2,024 matches
-
1945, la două săptămâni după moartea lui Roosevelt. Reflectând printre altele vederile lui Henry Morgenthau, ministrul american de Finanțe, ea recomanda: „Trebuie să li se aducă la cunoștință germanilor că războiul nemilos dus de țara lor și rezistența fanatică a naziștilor au distrus economia germană, provocând inevitabil suferință și haos, și că germanii nu pot fi exonerați: toate acestea li s-au Întâmplat din vina lor. Germania nu va fi ocupată În scopul eliberării, ci ca o națiune inamică Înfrântă”. Sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era o izbândă semnificativă. Situația Uniunii Sovietice În 1945 era la antipodul celei franceze. După două decenii de excludere efectivă din problemele Europei, Rusia reintrase În scenă. Rezistența populației sovietice, succesele Armatei Roșii, precum și, s-o spunem pe șleau, talentul naziștilor de a-și face dușmani chiar și printre țările cele mai antisovietice i-au adus lui Stalin influență și credibilitate, În cancelariile diplomatice și pe străzi deopotrivă. Bolșevismul aureolat de putere devenise seducător. Fiindcă Uniunea Sovietică era realmente puternică: În ciuda
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era clar Încă din 1919: industria franceză a oțelului, dublată prin recăpătarea Alsaciei și Lorenei, depindea acut de cărbunele german și avea nevoie, prin urmare, de un cadru de colaborare pe termen lung. Situația era la fel de limpede pentru nemți: când naziștii au ocupat Franța În 1940 și au semnat cu Pétain un acord stipulând plăți și livrări ce echivalau cu punerea silită a resurselor franceze În slujba economiei de război germane, mulți observatori din ambele tabere au văzut În această „colaborare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
proiecții particulare ale unor interese naționale distincte. Erau „europene”, și nu franceze sau germane, și erau venerate ca atare În timpul războiului de cei care voiau cu orice preț să creadă că ocupația nazistă poate avea și aspecte pozitive. Faptul că naziștii unificaseră, tehnic vorbind, cea mai mare parte din Europa - anihilând granițe, expropriind, integrând rețele de transport etc. - făcea ideea și mai plauzibilă. Visul unei Europe eliberate de antagonismele din trecut era la fel de seducător și pentru alte țări. La patru ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să conducă țara Încă patruzeci de ani. Vechea metaforă leninistă a luptei de clasă se Împletea acum cu amintiri orgolioase dintr-un război adevărat. Statul-partid sovietic dobândise un nou mit fondator: marele război pentru apărarea țării. Grație tratamentului aplicat de naziști zonelor ocupate, războiul purtat Între 1941 și 1945 În Rusia a fost Într-adevăr unul pentru apărarea țării. Stalin Încurajase exprimarea autonomă a sentimentelor naționale și religioase, astfel Încât Partidul și țelurile sale au fost temporar eclipsate de iluzia unității În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În teritoriile controlate forme de guvern și organizări sociale identice cu cele din Uniunea Sovietică. Cum făcuse În estul Poloniei Între 1939 și 1941 sau În statele baltice În 1940 și din nou În 1945, când le-a recâștigat de la naziști, Stalin s-a apucat să recreeze Europa de Est după modelul sovietic, să reproducă istoria, instituțiile și practicile sovietice În fiecare dintre micile state controlate acum de partide comuniste. Albania, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și Republica Democrată Germană urmau să devină
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urmărind căderea comunismului În Ungaria, a informat Curtea că numele său real era Reich (fiind, așadar, de origine germană, nu maghiară) și că fusese recrutat În 1946 de agenți iugoslavi care l-au amenințat că vor dezvălui colaborarea sa cu naziștii maghiari În timpul războiului „dacă nu le Îndeplinește toate dorințele”. Radio Budapesta a transmis În direct procedurile tribunalului care Îi judeca pe Rajk și pe tovarășii săi pentru conspirație, inclusiv confesiunea acuzatului din 16 septembrie 1949. Verdictul prestabilit a fost anunțat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sub acuzația că sunt spioni sioniști În slujba „agenților imperialiști”. De la membrii autentici ai Sionismului Revizionist de dreapta la comuniștii evrei Întinați cu acuzația de sionism, victimelor li s-au pus În cârcă relații ilegale cu Israelul și colaborarea cu naziștii În timpul războiului. Au primit sentințe Între zece ani și Închisoare pe viață. În cele din urmă, Pătrășcanu a fost judecat În aprilie 1954, după ce zăcuse În Închisoare timp de șase ani; acuzat de spionaj pentru britanici, a fost condamnat și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost elaborate pornindu-se de la aceste activități. Comuniști germani ca Paul Merker, care a petrecut anii războiului În Mexic, comuniști slovaci ca viitorul ministru de Externe Clementis, care a lucrat la Londra, și cei care rămăseseră În regiunile ocupate de naziști - toți erau vulnerabili la acuzațiile că fuseseră contactați de agenți occidentali sau că au colaborat prea Îndeaproape cu necomuniștii În mișcările de rezistență. Josef Frank, un comunist ceh care a supraviețuit Încarcerării la Buchenwald, a fost acuzat În procesul Slánský
