KorAP: Find »[drukola/base=mișca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...79 80 81 ...833 >

20,801 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217

spus ridicându-mă. Mă aflam încă în lumea aceea îndepărtată și domoală. — Ce s-a întâmplat? Îmi pari cam tulburată. Vino încoace, ia-ți paharul și spune-mi tot, am continuat, lăsând din mână volumul lui Napier. Antonia intră acum, mișcându-se încet în mod deliberat, târându-și picioarele greoi și fixându-mă întruna. M-am întrebat dacă o fi aflat din ziare ceva ce mie mi-a scăpat: relatarea unei catastrofe pe undeva departe, un accident al vreunei cunoștințe, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
ăsta? am întrebat. Dă-o-ncolo de treabă! Antonia se uită la mine, privirea i se înăsprise un pic și ea deveni brusc mai trează și mai prezentă. Apoi zâmbi trist și dădu încet din cap. Gestul ei m-a mișcat, dar am spus: — Hai, iubito, chiar trebuie să luăm lucrurile atât de serios? — Da, zise Antonia. Vezi tu, vreau să divorțez de tine. Rostise cu greu cuvântul. Șocul pe care mi l-a produs m-a făcut să o privesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Îți sunt grozav de recunoscătoare pentru atitudinea ta rațională. Am rămas cu ochii țintă la fața ei frumoasă, concentrată și răvășită, pe care se citea o îndrăzneală amestecată cu un fel de compasiune jenată. Gura ei mare și mobilă se mișca de parcă ar fi mestecat în ascuns vorbele blânde pe care mi le-ar fi putut spune. Aveam un sentiment de nedumerire și amărăciune, sentimentul că lucrurile îmi scăpaseră total de sub control. — Atitudinea mea nu este deloc rațională, Antonia, am spus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
și pantaloni scotea un foșnet mătăsos. Se plimba în sus și în jos prin fața șirului de stampe japoneze care împodobeau peretele din față așa încât din spatele lui se strâmbau la mine fețe de bandiți. Capul lui, cu părul tuns scurt, se mișca pe fundalul în nuanțe de bleu palid al stampelor, traversat de tușe negre de cărbune. Aerul cald și uscat ca o adiere era pus în mișcare de un ventilator invizibil. Transpirasem. — Antonia și cu mine am fost foarte fericiți, am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
copia unei ființe omenești: excelent finisată, minunat colorată, dar, de fapt, doar o copie. — E un vrăjitor, am răspuns, iar asta poate stârni antipatie. Are și el nevoie de dragoste ca orice altă ființă omenească. Trebuie să recunosc că sunt mișcat de felul în care a încercat să ne adune și pe mine și pe Antonia. — Ce mizerie! Ce porcărie! exclamă Alexander. — Ți-a scris Antonia? M-am întors să-i văd fața mare luminată palid de zăpada de afară. — Da

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
s-ar putea chiar să nu iasă nimic. Ții minte că în urmă cu mulți ani am făcut niște capete de personaje fantastice. — În perioada de căutări. — Exact. Dar până atunci nici nu-mi dorisem să modelez capete omenești imaginare. Mișcă puțin lampa și lumina, căzând oblic pe model, trasă linii negre între fâșiile de lut. — De ce sculptorii de azi nu fac asemenea capete? am întrebat. — Nu știu, răspunse Alexander. Noi nu mai credem în natura umană în felul în care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
nu reușeau să arunce nici un pic de lumină prin ceața nemiloasă care parcă îți pătrundea în creier. Siluete fără contur, animate de o vioiciune și o euforie ciudată, scrutau obscuritatea, apoi o traversau în grabă. O astfel de siluetă se mișca prin preajmă purtând o mică sferă de lumină palidă înghițită de noaptea opacă și totuși luminoasă din care se materializau cu uimitoare iuțeală oameni și obiecte. Era ora șase fără un sfert. Plecasem cu mașina de acasă destul de devreme de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Malmaison din 1953, era goală. Pe locurile lor rămăseseră două șervete în dezordine, iar suprafața lustruită a mesei era presărată cu firmituri sub care lumina reflectată a lumânărilor parcă ardea încă o dată. Apropiindu-mă am observat că, fără să-și miște capul, Honor Klein mă urmărea din priviri. Parcă era un cadavru care prinsese viață. Am privit în jos spre ea atent, surprins, apoi am constatat că m-am așezat lângă ea. — Vă rog să mă scuzați, am spus, căutam whisky

