2,116 matches
-
Afumă cu mirosuri de naft și de bitum Pereții necropolei profunde, unde ei Trăiesc postum în raza puternicilor zei. Evocarea unui pustiu asiatico-african cu rinoceri și păduri ca zona singuratecă unde s-ar putea pune mâna pe sufletul naturii e grandioasă: Doream să fiu eu singur cu-a gândului tortură Acolo unde punctul și linia dispare, Eu singur în mijlocul profundelor Sahare, Ca tine singur, Doamne, de singur în natură! Eu singur în lumina de-aramă-a unui soare Făuritor de monștri - un soare
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
Ministère des beaux arts et par l'Académie roumaine"), închipuind drame specifice geniului. El pune mai presus de dragoste Arta și, nesatisfăcut în iubire, se retrage mândru "în munți". Evenimentele vieții au ca osie crearea poemului, prin care, cu "jertfe grandioase", "neajutat de nimeni", poetul a "cucerit" viața. Când ar fi cazul să salveze o existență, poetul ar renunța "în fine" la artă, pentru care și-a sugrumat iubirea, renunțare care este un sacrificiu teribil, făcut însă odată pentru o femeie
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
acte", este o încercare de a construi ceva asemănător cu Faust al lui Goethe. Evident, V. Eftimiu nu e un gânditor și piesa nu putea să izbutească în adâncime. Nota esențială e un fantastic mai mult haotic decât într-adevăr grandios, dar de un farmec fabulos indiscutabil, în stilul Carlo Gozzi și al lui Cazotte. Lui Verde-împărat i-a cântat cocoșul negru și, fatalist, el roagă pe fiii săi Voie-Bună și voievodul Nenoroc să stea pe lângă el. Dar Nenoroc ar dori
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
se ridică autorul, dezinteresat, generos, plin de toate darurile. Memorialistul își face cu complezență traiectoria vieții, își fixează stilurile, își pune singur note, cu un subiectivism care nu-i contrar artei, dar care nu are la îndemînă un talent caricaturistic grandios. În schimb E. Lovinescu e un bun anecdotist, compunând mici scene dramatice valabile în mimica și râsul conținut, precum e aceea având ca obiect pe Vlaicu. TUDOR ARGHEZI Valoarea poeziei argheziene stă în primul rând în adâncimea perspectivelor interioare. În
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
-l mănâncă; Și-n mine-ntemnițată ca-ntr-o cușcă Zbiară și mușcă... Apoi aspiră la voluptăți mai sublime, la topirea în flacăra solară. Spiritul îi e zbuciumat de duhuri negre, de "visul rău", și atunci scăparea este într-un Crin grandios, sau, bolnav, își caută vindecarea în extirpațiune: Mi-e bolnav cugetul și-aș vrea să-l rup - Cum rupi unui păianjen un picior! Aci întunecat, spiritul merge în noapte ca pe corăbii cu felinare verzi, aci purificat, alunecă pe o
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
CĂCI MONUMENTALITATEA CARE SE PERCEPE ADMIRABIL ÎN ACESTE REDUCERI, ORICÂT AR FI ELE DE MICI, CHIAR DACĂ ESTE VORBA DE PORTRET, PARE MAI IZBITOARE DECÂT LA MODELUL MARE...AM ÎN FAȚA OCHILOR O MEDALIE MĂRITĂ A ARTEUZEI ȘI CARACTERUL DIVIN AL FRUMUSEȚII GRANDIOASE A DISPĂRUT CU TOTUL. ACEASTĂ PENTRU CĂ LUCRAREA MĂRITĂ A PIERDUT POEZIA CELEI MICI, CARE LASĂ IMAGINAȚIA SĂ PLUTEASCĂ.” DAVID D’ANGERS, DIN LUMEA ARTEI, EDITURA MERIDIANE, 1990, PAG. 252-253.
