2,142 matches
-
clasificării pe aparate , sisteme și organe , reacțiile adverse sunt enumerate pe categorii de frecvență , utilizând următoarele grupe : forțe frecvente ( ≥1/ 10 ) ; frecvente ( ≥1/ 100 , < 1/ 10 ) . În cadrul fiecărei grupe de frecvență , reacțiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a gravitații . Tabelul 2 Reacții adverse raportate foarte frecvent și frecvent în studiile clinice la copii și adolescenți Foarte frecvente ( ≥ 1/ 10 ) - Frecvente ( ≥ 1/ 100 , < 1/ 10 ) Aparate , sisteme și organe Infecții și infestări Foarte frecvente : Frecvente : Tumori benigne , maligne și
Ro_495 () [Corola-website/Science/291254_a_292583]
-
1/ 100 , < 1/ 10 ) ; mai puțin frecvente ( ≥ 1/ 1000 , < 1/ 100 ) ; rare ( ≥ 1/ 10000 , 1/ 1000 ) ; foarte rare ( < 1/ 10000 ) ; cu frecvență necunoscută . În . În cadrul fiecărei grupe de frecvență , reacțiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a gravitații . Tabelul 1 . Reacții adverse raportate în timpul studiilor clinice sau ca urmare a utilizării după punerea pe piață a Intron A în monoterapie sau în asociere cu ribavirina Aparate , sisteme și organe Infecții și infestări Foarte frecvente : Frecvente : Reacții adverse Faringita
Ro_495 () [Corola-website/Science/291254_a_292583]
-
Mercur este de 6,5 ori mai intensă decât pe Pământ, cu o valoare a constantei solare de 9,13 kW/m. Prima sondă spațială care a vizitat planeta Mercur este Mariner 10 produsă de NASA (1974-1975). Sonda a folosit gravitația lui Venus pentru a-și ajusta viteza orbitală (pentru a încetini în acest caz) cu scopul unei manevre reușite în jurul lui Mercur. Mariner 10 a fost prima sondă spațială care a folosit acest efect de "praștie gravitațională" (folosirea gravitației diferitelor
Mercur (planetă) () [Corola-website/Science/296585_a_297914]
-
folosit gravitația lui Venus pentru a-și ajusta viteza orbitală (pentru a încetini în acest caz) cu scopul unei manevre reușite în jurul lui Mercur. Mariner 10 a fost prima sondă spațială care a folosit acest efect de "praștie gravitațională" (folosirea gravitației diferitelor planete pentru a accelera sau încetini o sondă spațială) și de asemenea prima sondă care a vizitat mai multe planete. Mariner ne-a oferit primele imagini de aproape cu suprafața lui Mercur,acoperită în abundență de cratere de impact
Mercur (planetă) () [Corola-website/Science/296585_a_297914]
-
descoperit apă lichidă la polii planetei, sub forma unor râuri sărate (sărurile prezente ar fi cloruri, sulfați și perclorați) Marte are doi sateliți mici și diformi, Phobos și Deimos, care însă ar putea fi doar doi asteroizi capturați cândva de gravitația planetei. Marte poate fi văzut de pe Pământ și cu ochiul liber. Magnitudinea aparentă atinge -2,9, luminozitate depășită doar de Soare, Venus, Luna și uneori și de Jupiter. Înfățișarea roșiatica a planetei se datoreaza oxidului de fier de la suprafață. Rază
Marte (planetă) () [Corola-website/Science/296581_a_297910]
-
aproape cât doi echivalenți pământești. Sateliții lui Marte sunt în număr de doi, numiți după câinii zeului Marte (Phobos și Deimos). Aceștia sunt niște corpuri mici, întunecate și puternic marcate de cratere, la origine putând fi niște asteroizi captați de gravitația Planetei Roșii. Satelitul Phobos, datorită perioadei sale de revoluție siderala mult mai mică decât perioadă de rotație siderala a planetei, are mișcare aparentă de la vest spre est și răsare și apune de căte 2 ori într-o zi marțiană. Marte
Marte (planetă) () [Corola-website/Science/296581_a_297910]
-
Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație. Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake. În plus, în aceste două regiuni se află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă majoră mai mică) se deplasează mai repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de revoluție (denumită „an”). Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este numit "periheliu", în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
10 și 10 metri sunt denumiți meteoroizi. Ceres (2,77 UA de la Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică. Are un diametru puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria gravitație să-i confere o formă sferică. Când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, Ceres a fost considerată o planetă, dar a fost reclasificată ca asteroid în anii 1850, când observațiile mai ample au dezvăluit existența altor asteroizi asemănători
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