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
eu nu sunt decât o trestie frântă. Nu știam precis de ce am rostit aceste cuvinte, trebuie să fi izvorât dintr-o tainică afinitate cu gândurile lui Honor, căci ea răspunse imediat: — Da. Nu contează. Am oftat amândoi. Mâna mea se mișca întruna pe suprafața mesei. Mi-am fixat privirea asupra sabiei, cuprins de o puternică dorință de a pune mâna pe ea. Honor o ținea cu un gest posesiv, cu amândouă mâinile puse pe teacă, asemeni unui animal mare de pradă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
se lăsă spre podea. — Vă pricepeți s-o mânuiți? am întrebat. — Am studiat mânuirea ei timp de câțiva ani în Japonia, dar n-am făcut decât primii pași. — Arătați-mi ceva, i-am cerut. Voiam să o văd din nou mișcându-se. — Eu nu știu să fac spectacol, a răspuns și s-a apropiat din nou de masă. În depărtare clopotele își continuau dialogul de neînțeles. Resturile cinei luate de Palmer și Antonia zăceau părăsite pe masă. Honor Klein trase mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
și Antonia zăceau părăsite pe masă. Honor Klein trase mai aproape cele două șervete mototolite și le privi îngândurată. Apoi, cu o mână aruncă în sus, spre plafonul înalt pierdut în întuneric, unul dintre ele. Pe când șervetul cobora, sabia se mișcă cu o viteză uluitoare. Cele două jumătăți ale șervetului căzură pe podea. Ea îl aruncă în sus și pe al doilea și îl decapită în același fel. Am cules de pe jos o bucată. Era tăiată perfect. Ținând pânza în mâini

