiește în Sibiu, orașul care lui Cioran îi rămâne „inaccesibil”, deși tânjește, ca din mijlocul unei boli, către el (25 februarie 1970 Ă 485). În aceste condiții, mai este neamul său, pe care îl disprețuiește, o „seminție fără rost” (5 ianuarie 1976 Ă 608)? Viziunea sumbră e dublată, din orgoliu, din speranță, poate chiar din credința în fatalitate, de convingerea că absența din istorie e o participare la sens, că suferința este acces la adevăr
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
amintește de „ideile” lui Ă cuvântul îl pune el însuși între ghilimele Ă de altădată. Apoi comentează: „Orice ai face, de trecut nu scapi. Ce tâmpenie!” (8februarie 1972 Ă 179). Preferă, oricum, să-și uite trecutul, pe care și-l disprețuiește. Nu înțelege de ce în țara în care s-a născut trecutul îi este mai important decât propria ființă, adică decât prezentul. Cei prinși în această capcană a trecutului sunt acuzați de ridicol. Apoi, urmează mărturisirea: „Din tot ce am trăit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
insistență cărți despre imperiul roman în epoca invaziilor barbare. Îi scria lui Arșavir Acterian: „Subiectul mă urmărește de mult, din multe motive, unele chiar evidente...” (29 decembrie 1976 Ă 460). Motive care-l obligă să se recunoască, autobiciuindu-se, în ceea ce disprețuiește. În fond, Cioran și-a dat foarte repede seama de erorile trecutului său. În 1947 i se părea chiar comic că a scris Schimbarea la față a României. „Orice participare la frământări temporale e timp pierdut și risipire inutilă. Lucrurile
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
i-a înghițit atâția confrați, cel care a scris Despre neajunsul de a te fi născut devine un spectator mai degrabă fascinat de gestul fatal al celorlalți. Teoretician al sinuciderii, el n-a fost și un practician al ei. Apoi, disprețuind viața, își îngrijește aproape cu fanatism corpul și poartă, pentru mulți dintre cei care îl ascultă, masca unui medic grijuliu: dă sfaturi, propune tratamente, constată cu mirare și bucurie că strigătele-i disperate devin mijloace terapeutice. Doar cei din preajmă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rest, disperații care, în pragul sinuciderii, veneau să-i ceară un sfat, plecau de la el senini, vindecați, cu rănile închise. În fine, strigăte disperate la Cioran? Construite livresc, ele par, la rându-le, nu altceva decât o mască. Cioran, care disprețuia stilul și reducția existenței la limbaj, își proiectează ființa în fine ecuații stilistice. Și-apoi, cum se împacă această proiecție cu nostalgia barbariei, primitivismului, elementarității și a anonimatului? În plus, cum să explici o criză de o asemenea anvergură Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
drept vorbind, Cioran se explorează pe sine însuși cu acuitate, fiind interesat nu de „doctrine”, ci de „realități sau trăiri”. „Gânditori, critici, scriitori, savanți Ă varietăți ale omului exterior” (I, 169). Or, nu acest om exterior, pe care Cioran îl disprețuiește la fel cum îi disprețuiește pe cei care îl iau ca obiect al unei opere, constituie miza scrisului cioranian. Și ce alt mijloc de a aproxima ezitările, figura, coordonatele omului interior decât el însuși? Paradoxul este că Cioran e cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe sine însuși cu acuitate, fiind interesat nu de „doctrine”, ci de „realități sau trăiri”. „Gânditori, critici, scriitori, savanți Ă varietăți ale omului exterior” (I, 169). Or, nu acest om exterior, pe care Cioran îl disprețuiește la fel cum îi disprețuiește pe cei care îl iau ca obiect al unei opere, constituie miza scrisului cioranian. Și ce alt mijloc de a aproxima ezitările, figura, coordonatele omului interior decât el însuși? Paradoxul este că Cioran e cu atât mai mult proiectat în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
el nu poate fi. Reducând totul la sine, identifică, nu numai în poporul din care a plecat, dar și în umanitate, propria impostură, adică neputință. Uneori, într-adevăr, joacă deliberat un rol, dar după ce cortina cade, cel mai adesea se disprețuiește pentru asta. E la mijloc complicata sa relație cu ceilalți, asupra căreia vom reveni. Deocamdată, iată un exemplu care are legătură cu impostura: „Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o faci pe saltimbacul în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tot ce faci după aceea e lipsit de sinceritate și deci frizează impostura” (III, 89). Or, Cioran a înțeles. Mai mult, știe că, printre „literatori și artiști”, ipocrizia este o metodă frecventă. De aceea refuză să scrie literatură și îi disprețuiește pe „literatori”. Sunt