97,6 UA, fiind de asemenea puternic înclinată față de planul eclipticei. Punctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie, deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația Soarelui. Limita exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ de patru ori distanța de la Pluto la Soare; această "heliopauză" este considerată începutul mediului interstelar. Cu toate acestea, sfera lui Hill a Soarelui, raza efectivă de dominație gravitațională a sa
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
să deducă matematic legile mișcărilor planetare, formulate anterior de Johannes Kepler, mai rămâneau de rezolvat unele probleme. Orbitele planetelor în jurul Soarelui sunt eliptice, dar ele nu rămân complet neschimbate de la un an la altul. Stabilitatea cosmosului și chiar a legii gravitației a fost pusă la îndoială în diferite momente de personalități eminente precum Leibniz și Leonhard Euler. Laplace a demonstrat că perturbațiile orbitelor planetelor nu le-ar putea modifica distanțele față de Soare nici după perioade de mii de ani. Chiar dacă această
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
calcul pentru orbitele planetare, datorită căreia a crescut precizia tabelelor astronomice. Mai mult decât atât, în 1785 a formulat celebrele sale ecuații care îi poartă numele și care și-au găsit aplicația în descrierea unui mare număr de fenomene, inclusiv gravitația, propagarea sunetului, a luminii, a căldurii, electricitatea, magnetismul și, în general, modelarea propagării undelor. Tot atunci, el a introdus și Operatorul Laplace, care este un operator diferențial de ordinul al doilea în spațiul euclidian "n"-dimensional, definit ca divergența gradientului
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
care apar în situațiile în care forțele de adeziune intermoleculară dintre un lichid și un solid sunt mai puternice decât forțele de coeziune intermoleculare din interiorul lichidului. Capilaritatea poate induce o mișcare ascendentă a apei, contrară celei descendente induse de gravitație. Fenomenul fusese descris de Francis Hauksbee încă din 1709 în lucrarea sa "Physico-Mechanical Experiments on Various Subjects", dar Laplace este cel care a dezvoltat studiul acțiunii unui corp solid asupra unui lichid, precum și interacțiunea a două lichide, studiu dezvoltat ulterior
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
lichide, studiu dezvoltat ulterior de către Carl Friedrich Gauss. În 1862 Sir William Thomson (Lord Kelvin) a demonstrat că, dacă se acceptă caracterul moleculară al materiei, legile forțelor de atracție capilare pot fi asimilate cu legile lui Newton (ale forțelor de gravitație). În 1816, Laplace a dat prima explicație științifică a motivului pentru care teoria lui Newton a mișcărilor oscilatorii furnizează o valoare imprecisă a vitezei sunetului: viteza reală este mai mare decât cea calculată de Newton, din cauza căldurii dezvoltate prin comprimarea
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
În anul 1965 a publicat prima lucrare serioasă în domeniul cosmologiei, în care a explicat formarea stelelor, galaxiilor prin fluctuațiile cuantice ale câmpului gravitațional. În anul 1967 Saharov emite o idee foarte intersantă despre elasticitatea Universului, care a condus la gravitația indusă. În același an Saharov a emis idea explicării asimetriei materie-antimaterie în Univers, sau, vorbind mai simplu, dacă ecuațiile câmpului cuantic Klein-Gordon și Dirac sunt absolut simetrice în ceea ce privește materia și antimateria, de ce Universul nostru este totuși compus din materie și
Andrei Saharov () [Corola-website/Science/298338_a_299667]
-
rămâne neutru. Ultima sa operă importantă, apărută încă în timpul vieții, este "Tabulae Rudolfinae" (1627), care conține tabele ce descriu mișcările planetelor. Ea va constitui baza oricărui calcul astronomic pentru următorii 200 de ani. În lucrările sale despre teoria forțelor de gravitație, Isaac Newton s-a bazat în mare măsură pe observațiile lui Kepler. În afara lucrărilor din domeniul astronomiei, Kepler a descris un procedeu de determinare a volumelor, pe baza căruia se va dezvolta calculul integral. De asemenea a studiat simetria fulgilor
Johannes Kepler () [Corola-website/Science/298358_a_299687]
-
nucleul este fix, iar electronul are o traiectorie circulară în jurul acestuia asemănătoare cu planetele ce gravitează în jurul Soarelui (de unde provine denumirea alternativă de "model planetar"). Forța electromagnetică atrage electronul și protonul unul spre celălalt, în timp ce corpurile cerești se atrag datorită gravitației. Potrivit condiței de cuantificare a momentului cinetic postulat de Bohr, valoarea momentului cinetic al electronului este multiplu întreg al constantei reduse al lui Planck, de unde rezultă că în cadrul atomului, electronului îi sunt permise anumite orbite cu raze bine stabilite. Aceeastă
