KorAP: Find »[drukola/base=pușcă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...79 80 81 ...220 >

5,478 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

m-am abătut și eu prin părțile acestea, or fi vreo treizeci de ani de atunci. Am venit pentru o moștenire, într-un târgușor de pe-aici, am uitat cum îi zice. Într-o zi, neavând ce face, am luat pușca și am pornit-o razna, peste câmpuri, prin beldii, prin mlaștini, pe miriști... Era tot toamnă, așa, pe vremea asta. Era chiar ca astăzi. O tăcere mare era împrăștiată pretutindeni, pe șesuri și văi, și o pâclă de toamnă învăluia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
umblat multă vreme, la întâmplare, mi-am pierdut direcția și m-am îndreptat și eu încotro am apucat. Din când în când, câte-un cristel ori câte-un stol de potârnichi se ridica zbârnâind de prin tufișuri de porumbrei. Trăgeam. Pușca vuia înăbușit în negură. Mă plecam în tăcere, luam paserea sângerată, o aninam în lațurile torbei, apoi porneam tăcut înainte. Câteodată, un iepure roșcat izbucnea dintr-o tufă întunecoasă, trecea ca o nălucă prin pâlcuri de strujeni uscați care pârâiau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
un iepure roșcat izbucnea dintr-o tufă întunecoasă, trecea ca o nălucă prin pâlcuri de strujeni uscați care pârâiau, și dintrodată se prăpădea sub vălul de ceață. De la o vreme a început a mă cerca foamea. Mă opream în tăcerea pușcelor și ascultam; voiam să aud vreo trâmbițare de cucoș sau vreun lătrat de câne. Dar păream pierdut în mijlocul unei singurătăți, nici cel mai mic zvon de viață nu se simțea. Am umblat multă vreme pe miriști, prin mlaștini, am sărit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
boieresc. În bătătura hanului, mi-am scuturat de țărână cizmele. Dar nimeni nu ieși să mă întâmpine. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. Nimeni. În tot hanul, tăcere. Am bătut în podele cu stratul puștii și am așteptat un sfert de ceas; pe urmă, iar am bătut și am așteptat. Nimeni. Și în hanul pustiu pătrundea întunericul serii de toamnă. Pe tejghea stăteau, bine rânduite, măsurile, ulcelele și paharele; un scaun era în dosul tejghelei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
umplea singurătatea și noaptea de-afară, intra pe geam și punea o pată slabă, ca o părere, pe dușamelele înnegrite ale odăii. Eram ațâțat și - spun drept - îmi era frică să mă culc, cu toate că eram zdrobit de oboseală. Îmi pusesem pușca alături, stam pe pat în capul oaselor, ascultam, și, în tăcere, urechile îmi țiuiau și-mi umpleau tidva de vuiet. Într-un târziu, mi s-a părut că aud un horcăit greu care venea de departe parcă. L-am ascultat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Osman! Și cuconu Vasile dădu buzna afară spăriat, privi o clipă cu ochi uimiți furtuna din stradă, oamenii și femeile care ieșeau de pretutindeni întrebându-se, repezindu-se, izbindu-se - se întoarse, năvăli iar în casă și ieși numaidecât cu pușca. —Haah! țipă iar cucoana Caliopi, un câne turbat!... Și cânii lătrau, și oamenii se prăbușiră în toate părțile și se întoarseră cu ce putuseră apuca, cu ciomege, cu bastoane, cu ostrețe rupte din garduri, doi servitori se arătară cu furcile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
plata Domnului. Dar o piatră îl ajunse, apoi alta. Din urmă veneau mânioși și cuconul Gheorghieș Horga, și grefierul Gavrilescu, și Mărculescu, și Lascarache, și toți locuitorii și slugile străzii, învârtind arme ucigașe. Cuconul Vasile se opri o țâră, ridică pușca, ochi și, o dată cu bubuitura asurzitoare, un fum des învălui grămada. Cânele o porni în fugă spăriată și urmăritorii se răsfirară răcnind și chiuind. Din strada Prefecturii cotiră în ulița Ștefan cel Mare. Acolo oamenii, înspăimântați de atâta larmă, săriseră în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spune despre Iezer câte minuni toate - de credeam că nu mai sfârșește. Iar eu toată noaptea m-am gândit la plăcerea unui vânat în balta Dunării, și a doua zi m-am hotărât să mă reped cu calul și cu pușca până acolo. Acesta a fost începutul călătoriilor mele la Iezer. Întăia vânătoare n-a fost cu nici un folos. Mi-am lăsat calul la crâșmă, în marginea satului, ș-am coborât spre apă, în apropierea liniei. Rețeaua albă a podului de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bălți pline de țipirig stăteau până la piept cai, mestecând leneș verdeața