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
învăluise, în acest moment profanator, într-un fel de mantie. Era ca și cum, de fapt, nici n-aș fi atins-o. Începea să mi se facă rău din nou. Mi-am continuat drumul pe sub podul Waterloo și, prin ceața care se mișca oblic și parcă dădea să se ridice, am zărit fațada cu coloane grațioase a Palatului Somerset. În nuanțe de cenușiu și cafeniu, părând că se clatină și că se retrage, arăta mai degrabă a decor de teatru. În dreptul lui, conturate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
se boltea o cupolă înstelată de o strălucire intensă, luxuriantă. Era genul de noapte în care devii conștient de existența altor galaxii. Umbra îmi aluneca înainte pe asfalt. Deși nu era încă unsprezece noaptea, orașul părea pustiu, iar eu mă mișcam prin el ca un arlechin misterios și solitar dintr-un tablou: ca un asasin. Când îmi trecuse prin minte gândul că sunt îndrăgostit în chip irevocabil, disperat și sfâșietor, de Honor Klein, mi s-a părut în prima clipă că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
cu gestul meu un zăvor mai slab. Am deschis ușile larg, cu amândouă mâinile. În fața mea se deschidea o încăpere întunecată în care licărea slab un foc aproape stins. Deja nu prea îmi mai dădeam bine seama ce fac. Mă mișcam ca într-un vis. Obiectele parcă se topeau în fața ochilor mei. Am traversat camera și am deschis o ușă a cărei suprafață albă se zărea în întuneric. Am ieșit într-un culoar. Lumina slabă venind de la felinarul din fața casei printr-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
de pe pavaj era acum mai groasă și mai dură iar picioarele noastre nu mai spărgeau stratul cristalin. În cele din urmă, ușor și fără efort, am început să patinăm. Mâna ei era acum mai caldă și am început să ne mișcăm, mai întâi încet, apoi mai repede, pe întinderea de gheață nesfârșită, care părea gălbuie în lumina dușmănoasă a zilei de iarnă. Pe când ne mișcam fără nici o dificultate am întors-o cu fața spre mine. Își scuturase apa din părul care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
efort, am început să patinăm. Mâna ei era acum mai caldă și am început să ne mișcăm, mai întâi încet, apoi mai repede, pe întinderea de gheață nesfârșită, care părea gălbuie în lumina dușmănoasă a zilei de iarnă. Pe când ne mișcam fără nici o dificultate am întors-o cu fața spre mine. Își scuturase apa din părul care acum arăta ca o căciulă pufoasă, iar ghetele înalte de patinaj o făceau să semene cu un cazac. Dar fața ei trăda tristețe. Am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
împiedica sabia rigidă care stătea între noi și al cărei mâner îmi împungea mâna și-mi provoca durere. Am lăsat mâna în jos și am pus-o pe mâner, dar imediat am simțit mâna ei încercând să mă împiedice. Ne mișcam acum mai încet, descriind un cerc. Apăsând mai tare i-am înfrânt rezistența și sabia a ieșit din teacă șuierând, iar noi continuam să stăm față în față, depărtându-ne acum unul de altul. Peste umărul ei vedeam cum se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
cazul să deschidem o sticlă de șampanie. Veniți cât puteți de repede. Spune-i lui Georgie că mă bucur foarte mult pentru voi amândoi. — Mulțumesc, Martin, credeam că o să mă desființezi, spuse Alexander. — Trebuie totuși să recunosc că te-ai mișcat repede. L-am auzit pe Alexander râzând ușurat la celălalt capăt al firului. — Măcar o dată am știut și eu ce vreau. Am pus receptorul jos și am rămas țintuit lângă măsuță cu ochii la grădina cufundată în întuneric. Ploaia încetase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Luam micul dejun, la o oră cam târzie, a doua zi dimineață. Și eu și Antonia eram îmbrăcați în halate de casă și zăboveam la o ceașcă de cafea cu pâine prăjită rece. Parcă nu eram în stare să ne mișcăm. Antonia era palidă, fără vlagă și irascibilă. Eu eram epuizat. — Nu mint, am spus. Și, dacă nu mă crezi, de ce mă pui să-ți tot repet? Acum după ce depășisem acest subiect tabu, Antonia nu mai vorbea decât despre Palmer, refăcând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
bine să plec și să o las pe Georgie cu Palmer și Honor. În după-amiaza aceea trebuia să degust un vin german. Încă aș mai fi avut timp să o fac. Numai că mi se părea îngrozitor de greu să mă mișc, să vorbesc, de parcă mă atinsese un fascicul paralizant. Palmer o ținea de mână pe Georgie. Și el arăta excepțional de bine, cu aerul lui robust și curat, cu pielea bronzată și fără riduri, cu părul cărunt tuns scurt, moale și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
și cât de profund, am spus. Ea s-a întors într-o parte și a răspuns calm, dar nu pe un ton care trăda plictiseala. — Nu contează. Că te iubesc sau cât de mult te iubesc? — Al doilea aspect. Sunt mișcată de faptul că mă iubești. Asta e tot. Asta nu e tot, am spus. Honor, te doresc cu disperare și am să lupt cu disperare să fii a mea. Ea negă dând din cap și se întoarse cu fața spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
care îl porți în interiorul tău și îl înfășori în însăși substanța ființei tale până ce încetează să mai doară. Dar asta e treaba ta. Am simțit că am dat dovadă de slăbiciune și că asta mi-a fost fatal. S-a mișcat și odată cu ea s-a mișcat și umbra ei pe podea în lumina rece a soarelui. În timp ce scotocea prin buzunarele paltonului în căutare de țigări am avut convingerea că în clipa următoare îmi va spune să plec. Am început să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
îl înfășori în însăși substanța ființei tale până ce încetează să mai doară. Dar asta e treaba ta. Am simțit că am dat dovadă de slăbiciune și că asta mi-a fost fatal. S-a mișcat și odată cu ea s-a mișcat și umbra ei pe podea în lumina rece a soarelui. În timp ce scotocea prin buzunarele paltonului în căutare de țigări am avut convingerea că în clipa următoare îmi va spune să plec. Am început să înaintez spre ea și, văzându-mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
aruncat o privire peste marginea ziarului. Și i-am văzut venind, ca pe niște demoni ridicându-se din adâncuri. Unul lângă altul, se iveau lunecând, mai întâi două capete, apoi umerii, pe măsură ce scările rulante îi aduceau tot mai sus. Am mișcat din nou ziarul, acoperind imaginea lor, și am închis ochii. M-am întrebat dacă voi avea puterea să privesc scena. Mi-au trebuit câteva minute până să reușesc să mă adun. Când mi-am găsit curajul de a privi ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
gândul la niște actori și aproape că m-am așteptat ca toți cei din jur să tacă și să se audă numai cuvintele lor. Până acum mă ferisem să mă uit la Honor. Acum m-am uitat. Buzele ei se mișcau, zâmbeau, dar fruntea ei era întunecată. Fața ofilită și încordată mi-a adus în minte înfățișarea ei din seara când am văzut-o pentru prima oară, în gara Liverpool Street, în mijlocul ceții, cu stropi de apă în păr. Imaginea ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]