2,919 matches
-
fără teroarea viitorului” (484 Ă 2 decembrie 1946). Cum plătește Cioran o astfel de înstrăinare, nu față de viitor, ci față de propriul prezent?! Probabil că prin scris. Punitiv, scrisul însumează melancolia, anxietatea, neliniștea, plictisul. Așadar, scrisul ca drog: deopotrivă asumare a nimicului și depășire a lui. Sau, mai exact, scrisul ca amânare, căci există o „valoare metafizică a lui farniente” (435 Ă 20 noiembrie 1971), a cărui intuiție un Eliade nu ar fi putut-o avea. Astfel, nămolul nimicului adăpostește un sens
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
deopotrivă asumare a nimicului și depășire a lui. Sau, mai exact, scrisul ca amânare, căci există o „valoare metafizică a lui farniente” (435 Ă 20 noiembrie 1971), a cărui intuiție un Eliade nu ar fi putut-o avea. Astfel, nămolul nimicului adăpostește un sens. Aș repeta la nesfârșit o constatare a lui Cioran, adecvată prea bine relației proprii dintre biografie și scris, chit că ea se referă explicit la relația lui Cioran cu propria origine. Iată: „În cele din urmă, suntem
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Iată: „În cele din urmă, suntem întotdeauna salvați de propriile noastre defecte. Tot a folosit la ceva și originea mea...” (338 Ă 2 decembrie 1977). Este aici proiectată o întreagă existență întemeiată pe metamorfoză: anonimul se află în miezul lucrurilor, nimicul structurează un sens, boala Ă și permanenta ei amenințare Ă instituie o poveste. La periferia vieții sociale, propriul corp devine un tărâm de explorat. În nici un caz Cioran nu va folosi, împotriva propriului corp, pistolul... Poate să nu surprindă că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de ce nu?) orgoliul ei, dar, mai ales, la deliciul și otrava melancoliei pe care ne-a transmis-o și nouă” (83 Ă 17 octombrie 1967). Așadar, deliciul și otrava melancoliei... Să ne amintim, tot din Cioran, tot din corespondență: „dulceața nimicului”, „fascinația răului”, „resemnarea și plăcerile ei”. Iată cum nefericirea devine fericire, iată cum a fi ursuz ajunge să însemne restaurarea unei ordini cu sine însuși. În fond, melancolia Ă cu dublul său regim Ă este mitul fondator al proiecției cioraniene
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în mine, însă am pierdut orice legătură secretă cu neamul nostru” (5 ianuarie 1976 Ă 608). Să fie liniștea de după dezamăgire? Neantul de după remușcare? Iată pe scurt un traseu în care de la dispreț Cioran a trecut, prin admirație, la deliciile nimicului. Îi scrie lui Noica: „Nu mai știu unde și când, dar oricum înainte de război, scriam că mănăstirile noastre minuscule sunt imaginea unui popor neînsemnat și nefericit. (Desigur, totul se poate spune mai bine în românește decât în franțuzește.) Contemplând proporțiile
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ai sentimentul obsedant al propriului neant nu înseamnă să fii umil, nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de a se elibera topindu-se în nimic: „Totul e nimic, desigur; dar noi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fond, ireal și că totul dispare fără urmă, inclusiv durerile tale” (ibidem). Iată cum înstrăinarea, altădată întruchipând agonia, purifică. Îndepărtându-se de lucruri, înstrăinându-se de sine, Cioran renunță la căutarea oricărui fundament pe care viața l-ar avea în afara nimicului. Își dorește, ca unică soluție a existenței, să se identifice cu nimicul: „Să renunți la tot, chiar și la rolul de spectator” (I, 94) își spune la un moment dat, ca o consecință a înțelegerii condiției aparente a lumii. Cum
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Iată cum înstrăinarea, altădată întruchipând agonia, purifică. Îndepărtându-se de lucruri, înstrăinându-se de sine, Cioran renunță la căutarea oricărui fundament pe care viața l-ar avea în afara nimicului. Își dorește, ca unică soluție a existenței, să se identifice cu nimicul: „Să renunți la tot, chiar și la rolul de spectator” (I, 94) își spune la un moment dat, ca o consecință a înțelegerii condiției aparente a lumii. Cum se întâmplă și cu alte prilejuri, Cioran abandonează lupta și își transformă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 94) sau urmele unei revolte stinse: „Viața mi s-a părut întotdeauna enigmatică și nulă, profundă și ireală; un nimic ce îndeamnă la stupoare” (I, 98). Chiar și așa, dincolo de nostalgie și de revoltă, bucuria topirii în nimic. Acel nimic care e deopotrivă Dumnezeu: „Toată lumea, toate aceste ființe nu sunt decât visul unui spirit absolut, proiecții ale Mâyei, ale iluziei cosmice. / Înclin să cred că Vedâtana e sistemul cel mai profund, cel mai apropiat de «realitate»” (I, 173). Mai mult