care plutea în mănunchiuri pe luciu. Pe urmă, după bălțile acestea scăzute, se deschideau deodată marile lunci de sălcii bătrâne, incluzând ochiuri largi și adânci de apă. Mergeam cu pușca în mână, cu ochii ațintiți asupra acestor păduri umede, pline de întuneric și sălbătăciuni, cu urechea ațintită la zgomotele undelor, la freamătul sălciilor. Vedeam zboruri grăbite de rațe, vedeam stârci fâlfâind greoi peste pămătufurile trestiilor, auzeam țipetele găinușilor și ale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mândru Sandu, și întinse mâna spre om. Pușcașul, scund, lat tare în spete, cu obrazul uscat, înnegrit de o barbă rară, zbârlită, mă privea fără să clipească, fără să zâmbească, cu doi ochi rotunzi, verzi. Cu dreapta ținea de strat pușca atârnată pe umăr, și mâna neagră, mare, cu degetele lungi, osoase, noduroase, mi se păru înspăimântătoare. Zâmbii: —Dumneata ești Marin?... Pe urmă nu mai știui ce să-i spun. Ce obișnuiești? —Țuică, o țuică mi-e destul, zise el încet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la noi nu-i chip să mai trăiască rumânul! Pe mine m-a sărăcit boierul ăl de-a murit, și ăsta care a venit m-a afundat și mai rău în necaz... Am rămas numai cu casa, atât - și cu pușca... În glasul lui era ca un hârâit aspru, dureros. Prin ochii verzi, care mă priveau, trecu o lucire. Crâșmarul îmi făcu cu ochiul și tuși. Puse apoi mâna pe pușca lui Sandu și mi-o întinse: — Dumneata, boierule, ai foc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în necaz... Am rămas numai cu casa, atât - și cu pușca... În glasul lui era ca un hârâit aspru, dureros. Prin ochii verzi, care mă priveau, trecu o lucire. Crâșmarul îmi făcu cu ochiul și tuși. Puse apoi mâna pe pușca lui Sandu și mi-o întinse: — Dumneata, boierule, ai foc central! Eu cunosc! am fost caporal în artilerie... Neica Marin are de celelalte, vechi... Dar pușcă bună, știi cum bate? Dacă n-ar fi fost bună, n-ar fi ținut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trecu o lucire. Crâșmarul îmi făcu cu ochiul și tuși. Puse apoi mâna pe pușca lui Sandu și mi-o întinse: — Dumneata, boierule, ai foc central! Eu cunosc! am fost caporal în artilerie... Neica Marin are de celelalte, vechi... Dar pușcă bună, știi cum bate? Dacă n-ar fi fost bună, n-ar fi ținut până acum! zise iar moale, deodată liniștit, vânătorul, îndopându-și pipa cu tutun. Așa-i, are dreptate! strigă Sandu Popescu. Dar o țuică - ce mai zici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ar fi ținut până acum! zise iar moale, deodată liniștit, vânătorul, îndopându-și pipa cu tutun. Așa-i, are dreptate! strigă Sandu Popescu. Dar o țuică - ce mai zici, neică Marine? Marin clătină din cap și-și așeză pe umăr pușca. Nu, mi-e destul! De-acum mergem... Scapătă soarele... Pornirăm spre Iezer, pe când din urmă ne petrecea din ochi Sandu, cu mânile în șolduri, cu zâmbetul pe buze. Tot drumul, până la baltă, Marin nu zise nimic. Pâcâia din pipă, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și-i secătuiseră izvorul vorbirii. Și, privindu-l, mă gândeam la spusele lui, la „boierul cel bătrân“, la cel nou, la furtuna care poate sta înlănțuită în fundul sufletului, de unde izvorâseră greu cuvintele amare: „Atât mi-a mai rămas! căsuța și pușca!“ Și voiam să-i spun o vorbă de mângâiere. Dar el se întoarse spre mine, cu ochii lui rotunzi, și zise tare, înviorat: —Hai, boierule, urcă! Eu iau opăcinile și pornim... Pornirăm cu luntrea, intrarăm încet în stufării. Din sat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și pușcașul întorcea fața spre mine: —O lișiță... Și iar ne strecuram în tăcere un răstimp. Apoi deodată un măcăit aspru mă scutura din liniștea ce mă cucerise, aripi băteau și rața se înălța săgetând pe deasupra pămătufurilor roșcate, dincolo de bătaia puștii. După aceea, dintrodată plutirăm lin și intrarăm sub bolțile luncii mari de sălcii. Soarele da în asfințit, o pulbere de aur se strecura prin pletele verzi și tremura în flori de lumină pepânza neclintită și întunecoasă a apei. Ramurile, împreunându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