ALMA MATER IASSIENSIS ?N IMAGINI MEDALISTICE by ANDONE CUMP?TESCU () [Corola-publishinghouse/Science/84295_a_85620]
-
nedorind ca o candelă atât de minunată să stea ascunsă sub obroc (cf. Lc 11,33), ci voind să o pună pe candelabru, pentru a oferi binefacerea luminii sale tuturor acelora care sunt în casă, a declarat prin multiple și grandioase miracole că viața sa îi fusese plăcută și că amintirea sa trebuia să fie venerată în Biserica luptătoare. 8. De aceea, întrucât ne erau cunoscute deja pe deplin aspectele cele mai deosebite ale vieții sale glorioase - datorită familiarității pe care
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
într-un cuvânt, fugea de acea neliniștitoare ambiție: Sollicitaeque fugax ambitionis eram140 Dacă se ținea departe de a cânta în versuri faptele eroice ale lui Augustus și ale politicienilor lui, era pentru că îi lipsea talentul poetic necesar unor asemenea acțiuni grandioase: (eventuală) acuzație cu totul falsă, câmpul pe care el îl cultiva era limitat, în timp ce celălalt (al Cezarului) era imens de lucrat. Barca (lui) nu se poate abandona întinderii mării, când de-abia îndrăznește să înfrunte unduirea unui lac mic. Unui
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
faptele glorioasei domus Fabia, care obținuse atâtea merite de-a lungul istoriei poporului roman, și de care Ovidiu era legat de prietenie și de rudenie. Asemenea merite istorice constituiau în intenția poetului fundamentul și garanția sigură că destine și mai grandioase vor fi rezervate reprezentanților respectivei domus, contemporani ai lui Ovidiu: lui Paulus Fabius Maximus și fratelui său Africanus Fabius Maximus. Ovidiu slăvește în repetate rânduri originea casei Fabia: Sulmonezul poate era nehotărât asupra variantei pe care să o prezinte în
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
apropie de Dumnezeu, cu atît poezia lui este mai sublimă” (Versificație). Ienăchiță se plînge de nesiguranța limbii, grija lui Ion Heliade Rădulescu se Întinde pînă la facerea lumii. Poezia Începe de la punctul zero al existenței (În Anatolida) dînd o viziune grandioasă a nașterii și, apoi, a „desmădulării” universului. Poezia poate „Înființa” totul, cum Însuși spune În niște versuri pline de semeție: „istoria prin mine ia chip, se-nființează” (Poezia) Nici istoria, nici timpul, noțiuni mai abstracte, nu-i provoacă o mare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Înaintea lui se află un imens gol pe care trebuie să-l umple. Poetul trebuie să Înființeze oriunde „raiul”, să Întoarcă, adică, omul și lucrurile sărace, sterpe, la plenitudinea lor „adamiană”. Un poem din 1836 (Destăinuirea) traduce limpede acest adamism grandios: „Subt degete-mi răsună, lină, te-nfiorează, Spune ce e poetul În ăst loc osîndit, Cum el dintr-Însul raiul oriunde-nființează Și-și face fericirea din bine-nchipuit. CÎnd cîntă el, s-aude, veacurile răsună; CÎnd se Închină, cerul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dorința de a supune obiectele, cum zice el, „În sfadă”. Evaziunile onirice (În poemul În XX de părți: Visul) sînt bine supravegheate, zborul se Încheie de regulă cu o morală foarte terestră. Este dificil de a desprinde din aceste planuri grandioase un proiect intim, acela care să traducă exact demersul liric al lui Heliade. Poetul este suma ambițiilor lui. El n-are o singură preferință, n-are o unică temă, nu urmează, de la un poem la altul, același drum. Este un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe punctul de a deveni contrariul lui? Nu, Heliade nu presimte această primejdie. El n-are sațiu de superlative, Îi plac deschiderile mari, privirile sale au mereu bătaie lungă, tristețile lui sînt atît de puternice incit devin forțele unei aventuri grandioase. Umilința care apare uneori În poeme nu-i, În fapt, decît pauza (o mică pauză) a unei mari trufii creatoare. Trebuie, totuși, precizat că trufia, sentimentul vastității, deprinderea de a vedea enorm, pe scurt, nelimitatul nu capătă În demersul lui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din poezia lui se petrec sub protecția luminii solare. Pentru a „Înmia” (sublima) obiectul, el nu se bizuie pe lumina confuză, incertă a lunii. Figura lirică nu urmărește Încețoșarea, Înnoptarea obiectului, ci proiectarea lui spre tăriile cerului, punerea În perspectivă grandioasă, transformarea unei idei Într-o „viziune”. Imaginația heliadescă este, În esență, aeriană și ascensională. Mai trebuie spus că, În privința regimului climateric, Heliade se simte deopotrivă bine pe timp de furtună și În ceasul calm al apusului. Dacă are, totuși, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
modestie pusă În slujba unei ambiții: aceea de a găsi În versuri „tonul măreț” care să dea ideii o anumită Înălțime și demnitate: „să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea”. A scrie În stil grandios, a da lucrurilor Înălțime, un grad, adică, de complexitate și idealitate, nu Înseamnă Însă a renunța la ceea ce Alexandrescu, spirit cuviincios clasic În multe privințe, socotește a fi esențial În literatură: claritatea. Stilul „ușor și lămurit”, pe care Îl remarcă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
aici, pe pămînt „pîn-a nu zbura la ceruri”: muza nu se avîntă niciodată spre necunoscutul Înălțimilor. Cerul, stelele, Îngerii, cînd apar din cînd În cînd În versuri, sînt pure convenții literare. Muzicalitatea versurilor le face uneori (observă just G. Călinescu) grandioase. Intervine, apoi, un al doilea aspect. Alexandrescu se adresează cu consecvență trecutului (ruinelor), amintirii și, sub puterea impresiilor de călătorie prin locuri istorice, scrie poemele lui de meditație și reverie, privind „de departe” reliefurile materiale. Acest „de departe” pune o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