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a făcut patru ani de pușcărie, la întrebarea mea: Cum ai putut suporta? răspunde: Datorită umorului. Dacă mi-aș fi luat situația în serios, n-aș fi putut rezista” (II, 297). Ce antidot, în fond, mai bun decât umorul în fața nimicului? În fața anxietății, care-l macină, Cioran răspunde când și când cu un râs ghiduș. Fără acest râs luminos, totul ar căpăta o ținută rigidă, sumbră, stupidă. Cazul lui Nietzsche, de exemplu. „Nietzsche e complet lipsit de umor”, citim la un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Că pe ceilalți Cioran îi urăște ca pe sine însuși, cu aceeași pasiune devotată, e dincolo de orice îndoială. Doar că ceilalți sunt proiectați adesea în ipostaze care lui îi sunt inaccesibile. Așa încât, în fața propriului vid existențial, în fața consubstanțialității sale cu nimicul, lui Cioran nu-i rămâne decât să se construiască imaginar, la granița dintre dorință și frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul ipostazelor sinelui un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
gândi și recuză dezindividualizarea, topirea în materia din jur. Cum vom vedea, tocmai pierderea sinelui Cioran o caută și adesea o provoacă. Să fie, această din urmă căutare, semnul unei neputințe care metamorfozează lașitatea în act de asumare negativ-eroică a nimicului? Oricum, o afirmație ca aceasta, atât de rară în ideea ei, pare cu totul surprinzătoare. Tocmai de aceea ea ar putea spune mai mult decât desele afirmații în care Cioran vorbește despre antidoturile care-i oferă prilejul, fie el și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
elemente” (I, 144). Până și plictisul poate fi pentru Cioran prilejul întoarcerii în originar și al trăirii extazului. Vorbind despre prima criză de plictis din copilărie, când a avut revelația „dublei naturi a plictisului”, Cioran mărturisește: „Am simțit deodată prezența nimicului în sângele meu, în oasele mele, în respirația mea și în tot ce mă înconjura, eram vid ca obiectele. Nu mai era nici cer, nici pământ, doar o nesfârșită întindere de timp, de timp mumificat” (III, 133). În acest context
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai era nici cer, nici pământ, doar o nesfârșită întindere de timp, de timp mumificat” (III, 133). În acest context, pentru Cioran vid înseamnă ființă, adică extaz. Fie el și extaz al neantului. În plus, abia prin intuiția aceasta, a nimicului cu care se identifică, Cioran are revelația propriului sine: „Fără plictis n-aș fi avut identitate. Prin el, și din cauza lui, mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu l-aș fi cunoscut niciodată, m-aș ignora total, n-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
închipui că altceva face mai multe parale decât el. Și de vreme ce nimic nu are realitate pentru el, ce ar putea să-l obsedeze? Nimic nu merită această demnitate, nimic nu merită osteneala atenției, a examinării, a climatului statornic, insistent, orbit. Nimicul universal este climatul în care trăiește, este fundamentul metafizic al existenței sale cotidiene” (III, 289). Ce altă mai bună caracterizare a lui Cioran însuși decât această afirmație despre propria țară?! Atât de izbitoare asemănările încât ai impresia puternică a unui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă izvor de energie” (III, 149). De fapt, există la Cioran o veritabilă frică de succes; în adâncuri, nu se poate elibera de vanitate, de răbufnirile orgoliului, de bolile eului. Caută atunci anonimatul, își explorează trupul, face apologia eșecului. Sondează nimicul originar: „Trebuia poate să rămânem la stadiul de larve, să ne abținem să evoluăm, să rămânem liberi și neterminați, să ne statornicim în ratare și să ne istovim la nesfârșit într-un extaz embrionar” (III, 23). De altfel, ce face