multe fragmentele în care Cioran vorbește despre literatură ca despre ceva ce falsifică. Crede doar în acele cărți scrise “într-un acces de febră” (III, 204). Pe Valéry, de care fusese contaminat în tinerețe, îl dezavuează. Până la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o «execuție» a lui Eliot care seamănă cu cea pe care i-am aplicat-o lui Valéry. E într-adevăr prea comod să fii nedrept. Cum am putut comite cu atâta inconștiență un atare păcat de ușurătate?” (III, 276-277). Îi disprețuiește, așadar, pe scriitori, dar și ceea ce scrie el sfârșește cu un eșec. Doar că este un eșec asumat, devenit adevăr suficient sieși: „I-am spus (unui anume G., n.n.) că toate cărțile mele se învârt în jurul unui naufragiu spiritual, i-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să mă situez printre ultimii. O misiune imposibilă e mult mai seducătoare decât un țel accesibil. Să râvnești aplauzele oamenilor Ă ce umilință!” (I, 55). Nu că el n-ar fi fost pândit de umilința aceasta. Plin de contradicții, se disprețuiește adesea pentru concesiile făcute spectacolului social, obedienței în fața Gloriei. Pare să fie vorba despre o alegere, căci Cioran preferă imposibilul, sau, cum observasem anterior, denegăsitul. Dar nu cumva opțiunea aceasta e impusă tocmai de nevoia unei împliniri în negativitate? Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe deplin cu ceva, trăiește “în situații echivoce”, „mereu pe-alături” (II, 57): când având nostalgia celor care cred și, care, prin urmare, se identifică cu o credință, când acuzându-i că-și cultivă, sub masca angajării, propria-le vanitate. Disprețuindu-i, așadar, pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în lașitate. Admirația secretă și revolta, ura de sine și orgoliul ascuns satisfăcut, iată fețele aceluiași ins multiplicat la nesfârșit. De aceea, nevoia unei credințe, pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe-alături” (II, 57): când având nostalgia celor care cred și, care, prin urmare, se identifică cu o credință, când acuzându-i că-și cultivă, sub masca angajării, propria-le vanitate. Disprețuindu-i, așadar, pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în lașitate. Admirația secretă și revolta, ura de sine și orgoliul ascuns satisfăcut, iată fețele aceluiași ins multiplicat la nesfârșit. De aceea, nevoia unei credințe, pe care o admiră uneori la ceilalți, e dublată de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înțelepciune, sau, mai mult, marele secret al înstrăinării deliberate, al proiectării în aparență: „Renunțarea e marele secret. Dacă te poți așeza în afara propriei tale vieți, socotind-o ca aparținând altcuiva, trebuie să ajungi să birui teama și chiar să-ți disprețuiești propria moarte” (I, 311). Dar, în timp ce-și disprețuiește propria moarte, Cioran se disprețuiește adesea pe sine. În paranteză fie zis, nu mai are nici o importanță faptul că uneori găsește chiar în „poltronerie” o soluție. Să ne amintim: „impostor
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
proiectării în aparență: „Renunțarea e marele secret. Dacă te poți așeza în afara propriei tale vieți, socotind-o ca aparținând altcuiva, trebuie să ajungi să birui teama și chiar să-ți disprețuiești propria moarte” (I, 311). Dar, în timp ce-și disprețuiește propria moarte, Cioran se disprețuiește adesea pe sine. În paranteză fie zis, nu mai are nici o importanță faptul că uneori găsește chiar în „poltronerie” o soluție. Să ne amintim: „impostor e orice om care, din exces de luciditate sau din
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
marele secret. Dacă te poți așeza în afara propriei tale vieți, socotind-o ca aparținând altcuiva, trebuie să ajungi să birui teama și chiar să-ți disprețuiești propria moarte” (I, 311). Dar, în timp ce-și disprețuiește propria moarte, Cioran se disprețuiește adesea pe sine. În paranteză fie zis, nu mai are nici o importanță faptul că uneori găsește chiar în „poltronerie” o soluție. Să ne amintim: „impostor e orice om care, din exces de luciditate sau din alt motiv, nu e în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
el ceva de palavragiu și de călugăr trapist. E laș sau umil, se declară, însă, înțelept, pentru a răbufni apoi în accese de violență. Orice ar fi, orice ar face, Cioran regretă, căci e în permanență neputința de a fi. Disprețuind tribul, lui Cioran îi face plăcere să se confunde cu el, fie în locuri „căzute”, fie în spații elementare, primitive. Altundeva, vorbește despre „amestecul de îndoială și visare” pentru a se întreba apoi: „Cum oare se pot combina într-un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]