romantic din ziduri vechi, mucezite de bătaia valurilor, de peșteri, rîpi Întunecate, munți ce se clatină... Descripția este reluată, cu o notă accentuată de mister, În finalul poemului. Muzicalitatea versurilor, cadența lor extraordinară deplasează Încă de la Început accentul de la relieful grandios la sunetul grav al naturii, În Umbra lui Mircea. La Cozia, sugestia ștergerii reliefurilor, a impresurării nopții este admirabilă: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către țărmul dimpotrivă se Întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cerului. Prin poziția lui, turnul indică la romantici legătura dintre două universuri, un zbor Împietrit, o ascensiune ratată. În versurile lui Grigore Alexandrescu, turnul simbolizează o evaziune, dar În trecut, o desprindere de concret spre a accede la o istorie grandioasă. Este simbolul unui zbor În amintire. Turnul este ruinat, părăsit și, În starea lui jalnică, veghează la perpetuarea unui trecut mare. „Privit de departe” sugerează poetului un simbol literar celebru: palatul osianic. Trebuie să intervină, neapărat, distanța pentru ca imaginația să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
suvenirea e „măreață”, tăcerea e „adîncă”, trista gîndire priveghează „precum o piramidă se-nalță În pustii” etc. Piramida (termen de referință În două comparații), turnul, imaginile, și ele repetate, ale palatelor, cetății, mănăstirii, ar putea da o sugestie despre natura grandioasă și ordonată a imaginației de n-am ști că aceste imagini circulă În epocă și preluarea lor nu marchează, de cele mai multe ori, și o adeziune a sensibilități lirice. Grigore Alexandrescu le orientează, fără echivoc, spre Înțelesuri etice. Numai indirect ele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru Îngeri, flori ale cerului. Acestea sînt chemate În poem pentru a da o dimensiune a perfecțiunii. O perfecțiune imaterială, o grație ce nu se vede, se presimte doar. Presimțirea (așteptarea) poate lua forme teribile, antrenînd un peisaj de Întunecimi grandioase (În Suferința). Mai Întîi locul (spațiul) așteptării: În Întuneric, sub un cer „Întărîtat” și Într-o natură zguduită de o mînie sălbatică. Este faza furioasă, devoratoare a așteptării: „La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ideologic (moral) sau alegoric (moral prin intermediul unei fabule). Grigore Alexandrescu renunță la acea anticameră a poemului prin care treceau obiectele: noțiunile sînt introduse acum direct În poem și scopul nu mai este mărirea, Înălțarea lor. Virtutea se dispensează de decorurile grandioase. Ea stă, mustrătoare, palidă, ireductibilă, În umbra poemului și se hrănește cu pîinea ascezei. Din cînd În cînd, descinde În saloanele epocii și atunci obrazul (și limbajul) ei se mai colorează. VIII Dimitrie Bolintineanu. «Simțualismulă și teroarea retoricii. „Iar poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
putea numi figura spectaculosului așezat: fantastic ordonat, scenografie amplă, coerentă, concentrare de obiecte mărețe etc. Tendința lui Alecsandri este de a Încremeni Într-un tablou asemenea sublimități. Natura este, În orice caz, valorificată prin capacitatea ei de a produce peisaje grandioase (un grandios, repet, măsurat, un sublim care să nu pericliteze statutul obiectului!). În Mandarinul ochiul se plimbă, fermecat, de la podoabele costumului la turnurile hieratice ale pagodei. Obiectele excelează În genul lor: sînt transparente dacă originea lor e minerală, Înalte, mărețe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
integrează doar Într-un cadru de o măreție, de regulă, statică. Bucuroasă, privirea trece, apoi, la alt grup de elemente, altă scenă, alt tablou... În Grui-SÎnger, Alecsandri cultivă fiorosul din natură, măreția lirică În orgia vegetală. Elementele materiale alcătuiesc un grandios tablou de Întunecimi sublime: cărări Încîlcite, neguri sure, umbre mortale, fiare „povestice”, peșteri negre și amenințătoare, arbori cu ramurile Încrucișate ca niște spînzurători, stînci „fantasme pleșuve, mute, oarbe” etc. Toate semnele infernului din natură sînt convocate pentru a zugrăvi un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se clădește.” Efecte, evident teatrale, scenografie cunoscută, retorică Împrumutată de la romantici, Însă, ca și În alte cazuri, retorica Începe să-și creeze obiectul, scena se umple de lucruri, peisajul se individualizează. Poetul nu se implică prea mult În aceste tablouri grandioase, rolul lui este mai degrabă acela al lui Statu-Palmă din poemul citat: după ce provoacă forțele oarbe ale lui Sfarmă-Piatră și Strîmbă-Lemne, legendarul pitic se refugiază Într-un arbore și, privind de acolo spectacolul, chicotește de satisfacție. Scena se mai rotește
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de un talent care se exprimă ușor, prea ușor. Mai inventivă, cu o mai mare mișcare, În orice caz, este retorica În poemele epice. Dumbrava roșie este un model. Regăsim, aici, toate instrumentele retoricii romantice: antiteza, iubirea de eufonii, descripțiile grandioase, pînza epică vastă, o desfacere și o restrîngere ritmică a unghiului liric... Poemul (publicat În Convorbiri literare, 1872) Începe cu povestirea unui vis (Visul lui Albert) Într-un limbaj care epuizează nuanțele trufiei și ale grandorii: falnic, gigantic, imnător, un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]