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ce-mi umblați voi mie cu cai verzi pe pereți. (Mina se ridică încremenită și o privește pe Vera care, din nou, are impresia că se clatină) Acum ce naiba am mai spus de te uiți așa la mine? Mina: Nu... nimic. (își revine) Nu vrei să-ți dau dulceața de rigoare?... Vera: Dă-mi ce vrei tu. (Mina intră în bucătărie, Vera răsuflă ușurată) Doamne, de-am pleca mai repede la înmormîntare. Sînt sigură că o să fie mai plăcut, zău așa
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
al Salomeei, simboluri tragice ce se confruntă cu timpul care se irizează, se dizolvă în materia cuprinsă în fluxul existențial. Un simbolul al tragicului e Absalom: "Omul, pendul Absalom,/ Macina noaptea, intrând și ieșind din sine/ Omul, pendul Absalom/ totul nimicul, totul nimicul" ("Astarteea"). În "Lanțul magic", nunta e o permanență a existenței; poetul face legătura între explozia senzațiilor, raportate la natura și explozia creatoare ("Dimineața simțurilor") pentru ca în "Edict" să-și definească arta poetică: "Eu, voievodul adolescenței și/ prin însăși
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
simboluri tragice ce se confruntă cu timpul care se irizează, se dizolvă în materia cuprinsă în fluxul existențial. Un simbolul al tragicului e Absalom: "Omul, pendul Absalom,/ Macina noaptea, intrând și ieșind din sine/ Omul, pendul Absalom/ totul nimicul, totul nimicul" ("Astarteea"). În "Lanțul magic", nunta e o permanență a existenței; poetul face legătura între explozia senzațiilor, raportate la natura și explozia creatoare ("Dimineața simțurilor") pentru ca în "Edict" să-și definească arta poetică: "Eu, voievodul adolescenței și/ prin însăși voia simțurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
-l să răsune". Ion Drăgănoiu reușește să fie autentic atunci când îmbrățișează două fapte existențiale: chemarea depărtărilor, a drumurilor confuze, și umbrele, care sunt niște întrupări alegorice ale existenței: astfel văzutele se micșorează, din sunete ceva rămâne în urechi, multul și nimicul devin egale, umbre sunt și vocile, o umbră pare tăcerea, spaimele sunt date de umbră, ceea ce rămâne întreg și palpabil este mireasma drumului. Cu volumul "Discurs împotriva metodei" (1971) și mai ales cu "Poemele mecanice" (1973), trece sub semnul formulelor
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
totul se topește în scopul alimentării energiei și proliferării: "Pieptul pietroiului ciocănește/ Să se lipească fata de fecior/ cum se freacă pește pe pește/ când și-amestecă semințele lor". Ideea se repetă în "Descântec de frământat pâinea", în "Asupra plămadei: "nimicule/ atotputernice nimicule/ purtător de sămânța curentului divin/ aștri pulsând la tine în testicule/ rațiunile lui seminale te prefac în destin". Actul împreunării este identificat în dimensiuni cosmice: "Alți stropi te ascultă dintre galaxiile nebuloase/ prin flux de foc legându-te
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
topește în scopul alimentării energiei și proliferării: "Pieptul pietroiului ciocănește/ Să se lipească fata de fecior/ cum se freacă pește pe pește/ când și-amestecă semințele lor". Ideea se repetă în "Descântec de frământat pâinea", în "Asupra plămadei: "nimicule/ atotputernice nimicule/ purtător de sămânța curentului divin/ aștri pulsând la tine în testicule/ rațiunile lui seminale te prefac în destin". Actul împreunării este identificat în dimensiuni cosmice: "Alți stropi te ascultă dintre galaxiile nebuloase/ prin flux de foc legându-te încă din
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
dintr-o altă perspectivă, aduc noi întrebări și noi meditații personale. Iată câteva dintre aceste idei, care vor face obiectul reflecțiilor personale ale participanților. La ce vor medita? La condiția creatorului universal (Neguț Andrei); la temperamentul meu (Horelița Florentina); la nimicul pe care îl știu și nu îl știu (Bălaș Flavia); la ideea arhetipului (Romina David); la ambiguitate o trăsătură general valabilă a omului (Ursoi Dorian); de ce suntem atât de diferiți unul de altul? (Bîcleșanu Cristina); suntem ceea ce vrem să arătăm
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]