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
neabătut, lupta devenea tot mai aprigă, iar istoria națională a Uniunii Sovietice trebuia reprodusă minuțios În tot blocul sovietic. Principalii inamici erau, desigur, țăranii și burghezii. Dar În practică intelectualii erau cel mai ușor de persecutat, așa cum fuseseră și pentru naziști. Atacul veninos al lui Stalin Împotriva Annei Ahmatova - „călugăriță sau târfă, mai bine zis călugăriță și târfă, amestecând rugăciunea și curvăsăria. Poezia Annei Ahmatova e complet străină poporului”15 - reflectă convenționalele teme staliniste antiintelectuale: religia, prostituția, alienarea de popor. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sovietică nu a reprezentat o schimbare atât de nedorită și brutală cum avea să pară ulterior - și nu ne referim la speranțele reale pe care câțiva tineri din Praga sau Varșovia și le puneau În viitorul comunist. Dar așa cum brutalitatea naziștilor alienase simpatia locală de care s-ar fi putut bucura În teritoriile „eliberate” de la ruși În 1941-1942, la fel și Stalin a risipit curând iluziile și așteptările din statele-satelit. Am notat deja ce efect a avut impunerea, În țările mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
numai entuziasm și convingere; abia mai târziu se transformă În structuri, șefie, carierism”. La Început, partidele comuniste i-au flatat pe intelectuali, care vedeau În ambițiile comunismului o alternativă atrăgătoare atât la provincialismul patriotard, cât și la antiintelectualismul violent al naziștilor. Pentru mulți tineri intelectuali, comunismul nu era o convingere, ci o credință - cum observa ulterior Alexander Wat (alt viitor ex-comunist polonez), intelighenția laică din Polonia tânjea după un „catehism subtil”. Dintre studenții, dramaturgii, romancierii, jurnaliștii și profesorii est-europeni, numai o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sărbătorită ca atare În Franța și În Belgia. „Antifascismul” amintea liniștitor, pacificator, de vremuri mai simple. La baza retoricii antifasciste arborate de stânga oficială se afla o viziune duală asupra apartenenței politice: noi suntem ce nu sunt ei. Ei (fasciștii, naziștii, franchiștii, naționaliștii) sunt Dreapta, noi suntem Stânga. Ei sunt reacționari, noi suntem progresiști. Ei reprezintă Războiul, noi - Pacea. Ei sunt forțele Răului, noi suntem de partea Binelui. Cum spunea Klaus Mann la Paris În 1935: „Nu știu ce sunt fasciștii, dar eu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
forțele Răului, noi suntem de partea Binelui. Cum spunea Klaus Mann la Paris În 1935: „Nu știu ce sunt fasciștii, dar eu nu sunt și mă opun”. De vreme ce oponenții antifascismului Își defineau poziția În primul rând ca anticomunistă (de unde atracția exercitată de naziști asupra elitelor conservatoare, din Danemarca până În România), această simetrie perfectă Îi avantaja polemic pe comuniști. Filocomunismul - sau măcar anti-anticomunismul - era esența logică a antifascismului 9. Desigur, Uniunea Sovietică avea tot interesul să atragă atenția asupra meritelor ei antifasciste În anii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Spania, unde media de vizionare În rândul populației adulte era În 1947 printre cele mai ridicate din Europa. Entuziasmul postbelic pentru filme, datorat În parte cererii nesatisfăcute din timpul războiului, se transformase În isterie În cazul filmelor americane - interzise de naziști, de Mussolini (după 1938) și de regimul Pétain În Franța sau pur și simplu indisponibile din cauza greutăților războiului. În 1946, 87% din biletele vândute În Italia erau pentru filme străine (mai ales americane); din cele 5.000 de filme care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor față de anexarea germană În 1938, dar treceau sub tăcere contribuția majoră avută, cu patru ani mai devreme, la distrugerea democrației. Socialiștii - noul nume al social-democraților - puteau revendica un dublu statut de victime: ale războiului civil din 1934 și ale naziștilor. Însă acest lucru camufla entuziasmul lor de altădată pentru Anschluss. Dr. Karl Renner, lider socialist și primul președinte al republicii independente create prin Tratatul Statului Austriac din 1955, susținuse cu entuziasm unirea Austriei cu Germania până În 1938. Prin urmare, ambele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
demonstrativă pe criterii comunitare. Experiența războiului și a ocupației, precum și amintirea disensiunilor civice din deceniile anterioare au Încurajat Însă o tendință accentuată de cooperare dincolo de granițele comunitare. Mișcările extremiste, În special naționalismul flamand, au fost discreditate de colaborarea oportunistă cu naziștii. În urma războiului, oamenii se identificau mai puțin cu un anumit partid politic (dar la fel de mult cu serviciile comunitare asociate). Atât În Belgia, cât și În Olanda, un partid catolic - Partidul Creștin Social În Belgia și Partidul Popular Catolic În Olanda