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
de perturbațiile planetare și de efectele mareice asupra atmosferei sale dense, schimbare ce ar fi avut loc de-a lungul a miliarde de ani. Perioada de rotație a lui Venus poate reprezenta o stare de echilibru între blocarea mareică față de gravitația Soarelui, care tinde să reducă viteza de rotație, și una atmosferică creată de încălzirea solară a densei atmosfere venusiene. Un aspect curios al orbitei venusiene și al perioadelor de rotație este intervalul mediu de 584 de zile între apropierile maxime
Venus () [Corola-website/Science/297166_a_298495]
-
a asteroizilor este diversă, și în multe cazuri e prea puțin ințeleasă. Astfel, unii asteroizi sunt corpuri solide de rocă cu un conținut metalic mai mic sau mai mare, în timp ce alții constau într-un conglomerat de roci, format datorită forței gravitației. ul Vesta este chiar vizibil cu ochiul liber, dar numai din locuri neluminate, în anumite nopți cu cer foarte senin. Numită prima planetă mică, Ceres a fost descoperită în anul 1801 de către Giuseppe Piazzi, inițial fiind considerată o nouă planetă
Asteroid () [Corola-website/Science/298160_a_299489]
-
solar, pentru a putea include majoritatea obiectelor clasificate anterior ca mici planete și comete. În același timp a fost introdusă clasa planetelor pitice, pentru asteroizii mai mari - acelea care au masa suficientă pentru a-și crea formă sferică sub propria gravitație. Potrivit UAI, termenul de "planetă mică" se mai poate folosi, dar se va prefera "small solar system body" (SSSB). Momentan doar Ceres, cel mai mare obiect din centura de asteroizi, de aproximativ 950 km diametru, este clasat în categoria planetelor
Asteroid () [Corola-website/Science/298160_a_299489]
-
și sisteme stelare mai complexe, compuse din 2 sau chiar mai multe stele apropiate, care în general se învârtesc unele în jurul altora, având orbite stabile, datorate interdependenței lor gravitaționale. În cazul când stelele sistemului stelar sunt foarte apropiate, forțele de gravitație dintre ele pot fi hotărâtoare cu privire la evoluția lor. Astronomii se folosesc de energia pe care o emit stelele pentru a le studia proprietățile chimice și fizice. Singura parte vizibilă a unei stele este atmosfera. De exemplu, atmosfera soarelui are înălțimea
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]
-
Al Baghdadi (a dedus înaintea lui Newton Principiul al II-lea al mecanicii), Ibn Bajjah (principiul acțiunii și reacțiunii). Frații Banū Mūsă (Ja'far Muhammad ibn Mūsă ibn Shăkir), Alhazen și Al-Khazini sunt precursori ai lui Newton în domeniul legii gravitației. Arabii traduc celebrul tratat „De Materia Medica” al lui Dioscoride și aduc contribuții însemnate în dezvoltarea farmacologiei. Utilizând alambicul, distilează o serie de substanțe noi precum esența de trandafiri. Tot arabilor le datorăm extinderea culturilor de trestie de zahăr și
Epoca de aur a islamului () [Corola-website/Science/317215_a_318544]
-
reprezintă energia potențială între două particule,"V" reprezintă energia potențială totală a sistemului, adică suma potențialelor "V"("r") pentru toate perechile posibile de particule din sistemul respectiv. Un exemplu este cel al unei stele care este menținută compactă de propria gravitație unde "n" = −1. Pentru a înțelege teorema virialului este necesara definirea mărimii "G" numită virialul sistemului. Derivată acestuia în timp leagă energia cinetica "Ț" de forțele care acționează asupra particulelor. Pentru o colecție de "N" particule, momentul de inerție (scalar
Teorema virialului () [Corola-website/Science/317213_a_318542]
-
elaborarea unor noi algoritmi de procesare a imaginilor, instrumente moderne optice. El a predat un curs de аnaliză numerică a datelor fizice. În anul 1991 Ionescu-Pallas s-a retras din activitatea cotidiană la Institutul de Fizică Atomică, dedicându-se exclusiv gravitației și cosmologiei. Printre alte preocupări ale lui Ionescu-Pallas se numără poezia, care include poeme de dragoste, introspecție psihologică, peisaj, tradiții populare. Este autorul unei antologii de poezie românească, precum și al unor traduceri din poezia străină. A fost un membru activ
Nicolae Ionescu-Pallas () [Corola-website/Science/317630_a_318959]
-
elaborarea primelor două volume ale enciclopediei: Ioan Văduva-Popescu (coord. gen.) Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului. Ionescu-Pallas a publicat peste 250 de contribuții în fizică și 3 monografii (în domenii precum mecanică clasică, gravitație și cosmologie, mecanică cuantică):
Nicolae Ionescu-Pallas () [Corola-website/Science/317630_a_318959]