învolbura într-un cuibar de foc, între două ziduri de trestii, ce-și clătinau ușor vârfurile subt o boare de-abia simțită. Marin scăpără și-și aprinse pipa, apoi, cu degetele rășchirate, își dădu pe după urechi părul cărunt. Îmi pregătii pușca; trăsei încet cucoașele care țăcăniră de câte două ori fiecare. Soarele vărsa valuri sângeroase acum, se cufunda în zare. O lișiță se arătă, cu puii după dânsa, în partea cealaltă a ochiului de apă, din trestii. Mai avem! zise Marin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nevasta a intrat în pământ!... Și mă privea crunt, parcă scrâșnea. În ochii verzi jucau raze apoase. Mâna stângă, neagră, noduroasă, se ridicase spre mine. Voia să mai zică ceva, dar deodată ochii, sticlind, i se înălțară și mânile cuprinseră pușca. Un vâjâit ca de vânt trecea pe sus. Un stol mare de rațe se învălui deasupra noastră. Puștile trăsniră, umplând de tunete adânci pădurile bătrâne de sălcii. Țipete ascuțite și mirate de găinuși răspunseră din trestii, câteva rațe căzură greu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
stângă, neagră, noduroasă, se ridicase spre mine. Voia să mai zică ceva, dar deodată ochii, sticlind, i se înălțară și mânile cuprinseră pușca. Un vâjâit ca de vânt trecea pe sus. Un stol mare de rațe se învălui deasupra noastră. Puștile trăsniră, umplând de tunete adânci pădurile bătrâne de sălcii. Țipete ascuțite și mirate de găinuși răspunseră din trestii, câteva rațe căzură greu în stropi roșii, pe apă, pe când stolul, ca izbit de furtună, se întorcea brusc, se înălța, se pierdea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sfârâiturile de aripi ale cristeilor de papură; deosebeam bine și strigătul vulturilor care se roteau în văzduh, după pradă, de răcnetul de trâmbiță al bâtlanilor, de gâgâirile aspre, scurte, ale gâștelor vinete. Și toată vremea cât stam în luntre, cu pușca în mână, eram cu ochii mari la pândă, cu inima gata să zvâcnească înfierbântată, fără nici o simțire alta, fără nici un gând. Marin îmi da deslușiri asupra acestui vânat pătimaș, cu glas domol, cu cuvinte întrerupte, cum îi era obiceiul. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o lună, două. —Ce-ai cu el, neică Marine?... —Eu? cu el? nimic! Când vine, îi duc vânat și pește - atât. Și pentru asta îmi dă voie să mă hrănesc din bălți un an, că numai atât mi-a rămas: pușca și căsuța... Mă privea ostenit, cu fața întunecoasă, cu ochii verzi, rotunzi, și dădea din cap. Într-un rând îmi zise scurt: — Și dumneata te-ai teme ca și mine... De ce să mă tem? Zici că n-ai avut nimic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cum își privea vânatul, cu ochii sticlind uneori; câteodată nu-mi răspundea la întrebări. Toată ființa lui uscată, cu barba zbârlită, cu ochii adânci, neînțeleși ca apa Iezerului, era plină de neîncredere, de pornire asupra ciocoiului, care-l lăsase cu pușca și căsuța lui numai, și care-i făcuse un rău mare, odată, în tinereță poate. Și orice-aș fi făcut, și eu eram un ciocoi. Oricât se stăpânea el - pătrundea ceva ascuțit, ceva nemulțămit din vorba lui, ceva care mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ca pe ochii din cap, dăduse porunci de cu sară, și calul era gata la scară. Când mă simți, prin întuneric, necheză ușurel, dulce, și-mi atinse cu botul umed mâna întinsă. Grăjdarul strânse chinga. Îmi pipăii torba, cercai oțelele puștii și mă avântai în șa. Noaptea era caldă. Pete mari de nouri acopereau stelele. Bărăganul tăcea, desfășurându-se ca o mare împietrită în necunoscutul depărtării. Nici glas de om, nici trâmbițare de cucoș, nimic; umbra din fața mea făcea un zid

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mi-a răspuns nimic când am plecat, și-atunci ce va fi de sufletul meu? Și prin cap îmi treceau încă multe gânduri, care veneau și mă părăseau în zbor de furtună, ca niște paseri spărioase. La o bătaie de pușcă descălecai și-mi apucai calul de căpăstru. Mă apropiai încet, cu răsufletul greu, și inima mi se zbătea cu tărie în coșul pieptului. Lăsai calul singur. Mă apropiai, mă oprii lângă ușă. Voii să strig. Pe cine să strig? Poate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lucitori, caldă, înfiorată, gemând ca de durere când o strângeam în brațe... Neliniștea se risipi ca fumul. A treia zi însă, când Corbu dădu pe obișnuita cărare de lângă trestii, începu a ciuli urechile. Îl oprii și descălecai, cu mâna pe pușcă. Și prin întunericul care acoperea locul, prin aburii lăptoși ai bălții, deodată simții pe Chiva lângă mine. Mă cuprinse strâns cu brațele, își lipi buzele de gura mea - și tresării sub sărutarea-i fierbinte; parcă mă străbătea o arsură, ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]