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ținta campaniei de laicizare (Kulturkampf) a lui Bismarck. El a avut precauția să nu profite excesiv de noul echilibru de forțe, ceea ce ar fi riscat reaprinderea conflictului pe marginea relației Stat-Biserică, În special acum, când poziția neeroică a bisericilor germane sub naziști era Încă prezentă În memorie. Așadar, Adenauer a căutat de la bun Început să facă din partidul său un vector electoral mai degrabă creștin decât unul exclusiv catolic, reliefând mesajul social-ecumenic al creștin-democrației. și a avut un succes remarcabil: dacă alianța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
după ce pierduse electoratul socialist prin tradiție din nordul și estul Germaniei. Performanțele antinaziste ale lui Adenauer nu fuseseră prea strălucite: În 1932, el Încă mai credea că Hitler putea fi determinat să se comporte responsabil; din fericire, a atras suspiciunile naziștilor În 1933 (când a fost Îndepărtat din postul de primar al orașului Köln) și, din nou, În ultimele luni ale războiului, când a fost Întemnițat pentru scurtă vreme ca opozant al regimului. Aliații vestici nu i-ar fi sponsorizat ascensiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
PSD și-a Înstrăinat elementele radicale ale stângii. S-a creat astfel o arenă extraparlamentară pentru noua generație destabilizatoare de extremiști politici. Liderii politici din Germania de Vest nu aveau de ce să se teamă de ascensiunea unui succesor direct al naziștilor, deoarece orice asemenea partid era interzis explicit prin Constituție. Existau totuși milioane de alegători care fuseseră naziști, Împărțiți Între principalele partide de pe scena politică. Mai exista și un nou grup electoral format de Vertriebene - etnici germani expulzați din Prusia Orientală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
respinsă cu mânie. Germania lui Adenauer se vedea pe sine ca pe o triplă victimă: În primul rând a lui Hitler - succesul enorm al unor filme ca Die Letzte Brücke (Ultimul pod, 1954), despre o femeie doctor care opunea rezistență naziștilor, sau Canaris (1955) a popularizat ideea că nemții buni Își petrecuseră războiul opunându-se lui Hitler; În al doilea rând, ca victimă a dușmanilor - orașele lăsate În ruină de bombardamentele aliate alimentau ideea că acasă, ca și pe front, germanii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
postbelică suferea de amnezie colectivă, realitatea era totuși mai complicată. Germanii nu uitaseră, ci mai degrabă Își aminteau selectiv. De-a lungul anilor ’50, oficialitățile vest-germane au Încurajat o viziune reconfortantă despre trecut conform căreia Wehrmachtul se comportase eroic, iar naziștii reprezentau o minoritate ce fusese pedepsită cum se cuvine. Printr-o serie de amnistii, criminalii de război aflați În Închisoare au fost treptat eliberați și reintegrați În viața civilă. Totodată, multe din cele mai grave crime de război (comise În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ei și o alternativă mai puțin plăcută, precum și pretenția că avea nevoie de concesii externe pentru a evita apariția unor probleme interne. Până și Eisenhower a fost forțat să declare În ianuarie 1951 că făcuse o greșeală identificând Wehrmachtul cu naziștii: „Soldatul german a luptat cu vitejie și onoare pentru patrie”. Într-o manieră similară, generalul Ridgeway, succesorul lui Eisenhower În funcția de comandant aliat suprem În Europa, le-a cerut În 1953 Înalților comisari aliați să-i achite pe toți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de populare și de un kitsch nerușinat, ele erau adesea calchiate după filme din epoca nazistă (uneori cu titluri identice - de exemplu, Schwarzwaldmädel ș1950ț era un remake după filmul omonim din 1933): operele unor regizori ca Hans Deppe, celebru sub naziști, sau ale discipolilor lor, precum Rudolf Schündler. Titlurile - Grün ist die Heide (1951), Das Land des Lächelns (1952), Wenn der weiße Flieder wieder blüht (1953), Viktoria und ihr Husar (1954), Der Treue Husar (1954), Das Fröhliche Dorf (1955), Wenn die
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au pierdut slujbele, adesea fără a avea vreo asigurare sau o plasă de siguranță socială care să atenueze impactul asupra lor și familiilor lor. În RFG, Legea Străinilor din 1965 cuprindea „Reglementările Poliției pentru străini”, promulgate pentru prima dată de naziști În 1938. Muncitorii străini erau descriși și tratați ca o prezență temporară, la discreția autorităților. Cu toate acestea, În 1974, când economia europeană se târa și mulți dintre muncitorii imigranți nu mai erau utili, ei deveniseră deja rezidenți permanenți. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]